ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1807/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1807/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

reclamantul A.S. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate,

anularea actului de constatare din 01 iunie 2009 întocmit de autoritatea pârâtă.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat, în esență, că a acordat asistență juridică unei învinuite,

pentru infracțiunea prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu trimitere la

art. 248 C. pen., autoritatea pârâtă considerând astfel că s-a aflat în starea de

incompatibilitate, prevăzută de dispozițiile art. 82

1

alin. (2) lit.

a) din Legea nr. 161/2003, iar ceea ce contestă este interpretarea extensivă, exclusiv

literală, nesistematică și nerațională a textului de lege ce se pretinde a fi fost

încălcat, prin aceasta obținându-se efecte contrare scopului urmărit de legiuitor,

pe lângă faptul că i se creează pe plan profesional, un regim discriminator, neadmis

de Constituția României și de legile țării.

Prin întâmpinare, pârâta

a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

2.

Hotărârea primei instanțe

Prin sentința nr. 2930

din 13 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal a respins acțiunea, reținând în esență, următoarele:

Prin actul de constatare

din 01 iunie 2009, s-a constatat că reclamantul se află în stare de incompatibilitate

întrucât, în timp ce exercita funcția de deputat, a acordat, în calitate de avocat,

asistență juridică unui învinuit în sarcina căruia fuseseră reținute fapte penale

încadrate juridic drept infracțiuni de corupție prevăzute de Legea nr. 78/2000,

încadrare juridică cunoscută la acel moment de către reclamant.

Reclamantul nu contestă

situația de fapt reținută în actul de constatare, ci doar interpretarea extensivă

și exclusiv literală, nesistematică și nerațională a textului de lege, pe care o

înlocuiește cu propria sa interpretare.

În plus, justifică acceptarea

asistării juridice a persoanei respective în cunoștință de cauză, prin aceea că

speța prezenta inclusiv un interes special pentru documentarea sa ca parlamentar.

Susținerile din acțiune

vizează aspecte de fond ale litigiului penal din care, în opinia reclamantului,

ar decurge nevinovăția persoanei asistate, ceea ce excedează și textului de lege

reținut ca temei al constatării incompatibilității și celor reținute prin actul

de constatare contestat.

În speță, prima instanță

a avut în vedere dispozițiile art. 82

1

alin. (2) lit. a) din Legea

nr. 161/2003, legiuitorul nefăcând vreo distincție după cum conflictul de interese

ar exista în concret sau după soluția ce s-ar pronunța în cauza penală cu privire

la învinuitul sau inculpatul asistat.

Prima instanță a mai arătat

că, de altfel, reclamantul nu a avut în vedere, în propria interpretare dată textelor

de lege, faptul că rațiunea legiuitorului a fost evident și aceea ca un reprezentant

al puterii de stat să nu pledeze împotriva intereselor statului român (care este

acuzatorul public în cauzele penale), rațiune care transpare inclusiv din alin.

(3) al art. 82

1

din lege.

înfățișate de recurentul-reclamant

Împotriva hotărârii primei

instanțe, în termen legal, a promovat recurs recurentul-reclamant.

În contextul unei succinte

prezentări a situației de fapt, vizând calitatea sa de avocat în Baroul București

din anul 1996 și de membru al Parlamentului României – Camera Deputaților, în mod

succesiv pentru legislaturile 2004-2008 și 2008-2012, perioadă în care a exercitat,

ca fiind permis de lege, în cumul și profesia de avocat, recurentul a dezvoltat

următoarele critici ale sentinței primei instanțe:

- hotărârea a fost pronunțată

cu încălcarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) și ale art. 53 din Constituția României,

în condițiile în care instanța fondului s-a limitat în a observa că actul de constatare

al autorității pârâte se conformează interpretării strict literale a dispozițiilor

art. 82

1

alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003, fără a motiva pentru

ce anume respinge apărările ce vizau, argumentat, că respectiva interpretare constituie

o limitare disproporționată a dreptului și libertăților sale, nejustificată într-o

societate democratică, legislația națională fiind de altfel contrară art. 14 din

C.E.D.O.; acest articol interzice exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute

de Convenția însăși (în cauză fiind invocate discriminări, prin reglementarea națională,

a dreptului la apărare, a libertății de gândire și a libertății de a primi sau de

a comunica informații);

-constatarea incompatibilității

nu se putea face eminamente formal ci se impunea a fi bazată pe dovezi concrete

în sensul că dubla calitate a dăunat interesului general, se susține că în cauză

nu a operat un control judiciar adecvat, în sensul C.E.D.O.;

-neînțelegerea naturii

pricinii derivând și din calitățile atribuite părților;

-în mod nelegal, judecătorul

s-a raportat la existența unei limitări legiferate, fără a analiza și echilibrul

dintre acea limitare și dreptul lezat ca și interesul care ar justifica limitarea,

caracterul rezonabil al măsurii și proporționalitatea ei atât față de drept cât

și față de interesul general invocat;

- hotărârea se fundamentează

pe considerente fără legătură cu pricina și adaugă la lege, cu referire la rațiunea

legiuitorului și la nepermisă extrapolare la „toate cauzele penale”;

-hotărârea nu motivează

respingerea principalelor apărări ale contestatorului, cu referire expresă a încălcării

dreptului la apărare al d-nei D.M., drept recunoscut prin art. 6 lit. c) din C.E.D.O.

