ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 576/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 576/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul

A.S. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate,

anularea Actului de constatare nr. 49/I.I din 01 iunie 2009 întocmit de

autoritatea pârâtă.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat, în esență, că a acordat asistență juridică unei

învinuite, pentru infracțiunea prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu

trimitere la art. 248 C. pen., autoritatea pârâtă considerând astfel că s-a

aflat în starea de incompatibilitate, prevăzută de dispozițiile art. 82

1

alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003, iar ceea ce contestă este

interpretarea extensivă, exclusiv literală, nesistematică și nerațională a

textului de lege ce se pretinde a fi fost încălcat, prin aceasta obținându-se

efecte contrare scopului urmărit de legiuitor, pe lângă faptul că i se creează

pe plan profesional, un regim discriminator, neadmis de Constituția României și

de legile țării.

Prin sentința nr. 2930

din 13 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal a respins acțiunea, reținând în esență, următoarele:

Prin actul de

constatare nr. 49/I.I din 01 iunie 2009, s-a constatat că reclamantul se află

în stare de incompatibilitate întrucât, în timp ce exercita funcția de deputat,

a acordat, în calitate de avocat, asistență juridică unui învinuit în sarcina

căruia fuseseră reținute fapte penale încadrate juridic drept infracțiuni de

corupție prevăzute de Legea nr. 78/2000, încadrare juridică cunoscută la acel

moment de către reclamant.

Reclamantul nu

contestă situația de fapt reținută în actul de constatare, ci doar

interpretarea extensivă și exclusiv literală, nesistematică și nerațională a

textului de lege, pe care o înlocuiește cu propria sa interpretare.

În speță, prima

instanță a avut în vedere dispozițiile art. 82

1

alin. (2) lit. a)

din Legea nr. 161/2003, legiuitorul nefăcând vreo distincție după cum

conflictul de interese ar exista în concret sau după soluția ce s-ar pronunța

în cauza penală cu privire la învinuitul sau inculpatul asistat.

Prima instanță a mai

arătat că, de altfel, reclamantul nu a avut în vedere, în propria interpretare

dată textelor de lege, faptul că rațiunea legiuitorului a fost evident și aceea

ca un reprezentant al puterii de stat să nu pledeze împotriva intereselor

statului român (care este acuzatorul public în cauzele penale), rațiune care

transpare inclusiv din alin. (3) al art. 82

1

din lege.

Împotriva hotărârii

primei instanțe, în termen legal, a promovat recurs recurentul-reclamant.

În contextul unei

succinte prezentări a situației de fapt, vizând calitatea sa de avocat în

Baroul București din anul 1996 și de membru al Parlamentului României – Camera

Deputaților, în mod succesiv pentru legislaturile 2004-2008 și 2008-2012,

perioadă în care a exercitat, ca fiind permis de lege, în cumul și profesia de

avocat, recurentul a dezvoltat mai multe critici ale sentinței primei instanțe.

Prin Decizia nr. 1807

din 3 aprilie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal a respins recursul declarat de A.S., împotriva

sentinței nr. 2930 din 13 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de recurs a reținut următoarele:

4.1. O primă critică

a recurentului, dezvoltată și susținută prin mai multe argumente, vizează interpretarea

strict formală, literală și nerațională realizată de instanța fondului a

dispozițiilor art. 82

1

alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003,

fără aplicarea cu prioritate a prevederilor din C.E.D.O.

Înalta Curte a

reținut că nu sunt întemeiate aceste critici și susțineri ale recurentului, în

condițiile în care, prima instanță, chiar dacă în manieră concisă, redând și

analizând conținutul normei incidente, a precizat că nu pot fi primite aprecierile

contestatorului, întrucât exced conținutului textului de lege aplicabil.

Contrar celor

afirmate de recurent și în acord cu cele reținute de judecătorul fondului,

Înalta Curte a constatat că interpretarea dată prevederilor art. 82

1

alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003 nu poate fi considerată nici strict

formală și nici nerațională, desprinsă de contextul factual, câtă vreme

conținutul clar al textului exclude astfel de abordări.

Interpretarea logică

rațională a prevederii de lege incidente în cauză ce instituie

incompatibilitatea prin stipulația expresă în sensul că „deputatul sau

senatorul care, pe durata exercitării mandatului de parlamentar dorește să exercite

și profesia de avocat nu poate acorda asistență juridică” impune ca elementele

factuale ce au determinat sau eventual motivat (a se vedea interesul strict

profesional invocat) o atare situație, la care face referire recurentul să nu

poată fi luate în considerare, apărând ca irelevante.

A mai reținut prima

instanță că unica situație, expres reglementată de legiuitor în care

prevederile art. 82

1

din Legea nr. 161/2003 nu se aplică este cea

menționată în art. 82

1

alin. (4) și vizează cauzele în care avocatul

este parte în proces sau acordă asistență ori reprezentare soțului sau rudelor

până la gradul IV inclusiv.

