ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2238/2011
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2238/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Soluția instanței de fond.
Prin cererea înregistrată
pe rolul
Curții
de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul
A.D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții
Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi
de Asigurări Sociale și Camera Deputaților, suspendarea executării Ordinului Președintelui
Casei Naționale de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale privind modelul
deciziei de recalculare emis în temeiul dispozițiilor art. 10 din H.G. nr. 737/2010
și a actelor administrative subsecvente convenției înregistrate la Camera Deputaților
- Secretariatul general din 10 ianuarie 2007, anularea acestor acte administrative
unilaterale, menținerea pensiei sale de serviciu și obligarea pârâtelor la plata
sumei de 20.000 RON cu titlul de daune morale.
Prin sentința civilă
nr. 1380 din data de 23 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a
contencios administrativ și fiscal,
a admis excepția necompetenței sale materiale,
invocată de către pârâta
Casa
Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale și a declinat competența
de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția litigii de muncă
și asigurări sociale.
Pentru a hotărî astfel,
instanța de fond a reținut că acțiunea formulată vizează un litigiu de asigurări
sociale.
S-a stabilit că în conformitate
cu dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 119/2010 coroborate cu dispozițiile
art. 87, 155 și 156 din Legea nr. 19/2000, prezenta cerere, având ca obiect decizia
de recalculare a pensiei, este de competența de primă instanță a tribunalului în
raza teritorială a căruia domiciliază reclamantul.
Calea de atac exercitată.
Împotriva acestei decizii
a formulat recurs, în termenul legal, reclamantul A.D.,
criticând-o pentru nelegalitate
și netemeinicie, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și
trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond pentru a se pronunța asupra
cererii cu care a fost investită, prin care se solicita și anularea Ordinului președintelui
Casei Naționale
de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale
nr. 671/2010, în temeiul art. 8 alin.
(1
3
) din Legea nr. 554/2004.
Recurentul-reclamant a
susținut, în esență, că în mod greșit a fost declinată competența de soluționare
a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția litigii de muncă și asigurări
sociale, întrucât în cauză nu este vorba despre un litigiu de asigurări sociale.
Se precizează că instanța
a fost investită cu o cerere de suspendare a executării Ordinului nr. 671/2010 în
temeiul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/ 2004, precum și cu cerere privind anularea
acestuia și a actelor subsecvente, astfel că revenea competența de soluționare a
cauzei instanței de contencios administrativ.
Casa Națională de Pensii
Publice a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat,
apreciind ca legală sentința recurată.
Camera Deputaților a formulat
întâmpinare prin care a invocat inadmisibilitatea cererii de recurs potrivit dispozițiilor
art. 158 alin. (3) din C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea
nr. 202/2010, susținând și faptul că a fost promovat împotriva unei persoane fără
calitate procesuală pasivă.
Soluția instanței de
recurs.
Înalta Curte analizând
cu prioritate excepția inadmisibilității recursului, apreciază că aceasta este nefondată.
Potrivit
art. XXII din Legea nr. 202/2010
„(1) Procesele în materie
civilă în curs de judecată la data schimbării, potrivit prevederilor prezentei legi,
a competenței instanțelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele
instanțe. În caz de desființare, anulare sau casare cu trimitere spre rejudecare,
dispozițiile prezentei legi privitoare la competență sunt aplicabile.
(2) Dispozițiile art. 20, art. 105 alin. (1),
art. 129 alin. (5) și (51), art. 136, art. 158 alin. (3), art. 159, art. 159
1
,
art. 281
2
, art. 297 alin. (1), art. 304 pct. 3, art. 312 alin. (61),
art. 315 alin. (31), precum și ale art. 329-330
7
din C. proc. civ., republicat,
cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta
lege, se aplică numai proceselor, cererilor și sesizărilor privind recursul în interesul
legii, începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare a prezentei legi”.
Cum cererea reclamantului
este anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 nu sunt incidente dispozițiile
art. 158 alin. (3) din C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin acest act
normativ, astfel că este nefondată excepția invocată.
În ceea ce privește recursul
declarat, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat, pentru considerente ce urmează
a fi expuse.
După cum se constată din
cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat în contradictoriu cu pârâții
Casa Națională
de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale și Camera Deputaților, suspendarea
executării Ordinului Președintelui Casei Naționale de Pensii și Alte Drepturi
de Asigurări Sociale privind modelul deciziei de recalculare emis în temeiul dispozițiilor
art. 10 din H.G. nr. 737/2010 și a actelor administrative subsecvente convenției
înregistrate la Camera Deputaților - Secretariatul general din 10 ianuarie 2007,
anularea acestor acte administrative unilaterale, menținerea pensiei sale de serviciu
și obligarea pârâtelor la plata sumei de 20.000 RON cu titlul de daune morale, invocând
ca temei legal dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 14, art. 4 alin. (1) din Legea
nr. 554/ 2004.
Instanța de fond, potrivit
dispozițiilor art. 129 alin. (6) din C. proc. civ., avea obligația de a hotărî numai
asupra obiectului cererii deduse judecății.
De asemenea, aceasta trebuia
să stabilească, în concret, obiectul cererii de chemare în judecată în raport de
motivele de fapt și temeiul de drept invocate de recurent.
Or, astfel cum rezultă
din cuprinsul sentinței recurate, instanța de fond a declinat competența de soluționare
a cauzei fără a ține seama de obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum
aceasta a fost formulată.
Având în vedere aceste
considerente, în temeiul art. 313 din C. proc. civ., pentru o bună administrare
a justiției, Înalta Curte va dispune casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei
la aceeași instanță.
Prima instanță urmează
să analizeze dacă Ordinul Președintelui Casei Naționale de Pensii și Alte
Drepturi de Asigurări Sociale nr. 671 din 30 iulie 2010, cât și celelalte acte subsecvente
menționate de reclamant îndeplinesc cerința de a fi acte administrative în sensul
definiției prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 și să se
pronunțe în raport de obiectul cererii de chemare în judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul formulat
de A.D. împotriva sentinței civile nr. 1380 din data de 23 februarie 2011 a Curții
de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.
Casează sentința recurată și trimite cauza la
aceeași instanță.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 aprilie
2011.