ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 12/2015

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele

cauzei

Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată

la data de 5 iunie 2012 pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a

conflicte de muncă și asigurări sociale, reclamanta A.N.I. a solicitat

instanței, în contradictoriu cu pârâta M.L.A., să fie obligată pârâta la plata

sumei de 24.897 lei, reprezentând drepturi salariale încasate necuvenit.

Ulterior,

la data de 31 mai 2012, reclamanta și-a precizat acțiunea, arătând că solicită

obligarea pârâtei la plata sumei de 30.436 lei, reprezentând drepturi salariale

încasate ne cuvenit.

În

motivarea cererii, reclamanta a arătat că, urmare a verificărilor efectuate de

Curtea de Conturi asupra execuției bugetare și a bilanțului contabil, întocmite

de A.N.I. pentru exercițiul bugetar 2008 (acțiune desfășurată în anul 2009), a

fost emisă Decizia nr. 4 din 21 iulie 2009.

Împotriva

Deciziei nr. 4/21 iulie 2009 emisă de Curtea de Conturi, A.N.I. a formulat

contestație, respinsă de Comisia de soluționare a contestațiilor din cadrul

Curții de Conturi, prin încheierea nr. VIII/3/ 09 septembrie 2009.

Încheierea

a fost, de asemenea, contestată la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, acțiunea făcând obiectul Dosarului nr. 9145/2/2009.

Prin

sentința civilă nr. 434 din 22 ianuarie 2010, Curtea de Apel București a admis

contestația Agenției, anulând integral Decizia nr. 4 din 21 iulie 2009 și Încheierea

nr. VIII/3 din 09 septembrie 2009. Ulterior, urmare admiterii recursului

formulat de Curtea de Conturi, Înalta Curte de Casație și Justiție a modificat

sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii A.N.I.

Pârâta a

fost detașată la A.N.I., în condițiile în care avea suspendat contractul de

muncă cu Cancelaria Primului Ministru și angajată în funcția de asistent cabinet

vicepreședinte, începând cu data de 10 decembrie 2007 până la 05 iunie 2008 și

a încasat sume reprezentând drepturi salariate pentru munca prestată în funcția

deținută.

Pârâta a

fost înștiințată prin Notificarea nr. 4258 din data de 29 decembrie 2010, că

are de restituit suma de 24.897 lei reprezentând venit net încasat necuvenit în

perioada incidență.

Prin

sentința civilă nr. 5268 din 05 iunie 2012 a Tribunalului București s-a dispus

declinarea competenței de soluționare a cauzei, reținându-se că art. 91

1

din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată,

arată că instanțele de contencios administrativ sunt competente să judece

cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarilor publici.

Soluția

instanței de fond

Prin sentința

nr. 569 din data de 6 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a respins ca inadmisibilă acțiunea

formulată de reclamanta A.N.I., în contradictoriu cu pârâta M.L.A.

În ceea

ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, instanța de fond a reținut că

angajarea răspunderii materiale a pârâtei are ca temei raportul de serviciu pe

care aceasta l-a avut cu instituția reclamantă, pârâta fiind numită pe funcția

publică de execuție de consilier, clasa I, grad profesional superior, gradația

3, clasa 70 de salarizare, la Compartimentul Comunicare, Relații Publice și

Strategie - Direcția Juridică, Control, Relații Publice și Comunicare, după cum

reiese din chiar Ordinul de numire nr. 311 din 07 septembrie 2011 emis de

președintele A.N.I.

Temeiul

acțiunii reclamantei este dat de art. 84 lit. b), potrivit căruia „Răspunderea

civilă a funcționarului public se angajează: b) pentru nerestituirea în

termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit

”

,

fiindu-i prin urmare aplicabilă prima teză a art. 85 alin. (1).

Fiind

vorba de o lege specială, cu aplicabilitate numai în cazul funcționarilor

publici, nu există un drept de opțiune între incidența acestor norme și cele cu

caracter general, care privesc angajarea răspunderii civile delictuale a

oricărei persoane, potrivit principiului „specialia generalibus derogant”, după

cum a reținut instanța supremă prin Decizia nr. 4643 din 11 octombrie 2011.

Împrejurarea

că, în momentul de față, pârâta nu are calitatea de funcționar public nu

prezintă nicio relevanță în cauză, importantă fiind ca paguba invocată să

derive din raportul său de serviciu.

Dispoziția

de imputare se poate emite si după încetarea raporturilor de serviciu, putând

constitui temei pentru executare în considerarea naturii de act administrativ,

care se bucură de executorialitate.

