ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3397/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/64/2011, reclamanta S.C. "A." S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună:

- anularea Deciziei nr. 322 din 04 noiembrie 2010 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor;

- desființarea Deciziei de impunere nr. 313 din 16 martie 2010 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov - Activitatea de Inspecție Fiscală, a Raportului de inspecție fiscală nr. x din 26 februarie 2010 și a Dispoziției nr. 57 din 26 februarie 2010 emise de aceeași autoritate fiscală;

- obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată.

Părțile au depus la dosar actele administrativ - fiscale contestate în cauză.

2.1. Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2 din 16.01.2012, a admis acțiunea reclamantei, a admis excepția prescripției extinctive a dreptului organelor de inspecție fiscală de a stabili în sarcina acesteia obligații fiscale aferente perioadei 01.10.1999 - 31.12.213 și a anulat Decizia de soluționare a contestației administrative nr. 322 din 04 noiembrie 2010 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, Decizia de impunere nr. 313/2010, Raportul de inspecție fiscală nr. 2149/2010 și Dispoziția nr. 57/2010, acte emise de Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov - Activitatea de Inspecție Fiscală.

2.2. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 1156 din 6 martie 2014, a admis recursurile declarate de pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov (în calitate de succesoare a Direcției Generale a Finanțelor Publice Brașov) și Agenția Națională de Administrare Fiscală, a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța o asemenea soluție, instanța de control judiciar a reținut următoarele:

- instanța de fond și-a însușit integral argumentele reclamantei din contestația administrativă și din cererea de chemare în judecată cu privire la excepția prescripției extinctive a dreptului organelor de inspecție fiscală de a stabili în sarcina acesteia obligații fiscale aferente perioadei 01.10.1999 - 31.12.2003, fără a analiza apărările formulate de pârâte în combaterea acestora;

- Curtea de apel nu a pus în vedere organelor fiscale să facă dovada adreselor nr. 4104 din 10 mai 2010, nr. 3868 din 5 octombrie 2006 și nr. 7614 din 26 octombrie 2009 și a comunicărilor către reclamantă și nu s-a pronunțat asupra aptitudinii împrejurărilor relevante de a constitui sau nu o eventuală cauză de întrerupere sau suspendare a termenului de prescripție;

Cauza a fost înregistrată spre rejudecare, la Curtea de Apel Brașov, sub nr. x/64/2011* la data de 19.05.2014.

În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri: adresele nr. 4104 din 10 mai 2010, nr. 3868 din 5 octombrie 2006 nr. 7614 din 26 octombrie 2009 și dovezile de comunicare către reclamantă, decizia de impunere nr. 313 din 16 martie 2010, decizia de reverificare nr. 3/2009, acte emise de Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov - Activitatea de Inspecție Fiscală, extras de pe portalul instanței din care rezultă faptul că în dosar nr. x/2011* a fost pronunțată sentința nr. 99 din 16.06.2014.

Instanța a decăzut reclamanta din proba cu expertiză contabilă, în raport de împrejurarea că partea, prin reprezentant, a declarat că nu poate satisface onorariul de expertiză aferent.

Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 156 din 27 octombrie 2014, a respins excepția dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale, precum și acțiunea reclamantei.

Pentru a pronunța o asemenea soluție, primă instanță a reținut, în esență, următoarele:

Referitor la excepția prescripției

Reclamanta a invocat prescripția extinctivă a dreptului organului de inspecție fiscală de a stabili în sarcina sa obligații fiscale aferente perioadei 01.10.1999 - 31.12.2003, în raport de dispozițiile art. 231 Codul de procedură fiscalălă; termenul de prescripție a început să curgă de la data la care a expirat termenul de depunere a declarației pentru perioada respectivă.

Pentru perioada 12.10.2004 - 08.12.2004, părțile sunt de acord că acest curs al prescripției a fost suspendat.

La începerea noii inspecții fiscale de reverificare din data de 27.10.2009, termenul de prescripție era împlinit pentru întreaga perioadă verificată.

În perioada 12.10.2004 - 25.11.2004, reclamanta a fost supusă unei inspecții fiscale parțiale care a avut ca obiect verificarea modului de constituire, declarare și plată a impozitului pe profit, a impozitului pe dividende și a taxei pe valoarea adăugată, perioada verificată fiind cea cuprinsă între 01.10.1999 și 31.12.2003.

Inspecția fiscală s-a finalizat prin Procesul-verbal nr. x/2004 și emiterea Deciziei de impunere privind obligații suplimentare stabilite de inspecția fiscală nr. 24 din 08 decembrie 2004.

Prin Decizia de soluționare a contestației administrative nr. 131 din 20 iulie 2006, s-a desființat procesul-verbal și decizia contestată pentru suma de 2.669.584.824 RON, reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar și TVA stabilită suplimentar cu dobânzile și penalitățile de întârziere aferente, și s-a dispus, pe de o parte, întocmirea unui nou act de control pentru aceeași perioadă și același obiect, iar pe de altă parte, "refacerea evidenței contabile a societății cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare și care să dea posibilitatea organului de control de a verifica bazele de impozitare în vederea determinării corecte a obligațiilor fiscale".

Prin Decizia de reverificare nr. 03 din 23 octombrie 2009, s-a dispus efectuarea noii inspecții fiscale, iar aceasta s-a desfășurat după ce societatea a refăcut întreaga evidență contabilă. Obiectul acesteia a fost reverificarea impozitului pe profit, a TVA și a impozitului pe dividende pentru perioada 01.10.1999 - 30.04.2004, cu respectarea prevederilor legale menționate în decizie.

Organul de inspecție fiscală a constatat că, pentru perioada supusă reverificării "activele și pasivele societății, evidențiate în balanțele de verificare încheiate după refacerea evidenței contabile, au valori diferite față de cele evidențiate în balanțele de verificare încheiate inițial, iar societatea nu a pus la dispoziție în vederea verificării jurnalele de TVA și balanțele de verificare întocmite inițial".

