ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 576/2013

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A.S. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, anularea Actului de constatare nr. 49/I.I din 01 iunie 2009 întocmit de autoritatea pârâtă.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat, în esență, că a acordat asistență juridică unei învinuite, pentru infracțiunea prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu trimitere la art. 248 C. pen., autoritatea pârâtă considerând astfel că s-a aflat în starea de incompatibilitate, prevăzută de dispozițiile art. 82 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003, iar ceea ce contestă este interpretarea extensivă, exclusiv literală, nesistematică și nerațională a textului de lege ce se pretinde a fi fost încălcat, prin aceasta obținându-se efecte contrare scopului urmărit de legiuitor, pe lângă faptul că i se creează pe plan profesional, un regim discriminator, neadmis de Constituția României și de legile țării.

Prin sentința nr. 2930 din 13 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea, reținând în esență, următoarele: Prin actul de constatare nr. 49/I.I din 01 iunie 2009, s-a constatat că reclamantul se află în stare de incompatibilitate întrucât, în timp ce exercita funcția de deputat, a acordat, în calitate de avocat, asistență juridică unui învinuit în sarcina căruia fuseseră reținute fapte penale încadrate juridic drept infracțiuni de corupție prevăzute de Legea nr. 78/2000, încadrare juridică cunoscută la acel moment de către reclamant. Reclamantul nu contestă situația de fapt reținută în actul de constatare, ci doar interpretarea extensivă și exclusiv literală, nesistematică și nerațională a textului de lege, pe care o înlocuiește cu propria sa interpretare.

În speță, prima instanță a avut în vedere dispozițiile art. 82 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003, legiuitorul nefăcând vreo distincție după cum conflictul de interese ar exista în concret sau după soluția ce s-ar pronunța în cauza penală cu privire la învinuitul sau inculpatul asistat. Prima instanță a mai arătat că, de altfel, reclamantul nu a avut în vedere, în propria interpretare dată textelor de lege, faptul că rațiunea legiuitorului a fost evident și aceea ca un reprezentant al puterii de stat să nu pledeze împotriva intereselor statului român (care este acuzatorul public în cauzele penale), rațiune care transpare inclusiv din alin. (3) al art. 82 1 din lege. Împotriva hotărârii primei instanțe, în termen legal, a promovat recurs recurentul-reclamant.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, vizând calitatea sa de avocat în Baroul București din anul 1996 și de membru al Parlamentului României – Camera Deputaților, în mod succesiv pentru legislaturile 2004-2008 și 2008-2012, perioadă în care a exercitat, ca fiind permis de lege, în cumul și profesia de avocat, recurentul a dezvoltat mai multe critici ale sentinței primei instanțe. Prin Decizia nr. 1807 din 3 aprilie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a respins recursul declarat de A.S., împotriva sentinței nr. 2930 din 13 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a reținut următoarele: 4.1. O primă critică a recurentului, dezvoltată și susținută prin mai multe argumente, vizează interpretarea strict formală, literală și nerațională realizată de instanța fondului a dispozițiilor art. 82 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003, fără aplicarea cu prioritate a prevederilor din C.E.D.O. Înalta Curte a reținut că nu sunt întemeiate aceste critici și susțineri ale recurentului, în condițiile în care, prima instanță, chiar dacă în manieră concisă, redând și analizând conținutul normei incidente, a precizat că nu pot fi primite aprecierile contestatorului, întrucât exced conținutului textului de lege aplicabil.

Contrar celor afirmate de recurent și în acord cu cele reținute de judecătorul fondului, Înalta Curte a constatat că interpretarea dată prevederilor art. 82 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003 nu poate fi considerată nici strict formală și nici nerațională, desprinsă de contextul factual, câtă vreme conținutul clar al textului exclude astfel de abordări. Interpretarea logică rațională a prevederii de lege incidente în cauză ce instituie incompatibilitatea prin stipulația expresă în sensul că „deputatul sau senatorul care, pe durata exercitării mandatului de parlamentar dorește să exercite și profesia de avocat nu poate acorda asistență juridică” impune ca elementele factuale ce au determinat sau eventual motivat (a se vedea interesul strict profesional invocat) o atare situație, la care face referire recurentul să nu poată fi luate în considerare, apărând ca irelevante.