Recursul

Împotriva

hotărârii pronunțate de instanța de fond a declarat recurs reclamanta A.N.I.,

invocând prevederile art. 304 pct. 8 și 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

și susținând, în esență, că pârâta M.L. nu a avut și nu avea, la data detașării

și pe perioada cât a fost detașată la A.N.I., calitatea de funcționar public.

Considerentele

și soluția Înaltei Curți

Înalta Curte,

analizând recursul în raport de criticile formulate, de înscrisurile de la

dosarul cauzei, de dispozițiile legale incidente, apreciază că acesta este

nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Înalta Curte,

examinând înscrisurile aflate la dosarul cauzei, reține că intimata pârâtă M.L.

a fost numită în funcția de consilier al ministrului justiției, în baza

Ordinului nr. 3455/C din 13 decembrie 2007 - fila 23 din dosarul Curții de Apel

București, iar prin Ordinul nr. 3458/C din data de 15 decembrie 2007, a fost

detașată de la Ministerul Justiției la A.N.I. - fila 22 din dosarul Curții de

Apel București.

Prin

Ordinul nr. 16 din 21 decembrie 2007 al A.N.I., intimata - pârâtă a fost numită

în funcția publică de execuție de expert grad profesional principal treapta I

salarizare la Direcția Generală de Investiții, Achiziții Publice și Servicii

Interne - Serviciul de Investiții și Achiziții, fiind salarizată potrivit

prevederilor Legii nr. 188/1999, astfel cum rezultă din dispozițiile legale

cuprinse în preambulul ordinului.

Acest

aspect rezultă și din înscrisurile aflate la filele 12 și 13 din dosarul

Tribunalului București (Ordinul nr. 36 din 04 ianuarie 2008 și Ordinul nr. 134

din 01 aprilie 2008).

Drept

urmare, instanța de control judiciar reține că între reclamantă și pârâtă nu

este un raport de muncă, ci un raport de serviciu, fiind aplicabile

dispozițiile Legii nr. 188/1999, iar cadrul normativ în temeiul căruia ar putea

fi angajată răspunderea patrimonială a intimatei - pârâte constă în art. 84 și

85 din Legea nr. 188/1999, având următorul conținut:

Art. 84 „Răspunderea civila a funcționarului - public se

angajează:

a)

pentru

pagubele produse cu vinovăție patrimoniului autorității sau instituției publice

în care funcționează;

b) pentru

nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit;

c) pentru

daunele plătite de autoritatea sau instituția publică, în calitate de comitent,

unor terțe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive si

irevocabile."

Art. 85.

- „(1) Repararea pagubelor aduse autorității sau instituției publice în

situațiile prevăzute la art. 84 lit. a) si b) se dispune prin emiterea de către

conducătorul autorității sau instituției publice a unui ordin sau a unei

dispoziții de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, sau,

după caz, prin asumarea unui angajament de plata, iar în situația prevăzută la

lit. c) a aceluiași articol, pe baza hotărârii

judecătorești definitive și irevocabile.

(2)

Împotriva

ordinului sau dispoziției de imputare funcționarul public în

cauză se poate adresa instanței de contencios

administrativ.

(3)

Dreptul

conducătorului autorității sau instituției publice de a emite ordinul sau

dispoziția de imputare se prescrie in termen de 3 ani de la data producerii

pagubei."

Întrucât

Legea nr. 188/1999 este o lege specială și se aplică cu precădere față de

dispozițiile Codului Muncii și Codului civil, instanța de control judiciar

constată că judecătorul fondului în mod corect a reținut că repararea pagubelor

se dispune prin emiterea unui ordin sau dispoziții de imputare sau, după caz,

prin asumarea unui angajament de plată, în condițiile tezei I a art. 85 alin. (1)

din Legea nr. 188/1999, iar nu printr-o acțiune în despăgubire adresată direct

instanței de judecată.

Pe de

altă parte, chiar dacă în discuție nu ar fi un raport de serviciu, ci de un

raport de muncă, recuperarea prejudiciului - ca măsură ce trebuie pusă în

executare potrivit deciziei Curții de Conturi, presupune emiterea unor acte

administrative de imputare a acestui prejudiciu de către instituția publică, în

speță A.N.I.

Având în

vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive de

reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art.

304 pct. 8, 9 sau 304

1

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de A.N.I. împotriva Sentinței nr. 569 din 6 februarie 2013 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 13 ianuarie 2015.