și al opțiunii persoanei asistate de a-și alege avocatul;

-discriminatoria stare

de incompatibilitate are în vedere două calități, aceea de avocat și cea de parlamentar,

instanța de fond ignorând împrejurarea că s-a acceptat de către contestator asistarea

juridică a d-nei D.M. în interes exclusiv de documentare în calitate de parlamentar;

instanța nu a examinat particularitățile cazului în care „parlamentul” a asistat

partea „în calitate de avocat”, speța în discuție oferind un eșantion de studiat

foarte concludent.

instanței de control judiciar

Recursul nu este fondat.

Examinând sentința atacată

prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, a prevederilor legale incidente din materia

supusă verificării, a dispozițiilor și jurisprudenței C.E.D.O., dar și sub toate

aspectele, conform art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte reține că nu

subzistă în cauză nici un motiv de nelegalitate de natură a atrage, fie casarea,

fie modificarea hotărârii atacate, în considerarea celor în continuare arătate.

Actele dosarului atestă,

după cum a reținut de altfel și judecătorul fondului, că prin actul de constatare

întocmit de Agenția Națională de Integritate (A.N.I.), la 1 iunie 2009, urmare a

sesizării din data de 13 februarie 2009 de către D.N.A. din Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a constatat că dl. S.A. se află în stare

de incompatibilitate întrucât, în calitatea sa de deputat, a acordat, și în calitate

de avocat, asistență juridică unui învinuit, cunoscând încadrarea juridică a faptei

penale reținute în sarcina acesteia (dna. D.M.) încadrare juridică ce atrage incidența

prevederilor legale privind incompatibilitatea, prevăzute în Legea nr. 161/2003,

art. 82

1

alin. (2) lit. a) din acest act normativ.

S-a reținut în actul de

constatare întocmit de intimata A.N.I. că este incompatibilă calitatea de deputat

cu calitatea de avocat împuternicit să acorde asistență juridică unei persoane învinuite

într-o cauză penală privind o infracțiune prevăzută în Legea nr. 78/2000 pentru

prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu modificările și

completările ulterioare și totodată s-a precizat că până la întocmirea actului de

constatare nu au fost depuse documente care să ateste rezilierea contractului de

asistență juridică din 2008, încheiat între recurent și dna. D.M. (conform adresei

din 12 mai 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-D.N.A.).

În fine, actul de constatare,

a menționat expres și actele procedurale în efectuarea cărora recurentul a asistat-o

pe învinuită, la datele de 24 aprilie 2008, 11 noiembrie 2008 și respectiv 3 martie

2008, în temeiul împuternicirii avocațiale cu nr. 218.331 din 2008, înregistrată

în dosarul D.N.A. la 29 februarie 2008.

4.1. O primă critică a

recurentului, dezvoltată și susținută prin mai multe argumente, vizează încălcarea

de către prima instanță prin hotărârea pronunțată, a dispozițiilor art. 20

alin. (2) referitoare la preeminența reglementărilor internaționale în materia drepturilor

fundamentale ale omului și ale art. 53 din Constituția României, vizând restrângerea

exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.

Argumentul principal al

unei atare susțineri vizează interpretarea strict formală, literală și nerațională

realizată de instanța fondului a dispozițiilor art. 82

1

alin. (2)

lit. a) din Legea nr. 161/2003, fără aplicarea cu prioritate a prevederilor din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO).

Înalta Curte reține că

nu sunt întemeiate aceste critici și susțineri ale recurentului, în condițiile în

care, prima instanță, chiar dacă în manieră concisă, redând și analizând conținutul

normei incidente, a precizat că nu pot fi primite aprecierile contestatorului, întrucât

exced conținutului textului de lege aplicabil.

Contrar celor afirmate

de recurent și în acord cu cele reținute de judecătorul fondului, Înalta Curte apreciază

că interpretarea dată prevederilor art. 82

1

alin. (2) lit. a) din Legea

nr. 161/2003 nu poate fi considerată nici strict formală și nici nerațională, desprinsă

de contextul factual, câtă vreme conținutul clar al textului exclude astfel de abordări.