A apreciat instanța

de recurs că interpretarea strictă, literală, realizată de prima instanță nu

contravine nici normelor constituționale la care recurentul a făcut expresă

trimitere, întrucât conformitatea textului incident în cauză cu textele

constituționale a fost examinată de către Curtea Constituțională care, prin

Decizia nr. 876 din 28 iunie 2011, a respins ca neîntemeiată excepția de

neconstituționalitate ridicată de recurentul – reclamant în fața instanței de

fond (prin raportare la dispozițiile art. 53, art. 41 alin. (1), art. 16 alin.

(1) art. 24, art. 124 alin. (2) și (3) din Constituție).

Nici susținerile

vizând nesocotirea de către judecătorul național a prevederilor art. 20 alin. (2)

din Constituție nu sunt fondate, câtă vreme Curtea Constituțională a examinat

și a stabilit natura constituțională a normei naționale și prin raportarea la

prevederile și la jurisprudența C.E.D.O. și reținând totodată opinia exprimată

de judecătorul fondului prin Încheierea din 5 martie 2010, prin care se

evidențiază concordanța și similitudinea reglementării interne cu cele

existente în multe state europene.

În acest context,

Înalta Curte a constatat că nefondate sunt și susținerile recurentului

referitoare la lipsa motivării instanței de fond, punctual pe aceste aspecte,

întrucât în cuprinsul încheierii interlocutorii din data de 5 martie 2010 de

sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată

(fila 96 dosar fond) judecătorul fondului și-a expus într-o manieră coerentă și

pertinentă punctul de vedere asupra excepției, în raport de toate textele din

Constituție evocate, astfel că respectiva argumentație nu se mai impunea a fi

reluată și în considerentele hotărârii.

Înalta Curte a

apreciat că sunt nefondate și criticile circumscrise susținerii în sensul că

interpretarea realizată de judecătorul fondului este eronată și din perspectiva

prevederilor și jurisprudenței C.E.D.O.

Fără a nega, din

perspectivă general teoretică, viabilitatea considerațiunilor recurentului

fundamentate pe jurisprudența C.E.D.O., cu referire specială la art. 14 din

Convenție, privitor la interzicerea discriminării, Înalta Curte a constatat

însă, că acestea nu au aplicabilitate în cauză, deoarece această prevedere are

ca scop să împiedice orice discriminare privitoare la drepturile și libertățile

pe care Convenția le garantează, iar criteriul este acela al aplicării unor

diferențe de tratament la situații analoage sau comparabile. Or, în cauză este

vorba de situații în care, în funcție de scopul urmărit, sunt diferite, căci

este vorba de avocatul parlamentar, față de avocatul care nu este și

parlamentar, astfel că cerința situațiilor analoage sau comparabile, sus

indicată nu este îndeplinită în cauză.

Pentru aceleași

considerațiuni mai sus înfățișate, Înalta Curte a considerat că nefondate sunt

și criticile vizând nemotivarea respingerii principalelor apărări ale

recurentului.

În final, a apreciat

prima instanță că, în cuprinsul hotărârii chiar se regăsesc trimiteri la

interpretările recurentului – reclamant asupra conținutului textului de lege

incident, înlăturate, astfel cum s-a arătat deja, pe considerentul general al

rațiunii și al scopului urmărit de legiuitor ca și al poziției deținute de

recurent, ca reprezentant al unei autorități statale de cel mai înalt rang,

respectiv de membru al Parlamentului României.

Împotriva acestei

decizii a formulat contestație în anulare A.S. invocând dispozițiile art. 318 alin.

(1) C. proc. civ. respectiv existența unei erori și necercetarea completă a

motivelor de recurs privind Decizia nr. 1807 din 3 aprilie 2012 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal.

La data de 6

noiembrie 2012 contestatorul a depus la dosar motivele contestate în anulare

solicitând admiterea contestației în anulare și rejudecarea recursului în

vederea cercetării și dezlegării tuturor problemelor de drept invocate în fața

instanței de recurs.

Contestatorul arată

că instanța de recurs nu a dezlegat o problemă de drept invocată în faza dezbaterilor,

iar omisiunea instanței de recurs a produs și produce efecte juridice

neprevăzute de lege, nerezolvate într-un stat democratic și care nu pot fi

acceptate de instanța de recurs.

Se arată că problema

de drept nerezolvată constă în faptul că pe de-o parte noțiunea de

incompatibilitate nu este definită prin Legea nr. 161/2005 iar pe de altă

parte, în cazul său autoritatea intimată A.N.I. a extins nelegal și

nejustificat cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 81 și 82 din Legea

nr. 161/2003 și la interdicția prevăzută de art. 82

1

din Legea nr. 161/2003,

articol care reglementează situația parlamentarului avocat.

Contestatorul arată

că dispozițiile art. 83 din Legea nr. 161/2003 precizează expres diferențele de

regim juridic existente între situația parlamentarului incompatibil și situația

parlamentarului avocat.

