ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 461/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 461/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 2967 din 13 iunie 2012,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal, a respins ca nefondat recursul declarat de V.B.L. împotriva Sentinței

civile nr. 6865 din 18 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis recursul formulat de Casa

Națională de Pensii Publice împotriva aceleiași sentințe și, în consecință, a

modificat sentința atacată în sensul că a respins cererea de reintegrare ca

neîntemeiată, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de recurs a reținut, în ceea ce privește recursul

declarat de reclamantă, că acesta este nefondat; că recurenta-reclamantă nu a

solicitat în cuprinsul acțiunii obligarea autorității la plata drepturilor

salariale.

S-a arătat de către

instanță că, deși este adevărat că anularea unui act de eliberare din funcție

implică și restabilirea situației anterioare, respectiv reintegrarea și plata

drepturilor salariale cuvenite, restabilirea situației anterioare nu este

dispusă de instanța judecătorească din oficiu, ci numai la cererea persoanei

interesate.

În ceea ce privește

recursul formulat de pârâta Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări

Sociale, instanța a apreciat că acesta este fondat, pentru motivele ce vor fi

arătate în continuare.

A reținut instanța de

control judiciar că cele două excepții invocate/reiterate de recurent

reprezintă, în realitate, o singură excepție, aceea a lipsei procedurii

prealabile, care are drept consecință juridică respingerea acțiunii ca

inadmisibilă, or, această excepție a fost soluționată irevocabil prin Decizia

nr. 1661 din 22 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

contencios administrativ, astfel încât motivul de recurs este nefondat.

Pe fondul cauzei,

instanța de recurs a reținut că legalitatea unui act administrativ se

analizează pe tot parcursul existenței acestuia, de unde rezultă că

intervenirea unei decizii a Curții Constituționale în sensul declarării actului

normativ în baza căruia a fost emis ordinul atacat reprezintă o cauză de

anulare.

Acesta este și sensul

dispozițiilor art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată,

care permit celor vătămați în drepturile sau interesele legitime prin ordonanțe

declarate neconstituționale să introducă acțiune pentru repararea pagubei

cauzate.

În ceea ce privește

reintegrarea reclamantei în funcția deținută anterior sau pe o funcție de

același nivel, instanța de control judiciar a apreciat că soluția pronunțată de

prima instanță s-a dat cu aplicarea greșită a legii.

S-a reținut că

reclamanta, urmare a emiterii Ordinului nr. 374 din 23 aprilie 2009, prin care

a fost eliberată din funcția publică de conducere, a optat la expirarea

termenului de preaviz pentru funcția de execuție de inspector, clasa I, gradul

profesional principal, treapta de salarizare 2, fiind numită prin Ordinul nr.

746 din 22 mai 2010 în funcția publică de execuție solicitată.

Instanța a constatat

că împotriva Ordinului nr. 746/2009 nu s-a formulat acțiune în anulare și, în

aceste condiții, a apreciat că nu se poate dispune prin hotărâre judecătorească

numirea pe funcția deținută înainte de numirea în funcția publică de conducere.

Curtea a arătat că

aceleași considerente pot fi reținute și în ceea ce privește reintegrarea

reclamantei pe funcția de conducere.

S-a subliniat faptul

că reclamanta nu a atacat direct Ordinul nr. 347/2009, ci numai ca urmare a

deciziei Curții Constituționale.

Astfel, instanța a respins

recursul reclamantei ca nefondat și a admis recursul pârâtei Casa Națională de

Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale, a modificat sentința atacată, în

sensul că a respins ca neîntemeiată cererea de reintegrare a reclamantei,

menținându-se celelalte dispoziții.

Împotriva acestei

hotărâri a formulat contestație în anulare recurenta-reclamantă V.B.L.,

invocând dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

În motivarea

contestației în anulare contestatoarea arată că în anul 2009 a fost eliberată

din funcția publică de conducere de director executiv al Casei Județene de

Pensii Călărași, de către C.N.P.A.S. București, prin Ordinul nr. 374 din 29

aprilie 2009.

Arată contestatoarea

că prin Decizia nr. 2967 din 13 iunie 2012, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr.

1129/116/2009* i s-a respins recursul ca nefondat, însă s-a admis recursul

pârâtei și s-a modificat sentința atacată în parte, în sensul că s-a respins

cererea de reintegrare a reclamantei ca neîntemeiată.

Mai arată că Decizia

nr. 2967 din 13 iunie 2012 rămâne irevocabilă și solicită instanței să-i admită

cererea de contestație în anulare a acestei decizii în baza art. 318 (1) alin.

(1) și art. 319 C. proc. civ. și a dispozițiilor Legii nr. 219/2005.

Apreciază

contestatoarea că decizia instanței de recurs este rezultatul unei erori

materiale, deoarece în mod greșit instanța a dispus respingerea capătului de

cerere privind reintegrarea acesteia, încălcând astfel dreptul recurentei la un

proces echitabil.

