ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 942/2014

Asupra recursului de față, Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 147 din 12 septembrie 2013, pronunțată de Tribunalul Călărași, a fost respinsă cererea de achitare conform art. 10 lit. b 1 ) C. proc. pen., formulată de inculpatul S.F. În baza art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 320 1 C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul S.F., la 1 an și 4 luni închisoare. În baza art. 71 C. pen. i s-au interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. În baza art. 81 - 82 C. pen. și art. 71 alin. (5) C. pen. s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei principale și a celor accesorii pe o durată de 3 ani și 4 luni ce constituie termen de încercare.

S-a atras atenția inculpatului asupra disp. art. 83 - 84 C. pen. privind revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei. S-a luat act că partea vătămată Ministerul Finanțelor Publice - ANAF București nu se constituie parte civilă în cauză, prejudiciul fiind acoperit. A fost obligat inculpatul la 500 RON cheltuieli judiciare către stat, din care cota de 25% din onorariu apărător oficiu se avansează din fondurile Ministerului Justiției. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că, prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Călărași din 5 iunie 2013 înregistrat la această instanță sub nr. 1413/116/2013 a fost trimis în judecată inculpatul S.F. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

S-a reținut în sarcina acestuia că în calitate de administrator la Societatea Agricolă Frăsinet nu a depus la organul fiscal declarațiile privind impozitul pe profit aferent anilor fiscali 2009 și 2010 cauzând un prejudiciu bugetului de stat în valoare de 127.098 RON, în prezent achitat în integralitate. Prima instanță, analizând actele și lucrările dosarului având în vedere și poziția de recunoaștere a inculpatului care s-a prevalat de dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen., probele administrate în cauză, a reținut următoarea situație de fapt: În data de 7 februarie 2013 Garda Financiară Călărași a sesizat organele de urmărire penală cu privire la faptul că în urma verificărilor efectuate la Societatea Agricolă Frăsinet s-a constatat că pentru anii fiscali 2009 și 2010 nu a depus declarațiile privind impozitul pe profit.

Pentru anul 2009 s-a evidențiat un impozit pe profit de plată în sumă de 32.164 RON iar pentru anul 2010 un impozit pe profit în sumă de 94.934 RON rezultând suma totală de 127.098 RON. S-a constatat că inculpatul în calitate de președinte la Societatea Agricolă Frăsinet nu a întocmit și nu a depus declarațiile privind impozitul pe profit pentru anii 2009 și 2010, cu scopul de a nu achita la bugetul de stat impozit pe profit. Conform Legii nr. 571/2003 contribuabilii au obligația să depună o declarație anuală de impozit pe profit până la data de 25 februarie inclusiv a anului pentru care se calculează impozitul. Audiat în faza de urmărire penală inculpatul a învederat că societatea sa are încheiat un contract de prestări servicii cu numitul N.C.

care avea și obligația întocmirii și depunerii evidențelor și declarațiilor fiscale la AFP Lehliu Gară. Cu privire la anii 2009 și 2010 inculpatul S.F. a declarat că nu a avut cunoștință că nu au fost depuse declarațiile fiscale și de asemenea că societatea sa are de recuperat de la stat aproximativ 380.000 RON și consideră că această sumă se compensează cu suma de 127.098 RON cât avea acesta de dat la stat ca impozit pe profit. Ulterior cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, inculpatul a precizat că nedepunerea declarațiilor fiscale pentru anii 2009 și 2010 se datorează și neglijenței sale. Având în vedere această recunoaștere, inculpatul prin Ordinul de plată nr. 103/2013 a achitat la bugetul de stat suma totală de 127.098 RON.