Interpretarea logică rațională

a prevederii de lege incidente în cauză ce instituie incompatibilitatea prin stipulația

expresă în sensul că „deputatul sau senatorul care, pe durata exercitării mandatului

de parlamentar dorește să exercite și profesia de avocat….nu poate acorda asistență

juridică…” impune ca elementele factuale ce au determinat sau eventual motivat (a

se vedea interesul strict profesional invocat) o atare situație, la care face referire

recurentul să nu poată fi luate în considerare , apărând ca irelevante.

Și este firesc să fie

așa , întrucât textul de lege susmenționat nu prevede nici „cauze exoneratoare”,

de înlăturare a stării de incompatibilitate și nici „grade de incompatibilitate”

derivând eventual, dintr-o mai amplă sau mai restrânsă implicare a apărătorului

în asistența juridică acordată unei persoane, învinuit sau inculpat, în cauze penale

de tipul celor specific menționate.

Unica situație, expres

reglementată de legiuitor în care prevederile art. 82

1

din Legea nr.

161/2003 nu se aplică este cea menționată în art. 82

1

alin. (4) și vizează

cauzele în care avocatul este parte în proces sau acordă asistență ori reprezentare

soțului sau rudelor până la gradul IV inclusiv.

Orice interpretare contrară

a normei legale, de tipul celor propuse de recurent, extensive, peste limitele trasate

de legiuitor ar fi de natură, în opinia Înaltei Curți, de a denatura sau chiar de

a goli de conținut respectiva normă și de a permite în mod aleatoriu, după caz chiar

anihilarea incompatibilității prevăzute , în ciuda finalității instituirii acesteia.

Interpretarea strictă,

literală, realizată de prima instanță nu contravine nici normelor constituționale

la care recurentul a făcut expresă trimitere, întrucât conformitatea textului incident

în cauză cu textele constituționale a fost examinată de către Curtea Constituțională

care, prin Decizia nr. 876 din 28 iunie 2011, a respins ca neîntemeiată excepția

de neconstituționalitate ridicată de recurentul – reclamant în fața instanței de

fond (prin raportare la dispozițiile art. 53, art. 41 alin. (1) , art. 16 alin.

(1) art. 24, art. 124 alin. (2) și (3) din Constituție.

Dată fiind ampla argumentare

realizată de Curtea Constituțională în examinarea excepției cu care a fost sesizată,

față de fiecare dintre articolele din Constituție indicate de recurent, și parțial

reluate și prin cererea de recurs, Înalta Curte va aprecia așadar, că respectivele

critici sunt neîntemeiate , reținând în esență constatarea potrivit căreia incompatibilitățile

prevăzute de dispozițiile de lege criticate de către recurent au fost instituite

în deplină concordanță cu prevederile art. 71 din Constituția României, fiind justificate

de necesitatea prevenirii conflictului de interese în exercitarea demnităților publice

și funcțiilor publice, de respectarea principiilor care stau la baza acestei preveniri

și anume imparțialitatea, integritatea, transparența deciziei și supremația interesului

public (art. 71 din Legea nr. 161/2003).

Nici susținerile vizând

nesocotirea de către judecătorul național a prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituție

nu sunt fondate.

Câtă vreme Curtea Constituțională

a examinat și a stabilit natura constituțională a normei naționale și prin raportarea

la prevederile și la jurisprudența C.E.D.O. și reținând totodată opinia exprimată

de judecătorul fondului prin încheierea din 5 martie 2010, prin care se evidențiază

concordanța și similitudinea reglementării interne cu cele existente în multe state

europene, Înalta Curte apreciază că nu se justifica din perspectivă legală înlăturarea

aplicării prevederii din legea națională ce a atras constatarea stării de incompatibilitatea

recurentului, pe temeiul Constituțional sus arătat.

În acest context, Înalta

Curte afirmă că nefondate sunt și susținerile recurentului referitoare la lipsa

motivării instanței de fond, punctual pe aceste aspecte, întrucât în cuprinsul încheierii

interlocutorii din data de 5 martie 2010 de sesizare a Curții Constituționale cu

excepția de neconstituționalitate invocată judecătorul fondului și-a expus într-o

manieră coerentă și pertinentă punctul de vedere asupra excepției, în raport de

toate textele din Constituție evocate, astfel că respectiva argumentație nu se mai

impunea a fi reluată și în considerentele hotărârii.

4.2. Înalta Curte apreciază

că nefondate sunt și criticile ca și argumentele recurentului circumscrise susținerii

în sensul că interpretarea realizată de judecătorul fondului este eronată și din

perspectiva prevederilor și jurisprudenței C.E.D.O.