Înainte de a analiza

motivele contestației în anulare, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în

conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția tardivității și

excepția inadmisibilității, invocate în cauză, constată că acestea sunt

neîntemeiate.

În ceea ce privește

excepția tardivității formulării contestației în anulare invocată de către

intimata Casa Națională de Pensii Publice, Înalta Curte, în raport de actele și

lucrările dosarului, constată că în speță contestația în anulare a fost

formulată în termen, astfel că respinge ca neîntemeiată excepția tardivității

invocată în cauză.

Astfel, conform

dispozițiilor art. 319 alin. (2) C. proc. civ.: "Contestația se poate face

oricând înainte de începutul executării silite, iar în timpul ei, până la

împlinirea termenului stabilit la art. 401 alin. (1) lit. b) sau c). Împotriva

hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare

silită, contestația poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când

contestatorul a luat cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la

data când hotărârea a rămas irevocabilă."

În cauză, având în

vedere că prin hotărârea atacată cu contestație în anulare a fost respins ca

nefondat recursul reclamantei V.B.L., contestația în anulare putea fi

introdusă, conform dispozițiilor citate, "în termen de 15 zile de la data

când contestatorul a luat cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de

la data când hotărârea a rămas irevocabilă".

Raportat la data de

23 noiembrie 2012, când a fost formulată contestația în anulare, se constată

că, în cauză, contestatoarea V.B.L. a respectat termenul legal în care avea

posibilitatea de a introduce contestația în anulare.

Referitor la excepția

de inadmisibilitate invocată de către intimata Casa Națională de Pensii

Publice, Înalta Curte apreciază că aceasta vizează în fapt neîndeplinirea

condițiilor de temeinicie a contestației în anulare, fiind o apărare de fond ce

tinde la respingerea contestației în anulare ca nefondată.

Examinând cauza și

decizia atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu

dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că prezenta

contestație în anulare este nefondată.

Pentru a ajunge la

această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare

arătate.

În conformitate cu

dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ.: "Hotărârile

irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, când procedura de chemare

a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit

cu cerințele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea

dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, numai dacă aceste

motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului".

Potrivit alin. (2) al

aceluiași articol: "contestația poate fi primită pentru motivele mai

sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de

recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt

sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond".

Cu alte cuvinte, prin

această cale de atac se urmărește repararea neregularităților evidente privind

actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele

administrate și a stării de fapt la care se referă litigiul.

Deci, în cadrul

contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la

drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia

dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior.

Contestația în

anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în

condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege.

Reglementând

contestația în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că:

"Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când

dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța,

respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să

cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".

Motivele contestației

în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar

textul care o reglementează este de strictă interpretare.

Prima ipoteză a

textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi

condus la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor

elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății,

cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării

taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat,

etc.

Fiind un text de

excepție, noțiunea de "greșeală materială" nu poate fi interpretată

extensiv.

În orice caz, textul

nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor și

nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale, situație

în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale

ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.

Astfel, motivele invocate

de către contestatoare în susținerea cererii sale nu pot fi încadrate în

textele de lege invocate drept temei al căii de atac exercitate în cauză.

Înalta Curte are în

vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În mod constant,

Curtea reamintește faptul că nici o parte a unui proces nu poate determina

redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de

a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea

semnificația unui "apel-recurs deghizat", ci trebuie să fie

justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. O cale extraordinară

de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre

este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența

unui "defect fundamental". De asemenea Curtea, permanent subliniază

că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea

principiului res iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri

definitive și irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil,

reglementat de art. 6 din Convenție (cauza Mitrea vs. România, 26105/03

Hotărârea din 29 iulie 2008).

Față de cele ce

preced, Înalta Curte apreciază că în pricina de față contestația în anulare

formulată nu îndeplinește condițiile expres și limitativ prevăzute în textele

legale sus-menționate, deoarece motivele invocate de contestatoare nu se

încadrează în niciuna din ipotezele reglementate de dispozițiile citate,

instanța de recurs apreciind în mod corect, în raport de actele și lucrările

dosarului, faptul că recursul reclamantei este nefondat, iar recursul pârâtei

este fondat, pentru considerentele expuse în decizia atacată.

Astfel fiind, Înalta

Curte constată că susținerile și criticile contestatoarei sunt nefondate și nu

pot fi primite, iar instanța de recurs a pronunțat o hotărâre temeinică și

legală.

În consecință, pentru

considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca

nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

tardivității și excepția inadmisibilității, invocate de intimata Casa Națională

de Pensii Publice.

Respinge contestația

în anulare formulată de V.B.L. împotriva Deciziei nr. 2967 din 13 iunie 2012 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 31 ianuarie 2014.

Procesat

de GGC - CL