S-a reținut că, recunoașterea inculpatului se coroborează și cu celelalte probe administrate în cauză respectiv proces-verbal de constatare, nota explicativă întocmită de Garda Financiară Călărași, Ordinul de plată nr. 103/2013, declarație martor, fișa cazier judiciar. Martorul N.C. audiat în faza de urmărire penală a declarat că impozitul pe anii 2009 - 2010 trebuia depus de președintele Societății Agricole Frăsinet fiindcă acestuia îi revenea sarcina și nu de către el. Instanța a constatat, față de situația de fapt expusă și recunoscută în integralitate de către inculpat, că în drept, fapta inculpatului S.F.

care în calitate de administrator la Societatea Agricolă Frăsinet nu a depus la organul fiscal declarațiile privind impozitul pe profit aferent anilor fiscali 2009 și 2010, cauzând bugetului de stat un prejudiciu de 127.098 RON care s-a recuperat, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de omisiunea în fapt sau în parte a evidențierii în actele contabile ori în alte documente legale a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005. Instanța nu a primit cererea formulată de către inculpat, prin apărătorul său, de achitare conform art. 10 lit. b 1 ) C. proc.

pen., întrucât a apreciat că, fapta așa cum a fost săvârșită prezintă un grad sporit de pericol social cauzându-se un prejudiciu însemnat bugetului de stat, chiar dacă a fost acoperit în integralitate dar după începerea urmăririi penale, și mai mult decât, inculpatul a mai fost cercetat pentru infracțiuni din Legea nr. 241/2005 primind sancțiune cu caracter administrativ. La individualizarea pedepsei instanța a avut în vedere circumstanțele reale în care a fost săvârșită fapta, modalitatea și împrejurările comiterii acesteia (nu a declarat impozitul pe profit pentru anii fiscali 2009 și 2010 considerând că și statul are o datorie față de el și că sumele puteau fi compensate), circumstanțele personale ale inculpatului, (vârsta tânără a acestuia), împrejurarea că prejudiciul a fost achitat în integralitate, atitudinea de recunoaștere și regret precum și criteriile generale de individualizare a pedepsei prev. de art. 72 C. pen.

Față de aceste circumstanțe, instanța de fond a apreciat că, scopul pedepsei și reeducarea inculpatului se pot realiza și fără executarea acesteia în regim de detenție, motiv pentru care a aplicat în cauză dispozițiile art. 81 - 82 C. pen. atrăgându-i-se atenția inculpatului asupra disp. art. 83 - 84 C. pen. privind revocarea suspendării condiționate. Prima instanță de asemenea a apreciat că nu se impune nici aplicarea disp. art. 74 - 76 C. pen. întrucât chiar dacă a achitat în integralitate prejudiciul acesta a avut o atitudine oscilantă încă de la începutul cercetărilor și a recunoscut fapta numai în urma prezentării materialului de urmărire penală (atunci a achitat și prejudiciul în integralitate).

De asemenea, instanța de fond a constatat că inculpatul nu este la prima abatere, acesta primind o amendă cu caracter administrativ în sumă de 600 RON pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 6 din Legea nr. 241/2005 conform Ordonanței nr. 123/P/2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Lehliu Gară. Instanța a luat act că partea vătămată Ministerul Finanțelor Publice - ANAF București nu se constituie parte civilă în cauză, prejudiciul fiind acoperit. Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul S.F. solicitând achitarea sa, în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., iar în subsidiar, încetarea procesului penal, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b 1 ) C. proc.

pen., considerând că este incidentă cauza de nepedepsire prev. de art. 10 alin. (1) teza a III-a din legea nr. 241/2005. Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin Decizia penală nr. 312/A din 30 octombrie 2013 a admis apelul declarat de inculpatul S.F., împotriva Sentinței penale nr. 147 din 12 septembrie 2013, pronunțată de Tribunalul Călărași, a desființat, în parte, sentința apelată și în rejudecare, în baza art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen., art. 74 alin. (1) lit. b) și art. 76 alin. (1) lit. d C. pen., a condamnat pe inculpatul S.F. la pedeapsa de 3 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală. În baza art. 81, art. 82 C. pen.

a suspendat condiționat executarea pedepsei pe o durată de 2 ani și 3 luni ce reprezintă termen de încercare. Conform art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării executării pedepsei principale, s-a suspendat și executarea pedepselor accesorii aplicate inculpatului. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Cheltuielile judiciare, în apel, avansate de stat, au rămas în sarcina acestuia, iar onorariul parțial al avocatului din oficiu, în sumă de 50 RON, s-a suportat din fondul Ministerului Justiției. Prima instanță de control judiciar, verificând sentința atacată, pe baza materialului probator aflat la dosar, în raport cu motivele de netemeinicie invocate de apelant, dar și din oficiu cu privire la toate celelalte aspecte de fapt și de drept deduse judecății - în conformitate cu dispozițiile art. 371 alin. (2) C. proc.

