ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 942/2014

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 942/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față,

Examinând actele și

lucrările dosarului constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 147 din 12

septembrie 2013, pronunțată de Tribunalul Călărași, a fost respinsă cererea de

achitare conform art. 10 lit. b

1

) C. proc. pen., formulată de

inculpatul S.F.

În baza art. 9 alin.

(1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 320

1

C. proc.

pen. a fost condamnat inculpatul S.F., la 1 an și 4 luni închisoare.

În baza art. 71 C.

pen. i s-au interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit.

a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În baza art. 81 - 82

C. pen. și art. 71 alin. (5) C. pen. s-a dispus suspendarea condiționată a

executării pedepsei principale și a celor accesorii pe o durată de 3 ani și 4

luni ce constituie termen de încercare.

S-a atras atenția

inculpatului asupra disp. art. 83 - 84 C. pen. privind revocarea suspendării

condiționate a executării pedepsei.

S-a luat act că

partea vătămată Ministerul Finanțelor Publice - ANAF București nu se constituie

parte civilă în cauză, prejudiciul fiind acoperit.

A fost obligat

inculpatul la 500 RON cheltuieli judiciare către stat, din care cota de 25% din

onorariu apărător oficiu se avansează din fondurile Ministerului Justiției.

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța de fond a reținut că, prin Rechizitoriul Parchetului

de pe lângă Tribunalul Călărași din 5 iunie 2013 înregistrat la această

instanță sub nr. 1413/116/2013 a fost trimis în judecată inculpatul S.F. pentru

săvârșirea infracțiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr.

241/2005.

S-a reținut în

sarcina acestuia că în calitate de administrator la Societatea Agricolă

Frăsinet nu a depus la organul fiscal declarațiile privind impozitul pe profit

aferent anilor fiscali 2009 și 2010 cauzând un prejudiciu bugetului de stat în

valoare de 127.098 RON, în prezent achitat în integralitate.

Prima instanță,

analizând actele și lucrările dosarului având în vedere și poziția de

recunoaștere a inculpatului care s-a prevalat de dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen., probele administrate în cauză, a reținut următoarea situație de

fapt:

În data de 7

februarie 2013 Garda Financiară Călărași a sesizat organele de urmărire penală

cu privire la faptul că în urma verificărilor efectuate la Societatea Agricolă

Frăsinet s-a constatat că pentru anii fiscali 2009 și 2010 nu a depus

declarațiile privind impozitul pe profit.

Pentru anul 2009 s-a

evidențiat un impozit pe profit de plată în sumă de 32.164 RON iar pentru anul

2010 un impozit pe profit în sumă de 94.934 RON rezultând suma totală de

127.098 RON.

S-a constatat că

inculpatul în calitate de președinte la Societatea Agricolă Frăsinet nu a

întocmit și nu a depus declarațiile privind impozitul pe profit pentru anii

2009 și 2010, cu scopul de a nu achita la bugetul de stat impozit pe profit.

Conform Legii nr.

571/2003 contribuabilii au obligația să depună o declarație anuală de impozit

pe profit până la data de 25 februarie inclusiv a anului pentru care se

calculează impozitul.

Audiat în faza de

urmărire penală inculpatul a învederat că societatea sa are încheiat un

contract de prestări servicii cu numitul N.C. care avea și obligația întocmirii

și depunerii evidențelor și declarațiilor fiscale la AFP Lehliu Gară.

Cu privire la anii

2009 și 2010 inculpatul S.F. a declarat că nu a avut cunoștință că nu au fost

depuse declarațiile fiscale și de asemenea că societatea sa are de recuperat de

la stat aproximativ 380.000 RON și consideră că această sumă se compensează cu

suma de 127.098 RON cât avea acesta de dat la stat ca impozit pe profit.

Ulterior cu ocazia

prezentării materialului de urmărire penală, inculpatul a precizat că

nedepunerea declarațiilor fiscale pentru anii 2009 și 2010 se datorează și

neglijenței sale.

Având în vedere

această recunoaștere, inculpatul prin Ordinul de plată nr. 103/2013 a achitat

la bugetul de stat suma totală de 127.098 RON.

S-a reținut că,

recunoașterea inculpatului se coroborează și cu celelalte probe administrate în

cauză respectiv proces-verbal de constatare, nota explicativă întocmită de

Garda Financiară Călărași, Ordinul de plată nr. 103/2013, declarație martor,

fișa cazier judiciar.

Martorul N.C. audiat

în faza de urmărire penală a declarat că impozitul pe anii 2009 - 2010 trebuia

depus de președintele Societății Agricole Frăsinet fiindcă acestuia îi revenea

sarcina și nu de către el.