De asemenea, s-a constatat că societatea a îndeplinit doar parțial măsurile stabilite de organul fiscal, arătând că partea nu a ținut cont de sumele declarate inițial.

Inspecția s-a finalizat cu întocmirea Raportului de inspecție fiscală nr. x din 26 februarie 2010 și a Deciziei de impunere pentru obligațiile de plată suplimentare stabilite de inspecția fiscală nr. 313 din 16 martie 2010.

Reclamanta a formulat contestație, care a fost admisă în parte, prin Decizia nr. 322 din 04 noiembrie 2010, dispunându-se desființarea deciziei de impunere contestate pentru suma totală de 5.337.298 RON, reprezentând impozit pe profit, TVA și accesorii, urmând să se procedeze la o nouă reverificare pentru aceeași perioada și aceeași taxă.

Instanța de fond a reținut faptul că O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală a intrat în vigoare la 1.01.2004 și a abrogat O.G. nr. 70/1997 privind controlul fiscal.

În speța de față, controlul fiscal exercitat de organele abilitate, astfel cum este prevăzut în art. 1 și art. 5 din O.G. nr 70/1997, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 64/1999, a analizat operațiunile efectuate de reclamantă în perioada 01.10.1999 - 31.12.2003, operațiuni purtătoare de obligații fiscale.

Cu privire la prescripția dreptului de a stabili diferențe de impozite, este aplicabil art. 21 lit. a) din O.G. nr. 70/1997, care prevede că "dreptul organelor fiscale de a stabili diferențe de impozite și majorări de întârziere pentru neplata în termen a acestora, precum și de a constata contravenții și a aplica amenzi și penalități pentru faptele a căror constatare și sancționare sunt, potrivit legii, de competența organelor fiscale, pentru o perioadă impozabilă, se prescrie: a) în termen de 5 ani de la data la care a expirat termenul de depunere a declarației pentru perioada respectivă".

Data de la care a expirat termenul de depunere a declarației pentru perioada respectivă, față de starea de fapt din speță, este de 5 ani de la data la care a expirat termenul de depunere a declarației pentru anii 1999 - 2003, iar durata celui mai lung termen de prescripție expira la data de 26.11.2004. La data de 12.10.2004, înainte de epuizarea termenului de prescripție, a început inspecția fiscală în urma căreia s-au emis actele administrativ-fiscale contestate.

În interiorul termenului de prescripție, s-a întocmit Procesul-verbal nr. x/2004, prin care s-a stabilit în sarcina societății necesitatea aducerii la îndeplinire a măsurilor dispuse, și, ulterior, s-a emis Decizia de impunere privind obligații suplimentare stabilite de inspecția fiscală nr. 24 din 8 decembrie 2004. Prescripția extinctivă a fost întreruptă de verificările făcute de organul fiscal.

Conform art. 22 lit. a) din O.G. nr. 70/1997, termenul de prescripție a dreptului la acțiune se întrerupe în cazurile și în condițiile stabilite de lege pentru întreruperea termenului de prescripție a dreptului la acțiune. Ca atare, aceste dispoziții se completează cu cele ale Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă care, la art. 7, precizează că prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune.

Între momentul începerii inspecției fiscale și cel al emiterii deciziei de impunere, cursul prescripției a fost suspendat.

Din data de 08.12.2004, cursul prescripției extinctive a fost întrerupt și a început să curgă un nou termen de prescripție, conform art. 17 alin. (2) din Decret. În baza art. 16 lit. c) din acest ultim act normativ, prescripția se întrerupe printr-un act începător de executare.

În temeiul art. 20 din O.G. nr. 70/1997, rezultatele controlului fiscal se consemnează obligatoriu în procesul-verbal, în speța de față fiind vorba despre Procesul-verbal nr. x/2004, prin care s-au dispus măsuri executorii, astfel încât acesta reprezintă un act începător de executare, în înțelesul legii.

Contestația societății reclamante nu înlătură această prescripție, întrucât desființarea actului fiscal a avut drept scop reverificarea societății pentru aceeași perioadă de timp și același tip de impozit.

Pe perioada noii inspecții fiscale, cursul prescripției a fost suspendat, iar după emiterea actului începător de executare a curs un nou termen de prescripție. Pe durata celei de a doua inspecții fiscale, termenul de prescripție s-a suspendat. A urmat emiterea unui nou act începător de executare, care a întrerupt cursul prescripției și a început să curgă un nou termen.

Prima instanță a concluzionat în sensul că dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale, constând în diferențe de impozite nu este prescris, excepția fiind nefondată.

Referitor la celelalte motive de nelegalitate invocate de reclamantă

În esență, societății reclamante i se impută de către organele de control fiscale următoarele nereguli:

- a înregistrat în evidențele sale contabile cheltuieli făcute de o altă societate, S.C "B." S.R.L., sau pentru o persoană fizică - C.;

- nu există dovezi ale prestării efective a serviciilor pentru diverși furnizori, în condițiile în care unele facturi nu prezintă toate elementele prevăzute de lege pentru a fi documente justificative, nu există contracte sau nu există contracte pentru serviciile prestate la data emiterii facturilor ori nu corespund obiectului contractului, nu se corelează între ele documentele justificative pentru anumite prestări de servicii;

- nu există dovada de plătitor de TVA pentru anumiți furnizori, nu există, în anumite situații, documente care să justifice prestarea efectivă a serviciilor și utilizarea lor în folosul operațiunilor taxabile desfășurate de reclamantă;

- nu s-a prezentat contractul de novație încheiat între societatea de leasing pentru autoturismul x, cedentul contractului S.C "A." S.R.L., nu s-a comunicat durata rămasă a contractului de leasing, situația privind eșalonarea ratelor neachitate și nu s-a dovedit că proprietarul mijlocului fix a fost de acord cu predarea lui către societatea reclamantă.

- societatea nu a combătut argumentat susținerea organului fiscal în sensul că a încălcat prevederile art. 10 din Legea nr. 414/2002.