În esență, recurentul

a susținut, în contextul constatării stării sale de incompatibilitate, existența

unor limitări ale drepturilor și libertăților sale consacrate de

Convenția Europeană a

Drepturilor Omului , incluzându-l și pe cel menționat în concluziile orale, cu precizarea

că legislația națională contravine prevederilor art. 14 din C.E.D.O.

Fără a nega, din perspectivă

general teoretică, viabilitatea considerațiunilor recurentului fundamentate pe jurisprudența

C.E.D.O., cu referire specială la art. 14 din Convenție, privitor la interzicerea

discriminării, Înalta Curte constată însă, că acestea nu au aplicabilitate în cauză.

Independent de prevederea

înscrisă în Constituția națională art. 71 alin. (3) potrivit cu care prin legi organice

se pot stabili și alte incompatibilități în afara celor expres arătate în art. 71

alin. (1) și (2) , cu referire la calitățile de deputat și senator, se impune a

fi menționat că și în jurisprudența C.E.D.O. este consacrat dreptul statelor de

a institui unele incompatibilități pentru funcții publice elective , în raport de

factori istorici și politici specifici fiecărui stat, marja de apreciere recunoscută

în acest sens statelor, fiind largă (a se vedea cauza Lykourezos împotriva Greciei;

cauza Labita împotriva Italiei; cauza Matthewes împotriva Regatului Unit al Marii

Britanii).

Cu privire la interzicerea

discriminării în sensul art. 14 din C.E.D.O., care are ca scop să împiedice orice

discriminare privitoare la drepturile și libertățile pe care Convenția le garantează,

în jurisprudența dezvoltată în această materie, s-a arătat că primul criteriu ce

se impune a fi luat în discuție spre a se vedea dacă există sau nu discriminare

potrivit art. 14, este acela al aplicării unor diferențe de tratament la situații

analoage sau comparabile.

Cum o astfel de analiză

se realizează de la caz la caz, în funcție de împrejurările de fapt invocate, Înalta

Curte apreciază că în raport de argumentele înfățișate de recurent nu se poate reține

că prin norma internă acestuia, fără o justificare obiectivă și rezonabilă i s-a

creat o situație discriminatorie. Incompatibilitatea instituită , limitativ și pentru

tipuri de cauze expres arătate în scopul declarat în chiar expunerea de motive a

legii, la care și Curtea Constituțională a făcut de altfel trimitere directă, nu

este de natură a-l împiedica pe recurent să-și practice și profesia de avocat.

Tratamentul nu este egal,

dar în cauză este vorba de situații în care, în funcție de scopul urmărit, sunt

diferite , căci este vorba de avocatul parlamentar, față de avocatul care nu este

și parlamentar , astfel că cerința situațiilor analoage sau comparabile, sus indicată

nu este îndeplinită în cauză

4.3. Nici criticile vizând

lipsa de analiză a echilibrului dintre limitarea impusă și dreptul lezat, ca și

cele referitoare la proporționalitatea măsurii și la inserarea unor considerente

fără legătură cu pricina , nu sunt întemeiate.

Astfel cum în mod constant

a reținut Înalta Curte în jurisprudența sa, în acord de altfel și cu jurisprudența

C.E.D.O., judecătorul este obligat să-și motiveze deciziile, dar nu i se poate cere

să dea un răspuns detaliat la fiecare argument (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei),

fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns anumitor argumente

în mod implicit.

În cauza de față, Înalta

Curte constată că instanța de fond s-a limitat în considerentele hotărârii atacate

la prezentarea argumentelor apreciate ca fiind relevante în raport de natura cauzei,

evocarea rațiunii legiuitorului înglobând în mod evident și aspectele referitoare

la interesul general invocat și la măsura apreciată, numai indirect, este adevărat,

ca fiind proporțională și rezonabilă.

Referirea eronată la conținutul

prevederii art. 82

1

alin. (3), ca simplă eroare materială, deși în adevăr

vădește o lipsă de rigoare, în contextul prezentat nu poate fi circumscrisă motivului

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., având și natura unui

argument subsidiar.

4.4. În fine, pentru aceleași

considerațiuni mai sus înfățișate, Înalta Curte consideră că nefondate sunt și criticile

vizând nemotivarea respingerii principalelor apărări ale recurentului.

În cuprinsul hotărârii

chiar se regăsesc trimiteri la interpretările recurentului – reclamant asupra conținutului

textului de lege incident, înlăturate, astfel cum s-a arătat deja, pe considerentul

general al rațiunii și al scopului urmărit de legiuitor ca și al poziției deținute

de recurent, ca reprezentant al unei autorități statale de cel mai înalt rang, respectiv

de membru al Parlamentului României.

Față de toate cele mai

sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. , se va respinge așadar

ca nefondat recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A.S. împotriva sentinței

nr. 2930 din 13 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 3 aprilie

2012.