pen. - a constatat următoarele: Deși la judecata în fond a cauzei a beneficiat de dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen., prin motivele de apel inculpatul a solicitat achitarea, în temeiul art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.; Curtea a apreciat însă că revenirea asupra manifestării de voință privind judecata potrivit procedurii simplificate reglementată în art. 320 1 din C. proc. pen., în fața instanței de apel, nu este admisibilă.

Pe de altă parte, această împrejurare nu poate genera o altă situație de fapt decât cea reținută de prima instanță, mărturisirea inculpatului coroborându-se cu celelalte probe administrate în cursul urmăririi penale (procesul-verbal de constatare și nota explicativă întocmite de Garda Financiară Călărași, Ordinul de plată nr. 103/2013, declarația martorului N.C.), rezultând indubitabil că inculpatul S.F., în calitate de administrator la Societatea Agricolă Frăsinet, nu a depus la organul fiscal declarațiile privind impozitul pe profit aferent anilor fiscali 2009 și 2010, cauzând bugetului de stat un prejudiciu de 127.098, faptă ce întrunește elementele constitutive ale infracțiunilor prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

Instanța de apel a considerat că inculpatul nu poate beneficia nici de dispozițiile art. 10 alin. (1) teza a III-a din Legea nr. 241/2005, din următoarele considerente: Potrivit textului de lege sus menționat, „în cazul săvârșirii unei infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute de prezenta lege, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârșită se reduc la jumătate. Dacă prejudiciul cauzat și recuperat în aceleași condiții este de până la 100.000 euro, în echivalentul monedei naționale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat și recuperat în aceleași condiții este depănă la 50.000 euro, în echivalentul monedei naționale, se aplică o sancțiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar.

Dispozițiile prevăzute la alin. (1) nu se aplică dacă făptuitorul a mai săvârșit o infracțiune prevăzută de prezenta lege într-un interval de 5 ani de la comiterea faptei pentru care a beneficiat de prevederile alin. (1). Or, inculpatul S.F. a mai fost sancționat administrativ de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Lehliu Gară, prin Ordonanțele din 30 decembrie 2009 și 28 octombrie 2010, pentru infracțiunile prev. de art. 6 și 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005. Având în vedere că inculpatul a acoperit integral prejudiciul cauzat, Curtea a apreciat însă că se impune reținerea circumstanței atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. b) C. pen. și coborârea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege, conform art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul S.F. solicitând, în principal, achitarea sa pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în temeiul art. II pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. întrucât fapta nu există, iar, în subsidiar,încetarea procesului penal în temeiul art. II pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 alin. (1) teza a III-a din Legea nr. 241/2005 și aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ, întrucât există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege. Examinând recursul prin prisma dispozițiilor legale, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente: Prealabil analizării motivelor de recurs formulate de inculpat se impun a fi făcute câteva precizări pentru stabilirea limitelor analizării recursului, în raport de modificările legislative intervenite prin Legea nr. 2/2013.

Potrivit dispozițiilor art. 385 6 alin. (2) coroborat cu dispozițiile art. 385 10 alin. (2) și (2 1 ) C. proc. pen., instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 3 85 9 din același cod, prin urmare, verificarea instanței de control judiciar se limitează astfel numai la cazurile de casare expres prevăzute de lege și care au fost invocate în scris cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată, cu singura excepție a cazurilor de casare care se iau în considerare din oficiu, (art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen.). Legea nr. 2/2013 a impus o nouă limitare a devoluției căii de atac a recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, altele modificate substanțial sau incluse în sfera de aplicare a cazului prevăzut de pct. 17 al art. 385 C. proc.