Prima instanță a apreciat că reclamanta nu a probat motivele de nelegalitate prezentate în cadrul cererii de chemare în judecată, deși au fost încuviințate probele cu înscrisuri și expertiză contabilă.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, care a solicitat casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304<SUP>1</SUP> C. proc. civ., recurenta a susținut faptul că sentința contestată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurenta a prezentat situația de fapt, cadrul normativ aplicabil, istoricul litigiului și a formulat aceleași critici de nelegalitate cu privire la actele administrative fiscale contestate cu cele expuse în cererea de chemare în judecată.

Sintetizând și structurând aspectele învederate în memoriul de recurs, Înalta Curte reține că hotărârea fondului este combătută sub următoarele aspecte:

- sentința atacată nu a fost pronunțată în contradictoriu cu Agenția Națională de Administrare Fiscală, în condițiile în care este emitenta Deciziei de soluționare a contestației administrative nr. 322 din 04 noiembrie 2010.

- greșita soluționare a excepției prescripției extinctive a dreptului intimatei pârâte de a stabili în sarcina sa obligații fiscale aferente perioadei 1 octombrie 1999-30 aprilie 2004; ulterior datei de 8 decembrie 2004, organul fiscal nu a întreprins niciun demers legal care să conducă la suspendarea sau întreruperea cursului prescripției extinctive; s-au aplicat eronat dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958;

- prin decăderea sa din proba cu expertiză contabilă, în condițiile art. 170 alin. (3) C. proc. civ., i s-a blocat accesul la justiție, onorariul stabilit depășea posibilitățile societății;

- actele contabile în discuție nu sunt dubitabile prin ele însele, acestea nefiind contestate de niciuna dintre părți, situație în care acțiunea nu trebuia să fie respinsă ca nedovedită;

- pe fondul cauzei, toate constatările organelor fiscale sunt eronate; se reiau pe perioade și pe tipuri de debite reținerile echipei de inspecție fiscală care sunt combătute sub aspectul nesolicitării unor informații suplimentare, ignorării documentelor depuse de societate, confuziei cu privire la denumirea unor societăți (de ex.: S.C. "A." S.R.L. cu S.C. "B." SRL) și cu privire la prevederile legale aplicabile (de ex.: art. 10 alin. (7) din Legea nr. 414/2002) ori referitor la interpretarea altor dispoziții legale.

Intimatele au formulat întâmpinări în care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, pentru argumentele prezentate la filele 28-41, 45-51 dosar.

Înalta Curte a pus în discuția părților excepția puterii de lucru judecat pe problema prescripției extinctive a dreptului intimatei de a stabili obligații fiscale în sarcina sa pentru perioada 01.10.1999 - 30.04.2004, în raport de considerentele deciziei nr. 2018 din 14.05.2015 pronunțată de această instanță în dosar nr. x/2011*.

Susținerile părților pe această excepție au fost consemnate în practicaua prezentei decizii.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă și a apărărilor expuse în întâmpinările intimatelor, dar și din oficiu, în baza 304<SUP>1</SUP> C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat.

Controlul judiciar declanșat de recurenta-reclamantă are ca obiect verificarea legalității:

- Deciziei nr. 322 din 04 noiembrie 2010 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor;

- Deciziei de impunere nr. 313 din 16 martie 2010, a Raportului de inspecție fiscală nr. x din 26 februarie 2010 și a Dispoziției nr. 57 din 26 februarie 2010, acte emise de Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov - Activitatea de Inspecție Fiscală.

Prima instanță a respins acțiunea reclamantei, pentru argumentele prezentate la pct. I.3 din decizia de față.

Soluția curții de apel este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor normative incidente în materie, în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

1.1. Referitor la excepția prescripției dreptului organelor fiscale de a stabili obligații fiscale

Principala nemulțumire a recurentei vizează modul de soluționare a motivului de nelegalitate referitor la prescripție, partea afirmând că pentru intervalul 01.10.1999 - 31.12.2003, dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale în sarcina sa era prescris.

Înalta Curte apreciază că este fondată excepția puterii de lucru judecat în ceea ce privește excepția prescripției invocată de recurentă față de dezlegarea dată acesteia prin considerentele deciziei nr. 2018 din 14.05.2015 pronunțată de această instanță în dosar nr. x/2011*.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte consideră că se impun a fi făcute câteva precizări teoretice cu privire la puterea de lucru judecat.

Puterea lucrului judecat este o prezumție legală, iuris et de iure.

Ceea ce poate proba prezumția de lucru judecat ca mijloc de probă (factum probans) ar fi chestiunea pe care instanța a decis-o (factum probandum).

Așadar, prezumția de lucru judecat înseamnă că ceea ce s-a rezolvat jurisdicțional într-un prim litigiu va fi opus, fără posibilitatea dovezii contrare, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluționat.

Prezumția de lucru judecat reprezintă manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat - ceea ce a fost dezlegat jurisdicțional nu mai poate fi combătut - și constituie, alături de excepția lucrului judecat, instrumentul juridic menit să servească instituției lucrului judecat, care are la bază două reguli fundamentale: a) o acțiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio) și b) o constatare (în sensul de soluție privind raporturile juridice deduse judecății) făcută printr-o hotărâre judecătorească este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre (res iudicata pro veritate accipitur).

După cum s-a arătat anterior, prezumția operează atunci când în al doilea proces se pune o problemă soluționată printr-o hotărâre anterioară. Ea nu presupune o identitate de acțiuni, ci doar de chestiuni juridice litigioase.

De aceea, prezumția nu oprește judecata celei de a doua acțiuni, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare de care trebuie să se țină seama.

