ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 313/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr.

5800/2/2011 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, reclamantul C.E.G., în temeiul dispozițiilor art. 85

alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările și completările

ulterioare și ale Legii nr. 554/2004 - Legea contenciosului administrativ, cu

modificările și completările ulterioare, a solicitat în contradictoriu cu

pârâta Agenția Națională de Integritate anularea Deciziei de imputare nr. 3 din

20 ianuarie 2011, prin care i-a fost imputată suma de 2.630 RON prejudiciu

pentru care pârâta apreciază că s-ar fi făcut vinovat, precum și suspendarea

executării actului administrativ reprezentat de Decizia de imputare nr. 3 din

20 ianuarie 2011, în condițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 - Legea

contenciosului administrativ.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că prin decizia menționată i-a fost angajată

răspunderea materială în limita unei presupuse pagube de 2.630 RON, pentru care

s-ar fi stabilit vinovăția sa pentru perioada 16 mai 2008 - 30 septembrie 2008,

fiind invocată Decizia nr. 4 din 21 iulie 2009, rămasă irevocabilă prin Decizia

Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 5047 din 17 noiembrie 2010.

A invocat reclamantul

dispozițiile art. 84 și art. 85 din Legea nr. 188/1999 privind statutul

funcționarilor publici, apreciind că nu i-au fost aduse la cunoștință toate

elementele ce au constituit temei pentru imputarea sumei de 2.630 RON, fiind

invocat doar un act normativ și o decizie a Curții de Conturi care nu îi este

opozabilă.

A mai arătat

reclamantul că fapta ilicită producătoare de prejudiciu și existența unui

prejudiciu cert lichid și exigibil sunt nedovedite, iar vinovăția din

perspectiva vreunei atitudini culpabile și legătura de cauzalitate sunt

inexistente.

A mai solicitat și

suspendarea executării deciziei de imputare până la soluționarea irevocabilă a

acțiunii.

Pârâta Agenția

Națională de Integritate a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea

acțiunii formulată de reclamant ca nefondată și menținerea ca temeinică și

legală a Deciziei de imputare nr. 3 din data de 20 ianuarie 2011. În ceea ce

privește reținerea vinovăției, s-a arătat că aceasta îmbracă forma culpei,

reclamantul neputând invoca propria în ceea ce privește necunoașterea

drepturilor salariale cuvenite.

Prin Sentința nr.

7323 din 5 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, s-a respins acțiunea formulată de reclamant

ca neîntemeiată și s-a respins cererea de suspendare a Deciziei de imputare nr.

3 din 20 ianuarie 2011, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut că, în urma verificărilor efectuate

de Curtea de Conturi asupra execuției bugetare și a bilanțului contabil,

întocmite de Agenția Națională de Integritate pentru exercițiul bugetar 2008

(acțiune desfășurată în anul 2009), a fost emisă Decizia nr. 4 din 21 iulie

2009, iar contestația formulată împotriva acesteia a fost respinsă prin Încheierea

nr. VIII/3 din 9 septembrie 2009 a Comisiei de soluționare a contestațiilor din

cadrul Curții de Conturi.

Acțiunea a făcut

obiectul judecății în Dosarul nr. 9145/2/2009 al Curții de Apel București, care

prin Sentința nr. 434 din 2 ianuarie 2010 a anulat integral Decizia nr. 4 din

21 iulie 2009 și încheierea nr. VIII/3 din 9 septembrie 2009.

Prin Decizia nr. 5047

din data de 17 noiembrie 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție a modificat

sentința atacată în sensul respingerii acțiunii Agenției Naționale de

Integritate, această decizie fiind irevocabilă.

A mai reținut

instanța că, urmare a acestei decizii, în baza Ordinului Președintelui Agenției

Naționale de Integritate nr. 20 din 20 ianuarie 2011, a fost emisă Decizia de

imputare nr. 3 din data de 20 ianuarie 2011 prin care s-a constatat că s-a

produs o pagubă în valoare de 2.630 RON reprezentând drepturi salariale

încasate necuvenit de către reclamant în perioada 16 mai 2008 - 30 septembrie

2008, fiind adusă la cunoștința reclamantului la data de 20 ianuarie 2011 așa

cum rezultă din dovada de comunicare anexată la dosarul cauzei.

Curtea a reținut că

reclamantul a ocupat în perioada 16 mai 2008 - decembrie 2008 funcția de

director general adjunct în cadrul pârâtei, conform Ordinelor nr. 230 din 16 mai

2008 și respectiv, nr. 407 din 29 august 2008, beneficiind în fapt de această

indemnizație de conducere în mod nelegal potrivit celor stabilite în mod

irevocabil de Înalta Curte de Casație și Justiție.

S-a apreciat că în

mod corect s-a făcut aplicarea art. 84 lit. b) din Legea nr. 188/1999 care

prevăd că răspunderea civilă a funcționarului public se angajează pentru

nerestituirea în termenul legal a sumelor acordate necuvenit, totodată reținând

că prin stabilirea unor drepturi de natură salarială în plus există premisele

unui fapt juridic de îmbogățire fără justă cauză sau de plată nedatorată.