A mai reținut prima instanță că unica situație, expres reglementată de legiuitor în care prevederile art. 82 1 din Legea nr. 161/2003 nu se aplică este cea menționată în art. 82 1 alin. (4) și vizează cauzele în care avocatul este parte în proces sau acordă asistență ori reprezentare soțului sau rudelor până la gradul IV inclusiv. A apreciat instanța de recurs că interpretarea strictă, literală, realizată de prima instanță nu contravine nici normelor constituționale la care recurentul a făcut expresă trimitere, întrucât conformitatea textului incident în cauză cu textele constituționale a fost examinată de către Curtea Constituțională care, prin Decizia nr. 876 din 28 iunie 2011, a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate ridicată de recurentul – reclamant în fața instanței de fond (prin raportare la dispozițiile art. 53, art. 41 alin. (1), art. 16 alin. (1) art. 24, art. 124 alin. (2) și (3) din Constituție).

Nici susținerile vizând nesocotirea de către judecătorul național a prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituție nu sunt fondate, câtă vreme Curtea Constituțională a examinat și a stabilit natura constituțională a normei naționale și prin raportarea la prevederile și la jurisprudența C.E.D.O. și reținând totodată opinia exprimată de judecătorul fondului prin Încheierea din 5 martie 2010, prin care se evidențiază concordanța și similitudinea reglementării interne cu cele existente în multe state europene.

În acest context, Înalta Curte a constatat că nefondate sunt și susținerile recurentului referitoare la lipsa motivării instanței de fond, punctual pe aceste aspecte, întrucât în cuprinsul încheierii interlocutorii din data de 5 martie 2010 de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată (fila 96 dosar fond) judecătorul fondului și-a expus într-o manieră coerentă și pertinentă punctul de vedere asupra excepției, în raport de toate textele din Constituție evocate, astfel că respectiva argumentație nu se mai impunea a fi reluată și în considerentele hotărârii. Înalta Curte a apreciat că sunt nefondate și criticile circumscrise susținerii în sensul că interpretarea realizată de judecătorul fondului este eronată și din perspectiva prevederilor și jurisprudenței C.E.D.O.

Fără a nega, din perspectivă general teoretică, viabilitatea considerațiunilor recurentului fundamentate pe jurisprudența C.E.D.O., cu referire specială la art. 14 din Convenție, privitor la interzicerea discriminării, Înalta Curte a constatat însă, că acestea nu au aplicabilitate în cauză, deoarece această prevedere are ca scop să împiedice orice discriminare privitoare la drepturile și libertățile pe care Convenția le garantează, iar criteriul este acela al aplicării unor diferențe de tratament la situații analoage sau comparabile. Or, în cauză este vorba de situații în care, în funcție de scopul urmărit, sunt diferite, căci este vorba de avocatul parlamentar, față de avocatul care nu este și parlamentar, astfel că cerința situațiilor analoage sau comparabile, sus indicată nu este îndeplinită în cauză.

Pentru aceleași considerațiuni mai sus înfățișate, Înalta Curte a considerat că nefondate sunt și criticile vizând nemotivarea respingerii principalelor apărări ale recurentului. În final, a apreciat prima instanță că, în cuprinsul hotărârii chiar se regăsesc trimiteri la interpretările recurentului – reclamant asupra conținutului textului de lege incident, înlăturate, astfel cum s-a arătat deja, pe considerentul general al rațiunii și al scopului urmărit de legiuitor ca și al poziției deținute de recurent, ca reprezentant al unei autorități statale de cel mai înalt rang, respectiv de membru al Parlamentului României. Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare A.S. invocând dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc.

civ. respectiv existența unei erori și necercetarea completă a motivelor de recurs privind Decizia nr. 1807 din 3 aprilie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. La data de 6 noiembrie 2012 contestatorul a depus la dosar motivele contestate în anulare solicitând admiterea contestației în anulare și rejudecarea recursului în vederea cercetării și dezlegării tuturor problemelor de drept invocate în fața instanței de recurs. Contestatorul arată că instanța de recurs nu a dezlegat o problemă de drept invocată în faza dezbaterilor, iar omisiunea instanței de recurs a produs și produce efecte juridice neprevăzute de lege, nerezolvate într-un stat democratic și care nu pot fi acceptate de instanța de recurs.

Se arată că problema de drept nerezolvată constă în faptul că pe de-o parte noțiunea de incompatibilitate nu este definită prin Legea nr. 161/2005 iar pe de altă parte, în cazul său autoritatea intimată A.N.I. a extins nelegal și nejustificat cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 81 și 82 din Legea nr. 161/2003 și la interdicția prevăzută de art. 82 1 din Legea nr. 161/2003, articol care reglementează situația parlamentarului avocat. Contestatorul arată că dispozițiile art. 83 din Legea nr. 161/2003 precizează expres diferențele de regim juridic existente între situația parlamentarului incompatibil și situația parlamentarului avocat.