Fără a relua prezentarea etapelor procedurii administrativ-fiscale derulate în cauza de față, instanța de control judiciar, pe problema analizată, reține următoarele aspecte:

Prin Decizia de soluționare a contestației administrative nr. 322 din 04 noiembrie 2010, Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor:

- 979.259 RON - impozit pe profit;

- 2.316.769 RON - accesorii aferente impozitului pe profit;

- 4.423 RON - TVA;

- 2.036.847 RON - accesorii aferente TVA;

A dispus ca organele de inspecție fiscală să procedeze la nouă verificare pe aceeași perioadă și același tip de taxă, ținând cont de prevederile legale aplicabile în speță, precum și de considerentele deciziei de față;

- 37.391 RON - impozit pe profit;

- 677.532 RON - taxa pe valoarea adăugată;

În urma reverificării, au fost emise Raportul de inspecție fiscală nr. x din 28 februarie 2011 și Decizia de impunere nr. 266 din 28 februarie 2011 de către Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov - Activitatea de Inspecție Fiscală.

Prin Decizia de soluționare a contestației administrative nr. 256 din 14 iulie 2011, Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a respins contestația formulată de recurenta-reclamantă împotriva actului de impunere anterior arătat.

Partea a contestat cele două decizii în cadrul dosar nr. x/2011*, iar Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, în fond după casare, prin sentința nr. 99 din 16.06.2014, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și, în consecință, a respins acțiunea reclamantei S.C. "A." S.R.L. în contradictoriu cu această pârâtă. Totodată, instanța a respins excepția invocată de reclamantă privind prescripția dreptului organelor fiscale de a stabili obligații fiscale și, pe fond, a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. "A." S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, succesoarea în drepturi și obligații a pârâtei Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, privind anularea Deciziei nr. 256 din 14 iulie 2011, a Deciziei de impunere nr. 266 din 28 februarie 2011, a Raportului de inspecție fiscală nr. x din 28 februarie 2011 emise de pârâtă.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 2018 din 14.05.2015, a respins recursul declarat de recurenta S.C. "A." S.R.L. împotriva sentinței mai sus arătate, ca nefondat.

În ceea ce privește modul de soluționare a motivului de nelegalitate referitor la prescripție, afirmându-se că, pentru intervalul 01.10. 1999 - 31.12.2003, dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale în sarcina sa era prescris, instanța de control judiciar a reținut următoarele aspecte:

Termenul de prescripție aplicabil în cauză este stabilit prin art. 21 lit. a) din O.G. nr. 70/1997 privind controlul fiscal, adică "5 ani de la data la care a expirat termenul de depunere a declarației pentru perioada respectivă".

Părțile au divergențe de interpretare în ceea ce privește cauzele de întrerupere și suspendare a cursului prescripției, în condițiile în care, de la prima inspecție fiscală și până la cea finalizată cu actele administrativ fiscale în litigiu, deciziile de impunere s-au desființat în procedura administrativă de două ori, dispunându-se reverificarea contribuabilului. Teza recurentei pornește de la ideea că, ulterior datei de 8.12.2004, "partea potrivnică nu a mai întreprins niciun demers legal care să conducă la suspendarea cursului prescripției sau (cu atât mai puțin) la întreruperea acestuia".

Or, recurenta nu ia în considerare faptul că, prin Decizia nr. 21 din 2 februarie 2005, D.G.F.P. Brașov a dispus suspendarea soluționării cauzei până la pronunțarea unei soluții definitive pe latură penală, procedura fiind reluată după comunicarea Rezoluției Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov, pronunțată în dosarul nr. x/2005, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale (comunicată cu adresa din 13 mai 2006). În raport de această stare de fapt, în temeiul art. 183 alin. (3) din Codul de procedură fiscală, s-a emis Decizia nr. 131 din 20 iulie 2006 prin care organul de soluționare a contestației a dispus refacerea controlului, întrucât "nu se poate stabili cu claritate baza impozabilă" din cauza multiplelor deficiențe constatate în evidențele contabile ale contribuabilului.

Ulterior, contrar susținerilor recurentei, inspecția fiscală s-a suspendat, în temeiul art. 2 lit. a) din O.P.A.N.A.F. nr. 708/2006, pentru efectuarea unor controale încrucișate, cu actul nr. 3868 din 6 octombrie 2006 fiindu-i comunicată această împrejurare.

Este real faptul că, prin modul în care a administrat raportul de drept fiscal în cauză, organul fiscal a creat aparența tergiversării, întrucât, practic, pentru operațiuni juridice derulate în perioada 1.01.2000-31.12.2003 s-au stabilit obligații fiscale pentru care contribuabilul a avut acces la justiție abia la 26 octombrie 2011 (data înregistrării acțiunii judiciare).

Înalta Curte a concluzionat în sensul că dreptul de stabilire a obligațiilor fiscale nu s-a prescris, fiind incidente în speță atât cauza de suspendare, prevăzută de art. 92 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, cât și cea de întrerupere, reglementată de art. 16 lit. c) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.

1.2. Referitor la celelalte motive de nelegalitate invocate de recurentă

1.2.1. Una dintre criticile formulate de recurentă se referă la faptul că sentința atacată nu a fost pronunțată în contradictoriu cu Agenția Națională de Administrare Fiscală, în condițiile în care aceasta este emitenta Deciziei de soluționare a contestației administrative nr. 322 din 04 noiembrie 2010.

Instanța de control judiciar consideră că este nefondată critica, în condițiile în care Agenția Națională de Administrare Fiscală a fost citată în cauză în calitate de pârâtă, iar recurenta nu a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței atacate, fiind vorba despre omisiunea de a indica și această parte.

1.2.2. Referitor la dificultățile ce i-au fost create în plan probator recurentei de către prima instanță, prin decăderea sa din proba cu expertiza contabilă, Înalta Curte remarcă legalitatea soluției, prin prisma art. 170 alin. (3) din C. proc. civ.

Cât privește cuantumul onorariului, acesta apare ca fiind adecvat volumului de muncă pe care urma să îl presteze expertul contabil desemnat și complexității ridicate a cauzei.

În același timp, nu se poate reține faptul că efectuarea expertizei contabile ar fi determinat admiterea acțiunii, câtă vreme înscrisurile administrate, furnizate de recurentă, nu au o atare aptitudine.

1.2.3. Nici în ceea ce privește fondul cauzei, mai precis, suma totală de 714.923 RON, criticile recurentei nu pot fi primite.