În concluzie, curtea

de apel a constatat că cercetarea vinovăției poate fi efectuată exclusiv prin

prisma disp. art. 84 lit. a) și c) din Legea nr. 188/1999, republicată, iar nu

și a lit. b) din același articol, iar în ceea ce privește critica reclamantului

în sensul că nu i-a fost adusă la cunoștință decizia Curții de Conturi, aceasta

este contrazisă de conținutul Deciziei nr. 4/2009 a Curții de Conturi a României

și Deciziei nr. 5047/2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În ceea ce privește

cererea de suspendare întemeiată pe disp. art. 14 - 15 din Legea nr. 554/2004,

instanța fondului a constatat că reclamantul nu a dovedit întrunirea cumulativă

a cerințelor privind existența unui caz bine justificat și a unei pagube

iminente.

exercitată.

Împotriva acestei

sentințe a formulat recurs reclamantul Coșea E. Gabriel, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, invocând ca temei legal dispozițiile art. 304

pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, în esență, se aduc

critici sentinței recurate în sensul că în mod eronat a fost respinsă acțiunea

sa întrucât în cauză nu sunt întrunite condițiile angajării răspunderii civile

delictuale pentru că nu a fost dovedită vinovăția sa, nu i-au fost aduse la

cunoștință toate elementele care au constituit temeiul pentru a-i fi imputată

suma de 2.630 RON, care nu are cunoștință ce reprezintă, iar decizia Curții de

Conturi nu îi este opozabilă.

Intimata A.N.I a

formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat

menționând, în esență, că a procedat la emiterea deciziei contestate întrucât

recurentul a încasat în perioada 16 mai 2008 - 30 septembrie 2008, drepturi

salariale necuvenit, vinovăția sa îmbrăcând forma culpei, fiind incidente

dispozițiile art. 84 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999.

Cuantumul sumelor

plătite nelegal a fost calculat și impus reclamantului urmare a măsurilor 2 și

3 dispuse de Curtea de Conturi a României prin Decizia nr. 4/2009.

de recurs

Înalta Curte,

analizând recursul în raport de criticile formulate, de înscrisurile de la

dosarul cauzei, de dispozițiile legale incidente, apreciază că acesta este

nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

După cum se constată,

Decizia de impunere nr. 3 din 20 ianuarie 2011, contestată în cauză, a fost

emisă în temeiul art. 84, 85 din Legea nr. 188/1999, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, reținându-se în cuprinsul acesteia că

recurentul-reclamant a produs un prejudiciu autorității publice pârâte în

perioada 16 mai 2008 - 30 septembrie 2008 prin încasarea unor drepturi

salariale necuvenite. Curtea de Conturi a României constatând încălcarea dispozițiilor

legale incidente în ceea ce privește salarizarea, a dispus cuantificarea

sumelor, luarea măsurilor pentru recuperarea acestora și virarea la bugetul de

stat, prin Decizia nr. 4/2009, irevocabilă prin Decizia Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal nr. 5047 din

17 noiembrie 2010.

Prin Ordinul nr. 20

din 20 ianuarie 2011 - conducătorul intimatei a constatat cuantumul sumelor și

persoanele care au încasat sume în plus nelegal pentru care a dispus emiterea

deciziei de impunere, respectiv Decizia nr. 3/2011, care îl privește pe

recurent. Acest ordin nu a fost contestat.

Este adevărat că

recurentul nu a fost parte în litigiul în care s-a pronunțat Decizia nr. 5047

din 17 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, prin care a rămas irevocabilă Decizia nr.

4/2009 a Curții de Conturi a României, aceasta nefiindu-i opozabilă acestuia,

ci autorității publice pârâte în ceea ce privește măsurile dispuse.

Decizia de impunere a

avut la bază Ordinul nr. 20/2011, fiind întemeiată pe dispozițiile art. 48, 85

din Legea nr. 188/1999.

Menționarea în

cuprinsul deciziei contestate a Deciziei nr. 4/2009 a Curții de Conturi nu

afectează legalitatea cestei decizii, înserarea acesteia înscriindu-se în

prezentarea situației care a determinat impunerea sumelor încasate nelegal.

După cum s-a reținut,

recurentul-reclamant nu a contestat statul întocmit de autoritatea pârâtă

privind drepturile salariale necuvenite în perioada mai - septembrie 2008 și

nici modul/situația de calcul a acestora (acestea constituind anexă la Ordinul

nr. 20/2011, conform art. 4 al acestuia), înscrisurile respective fiind depuse

și la dosarul cauzei.

Astfel, în raport de

dispozițiile art. 84 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999, în mod corect a

fost antrenată răspunderea civilă a recurentului-reclamat.

În ceea ce privește

îndeplinirea condiției prevăzute de lit. a) a articolului menționat, respectiv

"pagubele să fie produse cu vinovăție se reține că prin încasarea unor

drepturi salariale acordate cu încălcarea dispozițiilor legale, situație

constatată prin Decizia nr. 4/2009 a Curții de Conturi a României, irevocabilă

prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal nr. 5047/2010, această condiție este acoperită. Aceasta

cu atât mai mult cu cât recurentul, având în vedere funcția pe care a ocupat-o

în cadrul autorității pârâte, trebuia să cunoască dispozițiile legale incidente

în ceea ce privește salarizarea funcționarilor publici inclusiv a sa în

perioada menționată, neputând să își invoce culpa în necunoașterea acestora, cu

incidență asupra drepturilor salariale cuvenite în raport de legislația în

vigoare, aferentă anului 2008.

Față de toate

considerente expuse, Înalta Curte, apreciază sentința recurată ca fiind

temeinică și legală și, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată

și completată, art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge

recursul formulat, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de C.E.G. împotriva Sentinței nr. 7323 din 5 decembrie 2011 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 ianuarie 2013.

Procesat de GGC - CL