Instanța a constatat,

față de situația de fapt expusă și recunoscută în integralitate de către

inculpat, că în drept, fapta inculpatului S.F. care în calitate de

administrator la Societatea Agricolă Frăsinet nu a depus la organul fiscal

declarațiile privind impozitul pe profit aferent anilor fiscali 2009 și 2010,

cauzând bugetului de stat un prejudiciu de 127.098 RON care s-a recuperat,

întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de omisiunea în fapt sau în

parte a evidențierii în actele contabile ori în alte documente legale a

operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate prev. de art. 9

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

Instanța nu a primit

cererea formulată de către inculpat, prin apărătorul său, de achitare conform

art. 10 lit. b

1

) C. proc. pen., întrucât a apreciat că, fapta așa

cum a fost săvârșită prezintă un grad sporit de pericol social cauzându-se un

prejudiciu însemnat bugetului de stat, chiar dacă a fost acoperit în

integralitate dar după începerea urmăririi penale, și mai mult decât,

inculpatul a mai fost cercetat pentru infracțiuni din Legea nr. 241/2005

primind sancțiune cu caracter administrativ.

La individualizarea

pedepsei instanța a avut în vedere circumstanțele reale în care a fost

săvârșită fapta, modalitatea și împrejurările comiterii acesteia (nu a declarat

impozitul pe profit pentru anii fiscali 2009 și 2010 considerând că și statul

are o datorie față de el și că sumele puteau fi compensate), circumstanțele

personale ale inculpatului, (vârsta tânără a acestuia), împrejurarea că

prejudiciul a fost achitat în integralitate, atitudinea de recunoaștere și

regret precum și criteriile generale de individualizare a pedepsei prev. de

art. 72 C. pen.

Față de aceste

circumstanțe, instanța de fond a apreciat că, scopul pedepsei și reeducarea

inculpatului se pot realiza și fără executarea acesteia în regim de detenție,

motiv pentru care a aplicat în cauză dispozițiile art. 81 - 82 C. pen.

atrăgându-i-se atenția inculpatului asupra disp. art. 83 - 84 C. pen. privind

revocarea suspendării condiționate.

Prima instanță de

asemenea a apreciat că nu se impune nici aplicarea disp. art. 74 - 76 C. pen.

întrucât chiar dacă a achitat în integralitate prejudiciul acesta a avut o

atitudine oscilantă încă de la începutul cercetărilor și a recunoscut fapta

numai în urma prezentării materialului de urmărire penală (atunci a achitat și

prejudiciul în integralitate).

De asemenea, instanța

de fond a constatat că inculpatul nu este la prima abatere, acesta primind o

amendă cu caracter administrativ în sumă de 600 RON pentru săvârșirea

infracțiunii prev. de art. 6 din Legea nr. 241/2005 conform Ordonanței nr.

123/P/2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Lehliu Gară.

Instanța a luat act

că partea vătămată Ministerul Finanțelor Publice - ANAF București nu se

constituie parte civilă în cauză, prejudiciul fiind acoperit.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel inculpatul S.F. solicitând achitarea sa, în temeiul

dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.,

iar în subsidiar, încetarea procesului penal, în baza art. 11 pct. 2 lit. a)

raportat la art. 10 lit. b

1

) C. proc. pen., considerând că este

incidentă cauza de nepedepsire prev. de art. 10 alin. (1) teza a III-a din

legea nr. 241/2005.

Curtea de Apel

București, secția a II-a penală, prin Decizia penală nr. 312/A din 30 octombrie

2013 a admis apelul declarat de inculpatul S.F., împotriva Sentinței penale nr.

147 din 12 septembrie 2013, pronunțată de Tribunalul Călărași, a desființat, în

parte, sentința apelată și în rejudecare, în baza art. 9 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 241/2005, art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen., art. 74 alin.

(1) lit. b) și art. 76 alin. (1) lit. d C. pen., a condamnat pe inculpatul S.F.

la pedeapsa de 3 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune

fiscală.

În baza art. 81, art.

82 C. pen. a suspendat condiționat executarea pedepsei pe o durată de 2 ani și

3 luni ce reprezintă termen de încercare.

Conform art. 71 alin.

(5) C. pen., pe durata suspendării executării pedepsei principale, s-a

suspendat și executarea pedepselor accesorii aplicate inculpatului.

A menținut celelalte

dispoziții ale sentinței apelate.

Cheltuielile

judiciare, în apel, avansate de stat, au rămas în sarcina acestuia, iar

onorariul parțial al avocatului din oficiu, în sumă de 50 RON, s-a suportat din

fondul Ministerului Justiției.