1.2.3.1. În legătură cu TVA deductibilă în sumă totală de 364.834 RON

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține faptul că toate chestiunile litigioase au fost analizate, cu putere de lucru judecat, în cadrul dosar nr. x/2011*, cu ocazia verificării impozitului pe profit datorat de societatea recurentă.

Raportat la data derulării operațiunilor comerciale, în cauză sunt incidente următoarele prevederi normative:

- art. 18 lit. a) și art. 19 din O.G. nr. 3/1992 privind taxa pe valoarea adăugată, republicată, în vigoare în perioada 1999 - 14.03.2000:

"(18) Plătitorii de taxă pe valoarea adăugată au dreptul la deducerea taxei aferentă bunurilor și serviciilor achiziționate, destinate realizării de:

a) operațiuni supuse taxei pe valoarea adăugată, conform art. 17 din ordonanță (…).

(19) Pentru efectuarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferentă intrărilor, agenții economici sunt obligați:

a) să justifice, prin documente legale întocmite, cuantumul taxei;

să justifice ca bunurile în cauză sunt destinate pentru nevoile firmei și sunt proprietatea acesteia;

Dreptul de deducere privește numai taxa ce este înscrisă într-o factură sau într-un alt document legal care se referă la bunuri sau servicii destinate pentru realizarea operațiunilor prevăzute de art. 18 din prezenta ordonanță."

- art. 25 lit. B) din O.U.G. nr. 17/2000 privind taxa pe valoarea adăugată, aplicabil pentru perioada 15.03.2000 - 31.05.2002:

"Cu privire la întocmirea documentelor:

a)să consemneze livrările de bunuri și/sau prestările de servicii în facturi fiscale sau în documente legale aprobate și să completeze toate datele prevăzute de acestea. Pentru livrări de bunuri sau prestări de servicii cu valoarea taxei pe valoarea adăugată mai mare de 20 milioane RON, la aceste documente se anexează și copia de pe documentul legal care atestă calitatea de plătitor de taxă pe valoarea adăugată;

b)contribuabilii plătitori de taxă pe valoarea adăugată sunt obligați să solicite de la furnizori sau prestatori facturi fiscale ori documente legal aprobate pentru toate bunurile sau serviciile achiziționate și să verifice întocmirea corectă a acestora, iar pe facturile fiscale cu o valoare a taxei pe valoarea adăugată mai mare de 20 milioane RON, să solicite și copia documentului legal care atestă calitatea de plătitor de taxă pe valoarea adăugată a furnizorului sau prestatorului (…)."

- pct. 10.6 din H.G. nr. 401/2000 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 17/2000:

"Nu poate fi dedusă, potrivit legii, taxa pe valoarea adăugată aferentă intrărilor referitoare la:

(…) g) bunuri și servicii aprovizionate pe bază de documente care nu îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 25 lit. b) O.U.G. nr. 17/2000 și de H.G. nr. 831/1997 pentru aprobarea formularelor comune privind activitatea financiară și contabilă și a Normelor metodologice privind utilizarea acestora."

- art. 22, art. 24, art. 29 lit. a) și b) din Legea nr. 345/2002 privind taxa pe valoarea adăugată, aplicabil pentru perioada 1.06.2002 - 31.12.2003

Art. 22:

(4) "Persoanele impozabile înregistrate ca plătitori de taxă pe valoarea adăugată au dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferentă bunurilor și serviciilor destinate realizării de:

a)operațiuni taxabile (…).

(5) Taxa pe valoarea adăugată prevăzută la alin. (4) pe care persoana impozabilă are dreptul să deducă este:

a) taxa pe valoarea adăugată datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost livrate sau urmează să îi fie livrate, și pentru prestările de servicii care i-au fost prestate ori urmează să îi fie prestate de către o altă persoană impozabilă înregistrată ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată."

Art. 24

(1)"Pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată orice persoană impozabilă trebuie să justifice suma taxei cu următoarele documente:

a) pentru deducerea prevăzută la art. 22 alin. (5) lit. a), cu facturi fiscale sau alte documente legal aprobate, emise pe numele său, de către persoane impozabile înregistrate ca plătitori de taxă pe valoarea adăugată."

Art. 29

"Cu privire la întocmirea documentelor:

a)să consemneze livrările de bunuri și/sau prestările de servicii în facturi fiscale sau în documente legale aprobate și să completeze în mod obligatoriu următoarele date: denumirea, adresa și C. fisc. ale furnizorului/prestatorului și, după caz, ale beneficiarului, data emiterii, denumirea bunurilor livrate și/sau a serviciilor prestate, cantitățile, după caz, prețul unitar, valoarea bunurilor/serviciilor fără taxă pe valoarea adăugată, suma taxei pe valoarea adăugată. Pentru livrări de bunuri sau prestări de servicii cu valoarea taxei pe valoarea adăugată mai mare de 50 milioane RON inclusiv, la aceste documente se anexează și copia de pe documentul legal care atestă calitatea de plătitor de taxă pe valoarea adăugată;

b)persoanele impozabile plătitoare de taxă pe valoarea adăugată sunt obligate să solicite de la furnizori/prestatori facturi fiscale ori documente legale aprobate și să verifice întocmirea corectă a acestora, iar pentru operațiunile cu valoarea taxei pe valoarea adăugată mai mare de 50 milioane RON sunt obligați să solicite și copia de pe documentul legal care atestă calitatea de plătitor de taxă pe valoarea adăugată a furnizorului/prestatorului. Primirea și înregistrarea în contabilitate de facturi fiscale sau alte documente legal aprobate care nu conțin datele prevăzute a fi completate în mod obligatoriu la lit. a), precum și lipsa copiei de pe documentul legal care atestă calitatea de plătitor de taxă pe valoarea adăugată a furnizorului/prestatorului în cazul cumpărărilor cu o valoare a taxei pe valoarea adăugată mai mare de 50 milioane RON inclusiv, determină pierderea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferente."

