ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1716/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin acțiunea formulată, reclamantul A.N., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Guvernul României, a solicitat anularea Hotărârii nr. 49 din 09 februarie 2011 emisă de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și stabilirea faptului de discriminare prin aplicarea H.G. nr. 737/2010. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, în petiția inițială adresată autorității pârâte, a solicitat o mediere cu Guvernul României prin care Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării să solicite, pentru a nu mai dezavantaja o categorie profesională față de cealaltă, ori anularea H.G.

nr. 735/2010, ori modificarea H.G. nr. 737/2010 prin completarea acesteia cu prevederile art. 4 alin. (2) și a art. 6 alin. (5) din H.G. nr. 735/2010. A arătat că, dat fiind faptul că Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a considerat ca fiind ambiguă exprimarea din petiția inițială, a depus o altă petiție, în completarea celei inițiale, în care a solicitat clar constatarea faptului de discriminare a metodologiei de calcul prevăzută în H.G. nr. 735/2010 față de cea prevăzută în H.G. nr. 737/2010.

Prin Hotărârea nr. 49/2011, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a stabilit că nu are competența materială în raport cu cele două capete de cerere, adică anularea (ceea ce nu a solicitat) sau modificarea hotărârilor de guvern, fără a se referi la cea de a doua petiție de completare și precizare a motivului plângerii, pentru care Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării are rolul de a constata existența unor discriminări în conținutul unor acte normative. Deși Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării este responsabil cu aplicarea și controlul respectării prevederilor O.G. nr. 137/2000, precum și în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării, reclamantul a susținut că pârâtul în mod greșit i-a respins plângerea pe motiv de necompetență în loc să stabilească faptul de discriminare săvârșit prin aplicarea H.G.

nr. 737/2010, întrucât în speță sunt îndeplinite cerințele art. 1 alin. (2), lit. d) și e), art. 2 alin. (1) - (4) din O.G. nr. 137/2000, art. 7, 8 și 12 din Legea nr. 554/2004. Reclamantul a făcut referire la dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 324/2006 care prevăd că „prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință (…) precum și orice alt criteriu (…) care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului (…) sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice”.

Acesta a susținut că, în cazul său, principiul statului de drept consacrat prin art. 1, alin. (3), teza întâi din Constituție, astfel cum a fost interpretat prin Decizia nr. 70/2000 a Curții Constituționale a României, a fost grav încălcat deoarece Statul Român, care a adoptat, între altele, legea recalculării pensiilor de serviciu nu o respectă, nu respectă domnia legii, a corelării actelor normative, subordonarea statului față de drept, limitele unei legi care trebuie să exprime egalitatea tuturor cetățenilor României în fața legii. De asemenea, a precizat că, în cazul său, a fost încălcat și principiul egalității în drepturi, cu o primă referire la acest principiu în reglementarea art. 4 alin. (2), dar și la art. 16 alin. (1) din Constituția României și interpretat de Curtea Constituțională a României prin Decizia nr. 1/1994.

Reclamantul a învederat că, în cazul său, în calitate de pensionar în baza Legii nr. 7/2006, i-a fost recalculată pensia în mod discriminatoriu conform prevederilor Hotărârii nr. 737/2010, prin metodologia de recalculare a categoriilor de pensii de serviciu prevăzută la art. 1 lit. c) - h) din Legea nr. 119/2010 în condițiile în care Legea nr. 119/2010 a fost aplicată prin două hotărâri de Guvern, iar cea de a doua Hotărâre cu nr. 735/2010 (pentru recalcularea pensiilor militarilor, polițiștilor și ale funcționarilor publici din sistemul administrației penitenciarelor) stabilește o altă vârstă standard de pensionare și o altă vechime în muncă, iar aceasta conduce la obținerea unui punctaj mai mare de luat în calcul la pensie.