Se arată că problema

de drept nerezolvată constă în faptul că ipoteza interzisă prin art. 82

1

din Legea nr. 161/2003 are un regim juridic diferit de cel de

incompatibilităților interzise prin art. 81 și art. 82, iar situația sa, care

se încadrează în dispozițiile art. 82

1

din Legea nr. 161/2003 nu

este supusă sancțiunilor prevăzute de art. 83 din același act normativ.

Se arată că omisiunea

instanței de recurs de a se pronunța asupra acestei probleme de drept a

determinat încălcarea art. 53 din Constituția României prin emiterea Hotărârii

Camerei Deputaților nr. 30 din 11 septembrie 2012 prin care s-a constatat

încetat mandatul său de deputat, hotărâre care nu poate fi contestată în justiție.

În susținerea

motivelor contestației în anulare, contestatorul a depus acte filele 15-22

dosar recurs.

La dosar intimatul a

formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea contestației în anulare,

în principal ca inadmisibilă și în subsidiar ca nefondată.

La dosar

contestatorul a depus adresa din 14 decembrie 2012 emisă de Avocatul Poporului

și Decizia nr. 822/2012 a Curții Constituționale.

Pe excepția

inadmisibilității contestației în anulare invocată de intimată prin

întâmpinare, Curtea în baza art. 137 alin. (1) C. proc. civ. o va respinge

pentru următoarele considerente.

Contestația în

anulare formulată în baza art. 317 alin. (1) C. proc. civ. pentru motivele

prevăzute de art. 318 alin. (1) C. proc. civ. împotriva Deciziei nr. 1807 din 3

aprilie 2012 este admisibilă, ca o cale de retractare a hotărârii instanței de

recurs și ținând cont de dispozițiile art. 321 C. proc. civ.

Aceste dispoziții

procedurale reglementează condiția de admisibilitate a contestației în anulare

în sensul că „nu poate face o nouă contestație pentru motive ce au existat la

data de celei dintâi”.

Curtea apreciind că

în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 321 C. proc. civ. va

respinge excepția de inadmisibilitate invocată.

În ceea ce privește

contestația în anulare formulată, Curtea o apreciază pentru următoarele

considerente ca nefondată, în cauză nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de

art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 1807

din 3 aprilie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 5711/2/2009 s-a respins

recursul declarat de contestatorul-recurent împotriva sentinței civile nr. 2930

din 13 aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă nr.

2930 din 13 aprilie 2011 s-a respins ca nefondată acțiunea formulată de

contestator împotriva actului de constatare nr. 49/II din 1 iunie 2009 al

intimatei Agenției Naționale de Integritate prin care se reținuse situația sa

de incompatibilitate în raport de dispozițiile art. 82

1

alin. (2) lit.

a) din Legea nr. 161/2003.

Curtea verificând

îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 318

1

C. proc. civ. în

raport de motivele invocate, apreciază că hotărârea instanței de recurs prin

care s-a respins recursul ca nefondat nu este rezultatul unei erori materiale

iar instanța de recurs a răspuns motivat, prin considerentele aspectelor de

nelegalitate invocate în cererea de recurs și a verificat hotărârea recurată sub

toate aspectele conform art. 304

1

C. proc. civ.

În cauză nu poate fi

reținută o eroare materială care să fi determinat soluția dispusă prin Decizia nr.

1807 din 3 aprilie 2012.

În ceea ce privește a

doua ipoteză prevăzută de art. 318

1

C. proc. civ. în sensul

existenței unei omisiuni de a cerceta din greșeală a unui motiv de recurs,

curtea apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile normei legale.

Instanța de recurs a

răspuns motivat la toate aspectele de nelegalitate invocate de contestator,

inclusiv cu privire la interpretarea dată de judecătorul de fond a

dispozițiilor art. 82

1

lit. a) din Legea nr. 161/2003.

În cauză problema de

drept invocată în cadrul contestației în anulare nu reprezintă în primul rând

un motiv de recurs care să fi fost omis din greșeală a fi analizat, iar în al

soilea rând instanța de recurs a răspuns motivat la problema de drept invocată

prin faptul că nu și-a însușit interpretarea contestatorului cu privire la

aplicabilitatea dispozițiilor art. 82

1

din Legea nr. 161/2003

subliniind că recurentul nu s-a aflat în situația expres reglementată de

dispozițiile art. 82

1

alin. (4) din Legea nr. 161/2003.

Curtea nu va reține

criticile privind încălcarea dispozițiilor art. 53 din Constituția României

deoarece acestea reprezintă aspecte de neconstituționalitate care au fost

verificate de Curtea Constituțională în Decizia nr. 876 din 28 iunie 2011 prin

care s-a respins excepția de neconstituționalitate invocată de contestator, în

aceeași cauză privind dispozițiile art. 82

1

alin. (2) lit. a) din Legea

nr. 161/2003.

Față de cele expuse

mai sus, Curtea în baza art. 320 alin. (1) C. proc. civ. va respinge

contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎIN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

inadmisibilității.

Respinge contestația

în anulare formulată de A.S. împotriva Deciziei nr. 1807 din 3 aprilie 2012 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și

fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 februarie 2013.