În speța de față, recurenta a exercitat dreptul de deducere pentru TVA, astfel:

- în sumă de 5.948 RON, în perioada octombrie 1999 - august 2002, în baza unui număr de 23 facturi fiscale emise de S.C. "D." S.A., S.C. "E." S.A., S.C. "F." S.R.L., S.C. "G." S.R.L., S.C. "H." S.R.L., S.C. "I." S.R.L., S.C. "J." S.R.L., S.C. "K." S.R.L., S.C. "L." S.R.L. și S.C. " M." S.R.L., facturi în care, la rubrica "cumpărător" avea trecută o altă societate decât recurenta, mai precis, S.C. "B." S.R.L.;

- în sumă de 187.085 RON, în baza a 9 facturi fiscale emise de S.C. "N." S.R.L. și S.C. "O." S.R.L., pentru care recurenta nu a prezentat situații de lucrări prin care să probeze efectuarea serviciilor în favoarea sa;

- în sumă totală de 3.591 RON, în baza unor facturi în copie xerox emise de S.C. "P." S.R.L., S.C. "Q." S.R.L. și de S.C. "JJ. " S.A.;

- în sumă de 25.173 RON, în luna decembrie 2001, în baza a 4 facturi emise în copie de S.C. "R. " S.R.L.

Instanța de fond a confirmat soluția administrativă și a stabilit că recurenta nu poate beneficia de dreptul de deducere a TVA pentru sumele anterior nominalizate, deoarece nu au fost respectate prevederile normative anterior citate.

Înalta Curte apreciază că soluția primei instanțe este corectă.

Pentru perioada octombrie 1999 - mai 2002, dreptul de deducere a TVA se exercita în baza facturilor fiscale completate în mod obligatoriu cu datele prevăzute la pct. 119 din Regulamentul de aplicare a Legii contabilității nr. 82/1991, aprobat prin H.G. nr. 704/1993.

De asemenea, în ceea ce privește facturile emise de furnizori în perioada 31.05.2002 - 31.12.2003, trebuiau respectate dispozițiile art. 29 lit. b) din Legea nr. 345/2002 privind taxa pe valoarea adăugată, care statuează obligația cumpărătorului de a înregistra în contabilitate facturi fiscale sau alte documente legal aprobate care să conțină toate datele prevăzute a fi completate în mod obligatoriu și de a verifica întocmirea corectă a acestora.

< Referitor la TVA în sumă de 5.948 RON, cu putere de lucru judecat, în cadrul dosar nr. x/2011* s-a statuat că recurenta nu are drept de deducere, în condițiile în care facturile privesc o altă societate, diferită de societatea recurentă și nu se pot justifica înscrierea acestor cheltuieli în contabilitatea recurentei.

< În mod just nu s-a acordat drept de deducere pentru TVA în sumă de 187.085 RON, aferentă facturile fiscale emise de S.C. "N." S.R.L. și S.C. "O." S.R.L., în condițiile în care nu s-a făcut dovada calității de plătitor de TVA pentru cei doi furnizori anterior nominalizați, iar în facturile emise de S.C. "N." S.R.L. nu a fost înscrisă suma ce reprezintă TVA.

< În mod corect nu s-a acordat drept de deducere pentru TVA în sumă totală de 3.591 RON.

Recurenta a susținut faptul că factura nr. x din 03 octombrie 2000 emisă de S.C. "P." S.R.L, precum și factura nr. x din 14 octombrie 2003 emisă de S.C. "Q." S.R.L. au fost ridicate de organele de cercetare penală care au lăsat societății copiii ale acestor înscrisuri.

Din cuprinsul procesului-verbal întocmit la data de 23.02.2005 de către Cabinet Avocat S. în numele recurentei nu rezultă că cele două facturi aflate în discuție au fost predate în original organelor de cercetare penală.

În ceea ce privește facturile nr. x din 03 octombrie 2003 și nr. 28151181 din 13 octombrie 2003 emise de S.C. "JJ. " S.A., recurenta a arătat că sunt aferente unor piese de schimb pentru un mijloc de transport al societății ce a fost avariat și că originalele acestora au fost depuse la societatea de asigurare Unita, în vederea încasării asigurării.

Recurenta nu a aprobat această susținere, iar aplicarea ștampilei societății de asigurări Unita nu poate conferi celor două facturi calitatea de document justificativ original în baza cărora să se poată deduce TVA.

Într-adevăr, pot fi înscrise în contabilitate și facturi în copie, dar cu respectarea condițiilor impuse de art. 155 alin. (28) și (30) din C. fisc. Așadar, recurenta trebuia să solicite emitentului facturilor un duplicat al acestora și apoi să le evidențieze în contabilitate.

< Înalta Curte apreciază că este fondată soluția de respingere a dreptului de deducere pentru TVA în sumă totală de 25.173 RON, în condițiile în care cele 4 facturi emise S.C. "R. " S.R.L. au fost prezentate în copie, iar 3 dintre acestea nu sunt datate și nu există documente justificative în ceea ce privește prestarea servicilor.

Recurenta precizează că facturile și contractul în original au fost ridicate de către organele de cercetare penală, conform adresei nr. x din 10 februarie 2005, însă, din conținutul acest înscris nu rezultă faptul că facturile au fost prezentate în original.

Totodată, partea susține că, prin sentința nr. 2028/C din 17.11.2004 pronunțată de Tribunalul Brașov în dosar nr. x/2004, s-a stabilit în sarcina sa de plată suma de 274.244 RON, reprezentând contravaloare servicii prestate în baza Contractului de prestări servicii nr. CF CTR. 13562 din 07 iunie 2001.

Instanța de control judiciar constată că obiectul dosarului anterior nominalizat l-a constituit refuzul de plată a altor facturi fiscale decât cele analizate în cauza de față, respectiv cele având nr. 519056 - nr. 5191059.