Prima instanță de

control judiciar, verificând sentința atacată, pe baza materialului probator

aflat la dosar, în raport cu motivele de netemeinicie invocate de apelant, dar

și din oficiu cu privire la toate celelalte aspecte de fapt și de drept deduse

judecății - în conformitate cu dispozițiile art. 371 alin. (2) C. proc. pen. -

a constatat următoarele:

Deși la judecata în

fond a cauzei a beneficiat de dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen.,

prin motivele de apel inculpatul a solicitat achitarea, în temeiul art. 10

alin. (1) lit. a) C. proc. pen.; Curtea a apreciat însă că revenirea asupra

manifestării de voință privind judecata potrivit procedurii simplificate

reglementată în art. 320

1

din C. proc. pen., în fața instanței de

apel, nu este admisibilă.

Pe de altă parte,

această împrejurare nu poate genera o altă situație de fapt decât cea reținută

de prima instanță, mărturisirea inculpatului coroborându-se cu celelalte probe

administrate în cursul urmăririi penale (procesul-verbal de constatare și nota explicativă

întocmite de Garda Financiară Călărași, Ordinul de plată nr. 103/2013,

declarația martorului N.C.), rezultând indubitabil că inculpatul S.F., în

calitate de administrator la Societatea Agricolă Frăsinet, nu a depus la

organul fiscal declarațiile privind impozitul pe profit aferent anilor fiscali

2009 și 2010, cauzând bugetului de stat un prejudiciu de 127.098, faptă ce

întrunește elementele constitutive ale infracțiunilor prevăzute de art. 9 alin.

(1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

Instanța de apel a

considerat că inculpatul nu poate beneficia nici de dispozițiile art. 10 alin.

(1) teza a III-a din Legea nr. 241/2005, din următoarele considerente:

Potrivit textului de

lege sus menționat, „în cazul săvârșirii unei infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute

de prezenta lege, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la

primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă integral

prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârșită

se reduc la jumătate. Dacă prejudiciul cauzat și recuperat în aceleași condiții

este de până la 100.000 euro, în echivalentul monedei naționale, se poate

aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat și recuperat în aceleași

condiții este depănă la 50.000 euro, în echivalentul monedei naționale, se

aplică o sancțiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar.

Dispozițiile

prevăzute la alin. (1) nu se aplică dacă făptuitorul a mai săvârșit o

infracțiune prevăzută de prezenta lege într-un interval de 5 ani de la

comiterea faptei pentru care a beneficiat de prevederile alin. (1).

Or, inculpatul S.F. a

mai fost sancționat administrativ de către Parchetul de pe lângă Judecătoria

Lehliu Gară, prin Ordonanțele din 30 decembrie 2009 și 28 octombrie 2010,

pentru infracțiunile prev. de art. 6 și 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr.

241/2005.

Având în vedere că

inculpatul a acoperit integral prejudiciul cauzat, Curtea a apreciat însă că se

impune reținerea circumstanței atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. b)

C. pen. și coborârea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege, conform

art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs inculpatul S.F. solicitând, în principal, achitarea

sa pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în temeiul art. II pct. 2

lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. întrucât fapta nu există,

iar, în subsidiar,încetarea procesului penal în temeiul art. II pct. 2 lit. b),

raportat la art. 10 alin. (1) teza a III-a din Legea nr. 241/2005 și aplicarea

unei sancțiuni cu caracter administrativ, întrucât există o cauză de

nepedepsire prevăzută de lege.

Examinând recursul

prin prisma dispozițiilor legale, Înalta Curte constată că este nefondat,

pentru următoarele considerente:

Prealabil analizării

motivelor de recurs formulate de inculpat se impun a fi făcute câteva precizări

pentru stabilirea limitelor analizării recursului, în raport de modificările

legislative intervenite prin Legea nr. 2/2013.

Potrivit

dispozițiilor art. 385

6

alin. (2) coroborat cu dispozițiile art. 385

10

alin. (2) și (2

1

) C. proc. pen., instanța de recurs examinează cauza

numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 3 85

9

din

același cod, prin urmare, verificarea instanței de control judiciar se

limitează astfel numai la cazurile de casare expres prevăzute de lege și care

au fost invocate în scris cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de

judecată, cu singura excepție a cazurilor de casare care se iau în considerare

din oficiu, (art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen.).

Legea nr. 2/2013 a

impus o nouă limitare a devoluției căii de atac a recursului, în sensul că

unele cazuri de casare au fost abrogate, altele modificate substanțial sau

incluse în sfera de aplicare a cazului prevăzut de pct. 17 al art. 385 C. proc.

pen., scopul urmărit prin amendarea cazurilor de casare fiind acela de a se

restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul acestei căi ordinare de

atac, doar la chestiuni de drept.

