ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 313/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Soluția instanței de fond. Prin acțiunea înregistrată sub nr. 5800/2/2011 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamantul C.E.G., în temeiul dispozițiilor art. 85 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările și completările ulterioare și ale Legii nr. 554/2004 - Legea contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, a solicitat în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate anularea Deciziei de imputare nr. 3 din 20 ianuarie 2011, prin care i-a fost imputată suma de 2.630 RON prejudiciu pentru care pârâta apreciază că s-ar fi făcut vinovat, precum și suspendarea executării actului administrativ reprezentat de Decizia de imputare nr. 3 din 20 ianuarie 2011, în condițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 - Legea contenciosului administrativ.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că prin decizia menționată i-a fost angajată răspunderea materială în limita unei presupuse pagube de 2.630 RON, pentru care s-ar fi stabilit vinovăția sa pentru perioada 16 mai 2008 - 30 septembrie 2008, fiind invocată Decizia nr. 4 din 21 iulie 2009, rămasă irevocabilă prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 5047 din 17 noiembrie 2010. A invocat reclamantul dispozițiile art. 84 și art. 85 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, apreciind că nu i-au fost aduse la cunoștință toate elementele ce au constituit temei pentru imputarea sumei de 2.630 RON, fiind invocat doar un act normativ și o decizie a Curții de Conturi care nu îi este opozabilă.

A mai arătat reclamantul că fapta ilicită producătoare de prejudiciu și existența unui prejudiciu cert lichid și exigibil sunt nedovedite, iar vinovăția din perspectiva vreunei atitudini culpabile și legătura de cauzalitate sunt inexistente. A mai solicitat și suspendarea executării deciziei de imputare până la soluționarea irevocabilă a acțiunii. Pârâta Agenția Națională de Integritate a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamant ca nefondată și menținerea ca temeinică și legală a Deciziei de imputare nr. 3 din data de 20 ianuarie 2011. În ceea ce privește reținerea vinovăției, s-a arătat că aceasta îmbracă forma culpei, reclamantul neputând invoca propria în ceea ce privește necunoașterea drepturilor salariale cuvenite.

Prin Sentința nr. 7323 din 5 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins acțiunea formulată de reclamant ca neîntemeiată și s-a respins cererea de suspendare a Deciziei de imputare nr. 3 din 20 ianuarie 2011, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că, în urma verificărilor efectuate de Curtea de Conturi asupra execuției bugetare și a bilanțului contabil, întocmite de Agenția Națională de Integritate pentru exercițiul bugetar 2008 (acțiune desfășurată în anul 2009), a fost emisă Decizia nr. 4 din 21 iulie 2009, iar contestația formulată împotriva acesteia a fost respinsă prin Încheierea nr. VIII/3 din 9 septembrie 2009 a Comisiei de soluționare a contestațiilor din cadrul Curții de Conturi.

Acțiunea a făcut obiectul judecății în Dosarul nr. 9145/2/2009 al Curții de Apel București, care prin Sentința nr. 434 din 2 ianuarie 2010 a anulat integral Decizia nr. 4 din 21 iulie 2009 și încheierea nr. VIII/3 din 9 septembrie 2009. Prin Decizia nr. 5047 din data de 17 noiembrie 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție a modificat sentința atacată în sensul respingerii acțiunii Agenției Naționale de Integritate, această decizie fiind irevocabilă.

A mai reținut instanța că, urmare a acestei decizii, în baza Ordinului Președintelui Agenției Naționale de Integritate nr. 20 din 20 ianuarie 2011, a fost emisă Decizia de imputare nr. 3 din data de 20 ianuarie 2011 prin care s-a constatat că s-a produs o pagubă în valoare de 2.630 RON reprezentând drepturi salariale încasate necuvenit de către reclamant în perioada 16 mai 2008 - 30 septembrie 2008, fiind adusă la cunoștința reclamantului la data de 20 ianuarie 2011 așa cum rezultă din dovada de comunicare anexată la dosarul cauzei. Curtea a reținut că reclamantul a ocupat în perioada 16 mai 2008 - decembrie 2008 funcția de director general adjunct în cadrul pârâtei, conform Ordinelor nr. 230 din 16 mai 2008 și respectiv, nr. 407 din 29 august 2008, beneficiind în fapt de această indemnizație de conducere în mod nelegal potrivit celor stabilite în mod irevocabil de Înalta Curte de Casație și Justiție.