În legătură cu TVA deductibilă în sumă totală de 119.335 RON

În perioada decembrie 1999 - octombrie 2003, recurenta a înregistrat în evidența contabilă facturi fiscale de achiziții prestări servicii de la S.C. " T." S.R.L., S.C. "KK." S.R.L., S.C. "U." S.R.L., S.C. "V. " S.R.L. și S.C. "W." S.R.L., în valoare totală de 611.532 RON, pentru care a dedus TVA în sumă totală de 119.335 RON.

Instanța de fond a confirmat soluția administrativă și a stabilit că recurenta nu poate beneficia de dreptul de deducere a TVA pentru suma anterior nominalizată, deoarece nu au fost respectate prevederile art. 18 lit. a) din O.G. nr. 3/1992 privind taxa pe valoarea adăugată, ale pct. 10.1 din H.G. nr. 512/1998 cu privire la aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea O.G. nr. 3/1992, ale art. 19 lit. a) și b) din O.U.G. nr. 17/2000 privind taxa pe valoarea adăugată, ale art. 22 alin. (4) lit. a) și art. 24 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 345/2002 privind TVA, precum și cele ale art. 60 alin. (1) și art. 62 alin. (1) din H.G. nr. 598/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 345/2002.

Înalta Curte apreciază că soluția primei instanțe este corectă.

< Recurenta nu a aprobat îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA în sumă de 1.435 RON, aferentă unui număr de 9 facturi fiscale emise în anul 2002 de către S.C. " T." S.R.L., care, ulterior, și-a schimbat denumirea în S.C. "KK." S.R.L., pentru serviciile de deratizare care s-au realizat în baza comenzilor întocmite care țin loc de contract.

Facturile aflate în discuție nu conțin toate elementele pentru a putea fi considerate documente justificative, conform art. 6 din Legea contabilității nr. 82/1991, deoarece la rubrica "cumpărător" nu sunt înscrise toate datele de identificare (adresa, bancă, cont bancar), rubrica "date privind expediția" nu este completată și nu există semnătura de primire a beneficiarului.

În același timp, comenzile prezentate nu sunt confirmate de furnizor, nu se menționează cantitatea și perioada în care au fost prestate.

Într-adevăr, cheltuiala cu serviciile poate fi justificată și printr-o comandă, însă aceasta trebuie să cuprindă date referitoare la prestator, termene de execuție, serviciile prestate, tarifele percepute, ceea ce nu rezultă din facturile și comanda prezentate de societatea recurentă.

< Pentru facturile emise de S.C. "U." S.R.L., în perioada 1999-2000, recurenta nu poate beneficia de dreptul de deducere a TVA în sumă de 99.486,93 RON, în condițiile în care nu a făcut dovada că serviciile au fost efectiv prestate și că sunt destinate activității economice desfășurate de societate.

Recurenta a precizat că serviciile facturate de S.C. "U." S.R.L. au fost contractate pentru a obține autorizațiile de comisionar în vamă pe lângă birourile București, Brașov, Iași, Oradea și Arad., sens în care părțile au încheiat Contractul de prestări servicii din data de 30.09.1998.

Cu titlu exemplificativ, instanța de control judiciar reține că autorizația de comisionar în vamă pentru punctul de lucru din Brașov, str. Mărășești nr. 11 a fost eliberată la 19.03.1998, adică înainte de data semnării contractului anterior arătat.

Autorizația de comisionar în vamă pentru punctul de lucru din Brașov, str. Timiș Triaj nr. 50 a fost eliberată la 17.01.2002, în condițiile în care S.C. "U." S.R.L. a facturat serviciile prestate în perioada decembrie 1999 - martie 2000, adică după aproximativ doi ani.

< Pentru facturile emise de S.C. "V. " S.R.L., în perioada ianuarie -martie 2002, recurenta nu poate beneficia de dreptul de deducere a TVA în sumă de 5.340,75 RON, întrucât nu a făcut dovada că serviciile au fost efectiv prestate și că sunt destinate activității economice desfășurate de societate.

Astfel, în mod concret, serviciile invocate nu sunt justificate de un contract care să cuprindă date referitoare la prestatori, termene de execuție, prestarea servicilor efective, tarifele percepute și valoarea totala a contractului și nici nu există alte documente similare.

< Pentru facturile emise de S.C. "W." S.R.L., în perioada noiembrie 2002 - octombrie 2003, recurenta nu poate beneficia de dreptul de deducere a TVA în sumă de 13.072 RON, deoarece acestea nu conțin toate elementele pentru a putea fi considerate documente justificative, mai precis, în cuprinsul lor nu este indicat contractul în baza căruia s-au efectuat serviciile. În plus, nu au fost prezentate documente justificative din care să rezulte prestarea efectivă a serviciilor de consultanță.

< Înalta Curte apreciază că este corectă concluzia primei instanțe în sensul că recurenta nu poate beneficia de dreptul de deducere a TVA în sumă de 5.502 RON, aferentă celor 13 facturi emise de S.C. "X." S.R.L., reprezentând contravaloarea achizițiilor de combustibil, în condițiile în care partea nu a făcut dovada efectuării acestor aprovizionări în scopul realizării operațiunilor sale taxabile, nefiind îndeplinite cerințele impuse de art. 22 alin. (4) și (5) din Legea nr. 345/2002.

Facturile analizate nu conțin centralizatoare din care să rezulte numărul de înmatriculare al autovehiculului care a alimentat cu combustibil, numele și semnătura șoferului care a făcut alimentarea, data alimentării și cantitatea, în contextul în care societatea deține toate deconturile de deplasare ale angajaților care au alimentat cu combustibil.

< Instanța de control judiciar consideră că este fondată soluția de respingere a dreptului de deducere a TVA în sumă de 10.560 RON, aferentă unor facturi emise de S.C. "Y." S.R.L., S.C. "Z." S.R.L., S.C. "AA." S.R.L., S.C. "BB." S.R.L., S.C. "CC." S.R.L., S.C. "DD." S.R.L., în perioada ianuarie - martie 2002, deoarece recurenta nu a putut justifica faptul că achizițiile de materiale nominalizate în facturi au fost efectuate în scopul operațiunilor sale taxabile și se află în proprietatea acesteia.