pen., scopul urmărit prin amendarea cazurilor de casare fiind acela de a se restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul acestei căi ordinare de atac, doar la chestiuni de drept. Astfel cum se poate observa, decizia penală recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală la data de 30 octombrie 2013, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 pentru degrevarea instanțelor judecătorești (15 februarie 2013), ca atare este supusă casării numai sub aspectul motivelor de recurs prevăzute de art. 385 C. proc. pen.,astfel cum au fost modificate prin actul normativ menționat. În cauză se constată că, motivele de recurs au fost depuse la dosar cu cel puțin 5 zile înainte de primul termen de judecată, fiind astfel îndeplinite dispozițiile art. 385 10 alin. (2) C. proc.

pen. Recurentul inculpat a criticat decizia instanței de apel întrucât fapta de evaziune fiscală de care este acuzat și condamnat nu există, astfel că solicită achitarea sa în temeiul art. II pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. Instanța reține că această critică nu poate fi circumscrisă niciunuia din cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013. Această critică ar fi putut fi examinată prin prisma cazului prevăzut de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen., abrogat prin intrarea în vigoare a actului normativ anterior menționat la data de 15 februarie 2013, singurul care prevedea posibilitatea instanței de recurs de a reaprecia faptele.

Orice reformare a hotărârii pronunțate în apel este strict legată de aplicarea legii, fără ca instanța de recurs să poată modifica faptele pe care s-a bazat soluția recurată. Opțiunea legiuitorului de a limita posibilitatea instanței de recurs de a reevalua faptele, are în vedere caracterul diferit al celor două căi de atac, apelul și respectiv recursul. Apelul este o cale de atac devolutivă, în cadrul căreia se administrează probe cu privire la situația de fapt, în timp ce recursul este o cale de atac în care se verifică doar aspecte de drept. O instanță cum este cea de recurs, ale cărei competențe nu includ și administrarea nemijlocită a probelor cu privire la fapte, nu poate schimba situația de fapt stabilită pe baza probelor administrate nemijlocit de către instanța de fond și cea de apel.

Ca atare, critica recurentului inculpat prin care se tinde la achitarea sa în temeiul art. II pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. (fapta nu există), excede examenului pe care instanța de recurs îl poate efectua în această cale de atac. În ce privește cea de a doua critică referitoare la existența unei cauze de impunitate față de achitarea integrală a prejudiciului încă din faza de urmărire penală, instanța de recurs constată că este nefondată. Se reține că potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 245/2001 dacă în cursul urmăririi penale inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârșită se reduc la jumătate, iar dacă prejudiciul cauzat și recuperat în aceleași condiții este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naționale, se aplică o sancțiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar.

Însă dispozițiile alin. (2) al acestui articol instituie o interdicție în aplicarea dispozițiilor primului alineat în situația în care făptuitorul a mai săvârșit o infracțiune prevăzută de Legea nr. 241/2005 într-un interval de 5 ani de la comiterea faptei pentru care a beneficiat de prevederile alin. (1). Din actele dosarului se constată că inculpatul S.F. a mai fost sancționat administrativ de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Lehliu Gară, prin ordonanțele din 30 decembrie 2009 și 28 octombrie 2010, pentru comiterea infracțiunilor prev. de art. 6 și 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, astfel că în mod corect instanțele anterioare au considerat că inculpatul nu poate beneficia de dispozițiile art. 10 din Legea nr. 241/2005.

Examinând din oficiu cauza, în raport cu succesiunea de legi penale intervenite de la săvârșirea infracțiunii de către inculpat, raportat la intrarea în vigoare a noului C. pen. la data de 1 februarie 2014 și, în consecință, a incidenței instituției aplicării legii penale mai favorabile, prev. de art. 5 din noul C. pen., instanța de recurs constată că nu este incidentă aplicarea legii penale mai favorabile, întrucât pentru infracțiunea de evaziune fiscală nu au intervenit modificări. Față de cele ce preced, Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.F. împotriva Deciziei penale nr. 312/A din 30 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și, va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.F. împotriva Deciziei penale nr. 312/A din 30 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 350 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 14 martie 2014. Procesat de GGC - LM