Se arată că problema de drept nerezolvată constă în faptul că ipoteza interzisă prin art. 82 1 din Legea nr. 161/2003 are un regim juridic diferit de cel de incompatibilităților interzise prin art. 81 și art. 82, iar situația sa, care se încadrează în dispozițiile art. 82 1 din Legea nr. 161/2003 nu este supusă sancțiunilor prevăzute de art. 83 din același act normativ. Se arată că omisiunea instanței de recurs de a se pronunța asupra acestei probleme de drept a determinat încălcarea art. 53 din Constituția României prin emiterea Hotărârii Camerei Deputaților nr. 30 din 11 septembrie 2012 prin care s-a constatat încetat mandatul său de deputat, hotărâre care nu poate fi contestată în justiție.

În susținerea motivelor contestației în anulare, contestatorul a depus acte filele 15-22 dosar recurs. La dosar intimatul a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea contestației în anulare, în principal ca inadmisibilă și în subsidiar ca nefondată. La dosar contestatorul a depus adresa din 14 decembrie 2012 emisă de Avocatul Poporului și Decizia nr. 822/2012 a Curții Constituționale. Pe excepția inadmisibilității contestației în anulare invocată de intimată prin întâmpinare, Curtea în baza art. 137 alin. (1) C. proc. civ. o va respinge pentru următoarele considerente. Contestația în anulare formulată în baza art. 317 alin. (1) C. proc. civ. pentru motivele prevăzute de art. 318 alin. (1) C. proc.

civ. împotriva Deciziei nr. 1807 din 3 aprilie 2012 este admisibilă, ca o cale de retractare a hotărârii instanței de recurs și ținând cont de dispozițiile art. 321 C. proc. civ. Aceste dispoziții procedurale reglementează condiția de admisibilitate a contestației în anulare în sensul că „nu poate face o nouă contestație pentru motive ce au existat la data de celei dintâi”. Curtea apreciind că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 321 C. proc. civ. va respinge excepția de inadmisibilitate invocată. În ceea ce privește contestația în anulare formulată, Curtea o apreciază pentru următoarele considerente ca nefondată, în cauză nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 318 alin. (1) C. proc.

civ. Prin Decizia nr. 1807 din 3 aprilie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 5711/2/2009 s-a respins recursul declarat de contestatorul-recurent împotriva sentinței civile nr. 2930 din 13 aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal. Prin sentința civilă nr. 2930 din 13 aprilie 2011 s-a respins ca nefondată acțiunea formulată de contestator împotriva actului de constatare nr. 49/II din 1 iunie 2009 al intimatei Agenției Naționale de Integritate prin care se reținuse situația sa de incompatibilitate în raport de dispozițiile art. 82 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003.

Curtea verificând îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 318 1 C. proc. civ. în raport de motivele invocate, apreciază că hotărârea instanței de recurs prin care s-a respins recursul ca nefondat nu este rezultatul unei erori materiale iar instanța de recurs a răspuns motivat, prin considerentele aspectelor de nelegalitate invocate în cererea de recurs și a verificat hotărârea recurată sub toate aspectele conform art. 304 1 C. proc. civ. În cauză nu poate fi reținută o eroare materială care să fi determinat soluția dispusă prin Decizia nr. 1807 din 3 aprilie 2012. În ceea ce privește a doua ipoteză prevăzută de art. 318 1 C. proc. civ. în sensul existenței unei omisiuni de a cerceta din greșeală a unui motiv de recurs, curtea apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile normei legale.

Instanța de recurs a răspuns motivat la toate aspectele de nelegalitate invocate de contestator, inclusiv cu privire la interpretarea dată de judecătorul de fond a dispozițiilor art. 82 1 lit. a) din Legea nr. 161/2003. În cauză problema de drept invocată în cadrul contestației în anulare nu reprezintă în primul rând un motiv de recurs care să fi fost omis din greșeală a fi analizat, iar în al soilea rând instanța de recurs a răspuns motivat la problema de drept invocată prin faptul că nu și-a însușit interpretarea contestatorului cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor art. 82 1 din Legea nr. 161/2003 subliniind că recurentul nu s-a aflat în situația expres reglementată de dispozițiile art. 82 1 alin. (4) din Legea nr. 161/2003.

Curtea nu va reține criticile privind încălcarea dispozițiilor art. 53 din Constituția României deoarece acestea reprezintă aspecte de neconstituționalitate care au fost verificate de Curtea Constituțională în Decizia nr. 876 din 28 iunie 2011 prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate invocată de contestator, în aceeași cauză privind dispozițiile art. 82 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003. Față de cele expuse mai sus, Curtea în baza art. 320 alin. (1) C. proc. civ. va respinge contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎIN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția inadmisibilității. Respinge contestația în anulare formulată de A.S. împotriva Deciziei nr. 1807 din 3 aprilie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 februarie 2013.