Ca atare, nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 14 lit. d), art. 18 lit. a), art. 19 din O.U.G. nr. 17/2000 coroborate cu cele ale pct. 8.16 din H.G. nr. 401/2000.

< Recurenta nu are drept de deducere pentru TVA în sumă de 4.423 RON, înscrisă în factura nr. x din 31 mai 2002 emisă de S.C. "EE." S.R.L., reprezentând cedarea unui contract de leasing pentru autoturismul FF..

După cum în mod judicios a reținut și prima instanță, recurenta nu a prezentat contractul de novație încheiat între societatea de leasing, cedentul contractului și societatea recurentă, nu a depus acte din care să rezulte situația eșalonării ratelor neachitate, precum și acordul proprietarului autoturismului cu predarea lui către recurentă.

< În lunile februarie și martie 2002, recurenta a înregistrat cheltuieli cu alte servicii prestate de terți în valoare de 9.584 RON, pentru care a dedus TVA în sumă de 1.821 RON, în baza unor facturi fiscale emise de S.C. "GG." S.R.L., societate care are același sediu social cu cel al recurentei.

Soluția de respingere a dreptului de deducere a TVA-ului este în consonanță cu dispozițiile art. 18 lit. a) din O.U.G. nr. 17/2000 coroborate cu cele ale pct. 10.6 din H.G. nr. 401/2000, având în vedere faptul că serviciile înscrise pe facturi nu corespund cu obiectul Contractului nr. x/2002, iar recurenta nu a prezentat modul de înregistrare în evidențele contabile a refacturării serviciilor către clienții noi pentru care S.C. "GG." S.R.L. ar fi prestat serviciile.

< Cu privire la suma de 7.350 RON, înregistrată de recurentă în contabilitate în baza facturii fiscale nr. x din 22 ianuarie 2002 emisă de S.C. "HH." S.R.L., reprezentând "prestări servicii consultanță în domeniul transporturilor", în mod corect nu s-a acordat deductibilitate, deoarece nu există un contract de prestări servicii sau alte documente justificative, după cum impun pct. 2 și pct. 51 din Regulamentul nr. 704/1993.

1.2.3.2 În legătură cu TVA în cuantum de 137.889 RON, recurenta solicită recunoașterea dreptului de deducere pentru întreaga sumă înregistrată în balanța contabila refăcută, pe perioada 01.10.1999 - 31.12.1999, fără, însă, să depună documente din care să reiasă TVA dedusă și declarată înainte de refacerea evidențelor contabile, mai precis, deconturile de TVA, jurnalele de TVA întocmite inițial.

1.2.3.3 În ceea ce privește TVA colectată în sumă de 428.379 RON, calculată suplimentar de organele de inspecție fiscală, instanța de control judiciar reține următoarele:

< Recurenta a achiziționat servicii de refacere a instalației electrice și servicii de racordare la rețeaua de gaz metan pentru casa de protocol, situată în sat Sohodol, comuna Bran, jud. Brașov, pentru care a dedus TVA în sumă de 3.152 RON.

Lucrările la rețeaua electrică a imobilului au fost efectuate în baza contractului nr. x din 31 mai 2002 încheiat cu S.C. "II." S.R.L.

Organul de inspecție fiscală a reținut că aceste lucrări au fost efectuate la imobilul "casa de vacanță Bran" aflat în proprietatea numitei C. și a fost închiriat societății recurente cu destinația de casă de protocol, în baza Contractului de închiriere fn/01.09.2003, care nu a fost înregistrat la Administrația Finanțelor Publice Brașov, motiv pentru care a stabilit TVA suplimentară în sumă de 3.152 RON.

În raport de data derulării lucrărilor, în cauză sunt incidente prevederile art. 3 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 345/2002 privind taxa pe valoarea adăugată și art. 128 alin. (4) lit. a) din C. fisc.

Conform art. 3 alin. (4) lit. a) Legea nr. 345/2002: "Este asimilată livrărilor de bunuri preluarea de către persoane impozabile a bunurilor achiziționate sau fabricate de către acestea pentru a fi utilizate în scopuri care nu au legătură cu activitatea economică desfășurată sau pentru a fi puse la dispoziție altor persoane fizice sau juridice în mod gratuit, dacă taxa pe valoarea adăugată aferentă bunurilor respective sau părților lor la componente a fost dedusa total sau parțial. Se exceptează de la aceste prevederi bunurile acordate în mod gratuit, în limitele și potrivit destinațiilor prevăzute de lege."

Potrivit art. 128 alin. (4) lit. a) din C. fisc.: "sunt asimilate livrărilor de bunuri efectuate cu plată (…) preluarea de către o persoană impozabilă a bunurilor mobile achiziționate sau produse de către aceasta pentru a fi utilizate în scopuri care nu au legătură cu activitatea economică desfășurată, dacă taxa aferentă bunurilor respective sau părților lor componente a fost dedusă total sau parțial."

Așadar, dispozițiile normative anterior citate precizează în mod expres faptul că achiziționarea de bunuri de către persoanele impozabile pentru a fi utilizate în scopuri care nu au legătură cu activitatea sa economică este asimilată livrării de bunuri cu plată, dacă taxa pe valoarea adăugată a fost dedusă integral la dobândirea acestora, situație care se regăsește și în speța de față.

&lt; În perioada august 1999 - august 2001, recurenta a emis facturi fiscale pentru servicii de transport, depozitare, grupare, aferente importurilor și exporturilor de bunuri prestate în favoarea unor clienți externi pentru care a aplicat cota zero de TVA, în conformitate cu prevederile art. 17 pct. B lit. a) și lit. b) din O.G. nr. 3/1992 privind taxa pe valoarea adăugată și art. 17 pct. B lit. a), lit. e), lit. i) din O.U.G. nr. 17/2000 privind taxa pe valoarea adăugată.

Înalta Curte apreciază că în mod corect s-a reținut atât de către organul administrativ cât și de prima instanță faptul că este vorba despre servicii efectuate pentru un b