S-a apreciat că în mod corect s-a făcut aplicarea art. 84 lit. b) din Legea nr. 188/1999 care prevăd că răspunderea civilă a funcționarului public se angajează pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor acordate necuvenit, totodată reținând că prin stabilirea unor drepturi de natură salarială în plus există premisele unui fapt juridic de îmbogățire fără justă cauză sau de plată nedatorată. În concluzie, curtea de apel a constatat că cercetarea vinovăției poate fi efectuată exclusiv prin prisma disp. art. 84 lit. a) și c) din Legea nr. 188/1999, republicată, iar nu și a lit. b) din același articol, iar în ceea ce privește critica reclamantului în sensul că nu i-a fost adusă la cunoștință decizia Curții de Conturi, aceasta este contrazisă de conținutul Deciziei nr. 4/2009 a Curții de Conturi a României și Deciziei nr. 5047/2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În ceea ce privește cererea de suspendare întemeiată pe disp. art. 14 - 15 din Legea nr. 554/2004, instanța fondului a constatat că reclamantul nu a dovedit întrunirea cumulativă a cerințelor privind existența unui caz bine justificat și a unei pagube iminente. 2. Calea de atac exercitată. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul Coșea E. Gabriel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. În motivarea căii de atac, în esență, se aduc critici sentinței recurate în sensul că în mod eronat a fost respinsă acțiunea sa întrucât în cauză nu sunt întrunite condițiile angajării răspunderii civile delictuale pentru că nu a fost dovedită vinovăția sa, nu i-au fost aduse la cunoștință toate elementele care au constituit temeiul pentru a-i fi imputată suma de 2.630 RON, care nu are cunoștință ce reprezintă, iar decizia Curții de Conturi nu îi este opozabilă.

Intimata A.N.I a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat menționând, în esență, că a procedat la emiterea deciziei contestate întrucât recurentul a încasat în perioada 16 mai 2008 - 30 septembrie 2008, drepturi salariale necuvenit, vinovăția sa îmbrăcând forma culpei, fiind incidente dispozițiile art. 84 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999. Cuantumul sumelor plătite nelegal a fost calculat și impus reclamantului urmare a măsurilor 2 și 3 dispuse de Curtea de Conturi a României prin Decizia nr. 4/2009. 3. Soluția instanței de recurs Înalta Curte, analizând recursul în raport de criticile formulate, de înscrisurile de la dosarul cauzei, de dispozițiile legale incidente, apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

După cum se constată, Decizia de impunere nr. 3 din 20 ianuarie 2011, contestată în cauză, a fost emisă în temeiul art. 84, 85 din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările și completările ulterioare, reținându-se în cuprinsul acesteia că recurentul-reclamant a produs un prejudiciu autorității publice pârâte în perioada 16 mai 2008 - 30 septembrie 2008 prin încasarea unor drepturi salariale necuvenite.

Curtea de Conturi a României constatând încălcarea dispozițiilor legale incidente în ceea ce privește salarizarea, a dispus cuantificarea sumelor, luarea măsurilor pentru recuperarea acestora și virarea la bugetul de stat, prin Decizia nr. 4/2009, irevocabilă prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal nr. 5047 din 17 noiembrie 2010. Prin Ordinul nr. 20 din 20 ianuarie 2011 - conducătorul intimatei a constatat cuantumul sumelor și persoanele care au încasat sume în plus nelegal pentru care a dispus emiterea deciziei de impunere, respectiv Decizia nr. 3/2011, care îl privește pe recurent. Acest ordin nu a fost contestat.

Este adevărat că recurentul nu a fost parte în litigiul în care s-a pronunțat Decizia nr. 5047 din 17 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin care a rămas irevocabilă Decizia nr. 4/2009 a Curții de Conturi a României, aceasta nefiindu-i opozabilă acestuia, ci autorității publice pârâte în ceea ce privește măsurile dispuse. Decizia de impunere a avut la bază Ordinul nr. 20/2011, fiind întemeiată pe dispozițiile art. 48, 85 din Legea nr. 188/1999. Menționarea în cuprinsul deciziei contestate a Deciziei nr. 4/2009 a Curții de Conturi nu afectează legalitatea cestei decizii, înserarea acesteia înscriindu-se în prezentarea situației care a determinat impunerea sumelor încasate nelegal.

După cum s-a reținut, recurentul-reclamant nu a contestat statul întocmit de autoritatea pârâtă privind drepturile salariale necuvenite în perioada mai - septembrie 2008 și nici modul/situația de calcul a acestora (acestea constituind anexă la Ordinul nr. 20/2011, conform art. 4 al acestuia), înscrisurile respective fiind depuse și la dosarul cauzei. Astfel, în raport de dispozițiile art. 84 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999, în mod corect a fost antrenată răspunderea civilă a recurentului-reclamat. În ceea ce privește îndeplinirea condiției prevăzute de lit. a) a articolului menționat, respectiv "pagubele să fie produse cu vinovăție se reține că prin încasarea unor drepturi salariale acordate cu încălcarea dispozițiilor legale, situație constatată prin Decizia nr. 4/2009 a Curții de Conturi a României, irevocabilă prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal nr. 5047/2010, această condiție este acoperită.

Aceasta cu atât mai mult cu cât recurentul, având în vedere funcția pe care a ocupat-o în cadrul autorității pârâte, trebuia să cunoască dispozițiile legale incidente în ceea ce privește salarizarea funcționarilor publici inclusiv a sa în perioada menționată, neputând să își invoce culpa în necunoașterea acestora, cu incidență asupra drepturilor salariale cuvenite în raport de legislația în vigoare, aferentă anului 2008. Față de toate considerente expuse, Înalta Curte, apreciază sentința recurată ca fiind temeinică și legală și, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul formulat, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de C.E.G. împotriva Sentinței nr. 7323 din 5 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2013. Procesat de GGC - CL