Astfel cum se poate

observa, decizia penală recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a II-a penală la data de 30 octombrie 2013, ulterior intrării în vigoare

a Legii nr. 2/2013 pentru degrevarea instanțelor judecătorești (15 februarie

2013), ca atare este supusă casării numai sub aspectul motivelor de recurs

prevăzute de art. 385 C. proc. pen.,astfel cum au fost modificate prin actul

normativ menționat.

În cauză se constată

că, motivele de recurs au fost depuse la dosar cu cel puțin 5 zile înainte de

primul termen de judecată, fiind astfel îndeplinite dispozițiile art. 385

10

alin. (2) C. proc. pen.

Recurentul inculpat a

criticat decizia instanței de apel întrucât fapta de evaziune fiscală de care

este acuzat și condamnat nu există, astfel că solicită achitarea sa în temeiul

art. II pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.

Instanța reține că

această critică nu poate fi circumscrisă niciunuia din cazurile de casare

prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen., astfel cum au fost modificate

prin Legea nr. 2/2013. Această critică ar fi putut fi examinată prin prisma

cazului prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen., abrogat prin

intrarea în vigoare a actului normativ anterior menționat la data de 15

februarie 2013, singurul care prevedea posibilitatea instanței de recurs de a

reaprecia faptele. Orice reformare a hotărârii pronunțate în apel este strict

legată de aplicarea legii, fără ca instanța de recurs să poată modifica faptele

pe care s-a bazat soluția recurată.

Opțiunea

legiuitorului de a limita posibilitatea instanței de recurs de a reevalua

faptele, are în vedere caracterul diferit al celor două căi de atac, apelul și

respectiv recursul. Apelul este o cale de atac devolutivă, în cadrul căreia se

administrează probe cu privire la situația de fapt, în timp ce recursul este o

cale de atac în care se verifică doar aspecte de drept. O instanță cum este cea

de recurs, ale cărei competențe nu includ și administrarea nemijlocită a

probelor cu privire la fapte, nu poate schimba situația de fapt stabilită pe

baza probelor administrate nemijlocit de către instanța de fond și cea de apel.

Ca atare, critica

recurentului inculpat prin care se tinde la achitarea sa în temeiul art. II

pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. (fapta nu există),

excede examenului pe care instanța de recurs îl poate efectua în această cale

de atac.

În ce privește cea de

a doua critică referitoare la existența unei cauze de impunitate față de

achitarea integrală a prejudiciului încă din faza de urmărire penală, instanța

de recurs constată că este nefondată.

Se reține că potrivit

dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 245/2001 dacă în cursul urmăririi

penale inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei

prevăzute de lege pentru fapta săvârșită se reduc la jumătate, iar dacă

prejudiciul cauzat și recuperat în aceleași condiții este de până la 50.000

euro, în echivalentul monedei naționale, se aplică o sancțiune administrativă,

care se înregistrează în cazierul judiciar.

Însă dispozițiile

alin. (2) al acestui articol instituie o interdicție în aplicarea dispozițiilor

primului alineat în situația în care făptuitorul a mai săvârșit o infracțiune

prevăzută de Legea nr. 241/2005 într-un interval de 5 ani de la comiterea

faptei pentru care a beneficiat de prevederile alin. (1).

Din actele dosarului

se constată că inculpatul S.F. a mai fost sancționat administrativ de către

Parchetul de pe lângă Judecătoria Lehliu Gară, prin ordonanțele din 30

decembrie 2009 și 28 octombrie 2010, pentru comiterea infracțiunilor prev. de

art. 6 și 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, astfel că în mod corect

instanțele anterioare au considerat că inculpatul nu poate beneficia de

dispozițiile art. 10 din Legea nr. 241/2005.

Examinând din oficiu

cauza, în raport cu succesiunea de legi penale intervenite de la săvârșirea

infracțiunii de către inculpat, raportat la intrarea în vigoare a noului C.

pen. la data de 1 februarie 2014 și, în consecință, a incidenței instituției

aplicării legii penale mai favorabile, prev. de art. 5 din noul C. pen.,

instanța de recurs constată că nu este incidentă aplicarea legii penale mai

favorabile, întrucât pentru infracțiunea de evaziune fiscală nu au intervenit

modificări.

Față de cele ce

preced, Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul declarat de inculpatul

S.F. împotriva Deciziei penale nr. 312/A din 30 octombrie 2013 a Curții de Apel

București, secția a II-a penală și, va obliga recurentul inculpat la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul S.F. împotriva Deciziei penale nr.

312/A din 30 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 350 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 14 martie 2014.

Procesat de GGC - LM