Astfel, a susținut că vârsta standard de pensionare este în cazul său, de 63 ani și o lună, cu o vechime în muncă de 31 de ani, iar algoritmul de calcul din H.G. nr. 737/2010 stabilește împărțirea punctajului total obținut la 31 și nu la 20 cum stabilește H.G. nr. 735/2010. Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul Guvernul României a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. La data de 25 august 2011, reclamantul a depus cerere de modificare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat anularea și a Hotărârii nr. 301 din 26 iulie 2011 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și stabilirea faptului de discriminare prin aplicarea prevederilor art. 11 și art. 12 alin. (2) din anexa la O.U.G.

nr. 59/2011, menționând că s-a adresat cu o nouă petiție Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării ca urmare a apariției O.U.G. nr. 1/2011 cu privire la stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor acordate beneficiarilor proveniți din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională care a abrogat H.G. nr. 735/2010. Prin Hotărârea nr. 301 din 26 iulie 2011, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, la fel ca și în cazul plângerii soluționată prin Hotărârea nr. 49 din 09 februarie 2011, a admis excepția de necompetență materială și a clasat dosarul având ca obiect plângerile sale. Pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a solicitat prin întâmpinare respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu privire la anularea Hotărârii nr. 49/2011 și respingerea cererii modificatoare ca inadmisibilă, motivat de faptul că nu se poate solicita anularea mai multor acte administrative prin aceeași acțiune.

2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 7582 din 14 decembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A.N., ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut următoarele: Cu privire la inadmisibilitatea cererii modificatoare a cererii de chemare în judecată, instanța a reținut că în contencios administrativ se poate deduce judecății prin aceeași acțiune verificarea legalității fie a unui singur act administrativ, fie a mai multor acte administrative, dacă acestea au legătură între ele, iar acțiunea în anulare astfel formulată este admisibilă conform Legii nr. 554/2004, neputând fi respinsă ca inadmisibilă fără a se cerceta fondul cauzei.

Eventual, părțile pot cere disjungerea capetelor de cerere pentru celeritatea soluționării cauzei, dar în speță nu s-a cerut aceasta, iar instanța a apreciat că judecarea cauzei nu este îngreunată prin modificarea și completarea acțiunii introductive. Prin urmare, a apreciat că solicitarea pârâtului Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării va fi avută în vedere doar ca modalitate de respingere a cererii modificatoare și nu ca o veritabilă excepție. Referitor la critica de nelegalitate a Hotărârii nr. 49 din 09 februarie 2011, prima instanță a constatat că aceasta nu este întemeiată, întrucât, prin Decizia nr. 997/2008, Curtea Constituțională a statuat ca fiind neconstituționale prevederile art. 20 alin. (3) din O.G.

nr. 137/2000 în măsura în care sunt interpretate în sensul că acordă Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării competența că, în cadrul activității sale jurisdicționale, să anuleze textul unor acte normative cu caracter discriminatoriu și chiar să substituie acest text cu dispozițiile cuprinse în alte acte normative. Curtea Constituțională a reținut totodată că, dacă s-ar admite ca, pe cale controlului jurisdicțional întemeiat pe art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării să poată să constate existența unor situații discriminatorii ce își au izvorul direct în conținutul unor norme legale, hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării ar putea avea ca efect încetarea aplicabilității acestor dispoziții și chiar aplicarea prin analogie a unor alte texte de lege, care nu se referă la persoana sau grupul social discriminate.

Prin urmare, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu are text de lege care să-i permită interferarea în competențele legislativului și executivului prin constatarea existenței unei asemenea discriminări. Conform art. 147 din Constituția României, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale „/…/”, iar deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României. De la data publicării deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.” Așadar, Decizia nr. 997/2008 a Curții Constituționale publicată în M. Of.

nr. 774 din 18 noiembrie 2008 a avut ca efect încetarea efectelor juridice a art. 20 (1), (2), (4) – (10) din O.G. nr. 137/2000 care: ar fi permis Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării să constate existența unei discriminări în dispozițiile H.G. nr. 737/2010, astfel cum a solicitat reclamantul prin petiția modificată și completată analizată de pârât prin Hotărârea nr. 49/2011. Cu privire la solicitarea de mediere, ca măsură ce putea fi dispusă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării la solicitarea petentului, instanța de fond a constatat că art. 19 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 137/2000 prevede posibilitatea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării de a media faptele de discriminare, dar aceste atribuții sunt exercitate numai dacă se constată discriminarea.

Ca atare, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării neavând competența să constate discriminarea nu are competența nici să dispună medierea sau recomandarea ori sesizarea organelor competente pentru a modifica „respectivele texte de lege” cum susține reclamantul. Instanța de fond a constatat că susținerea reclamantului în sensul că autoritatea pârâtă Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu s-a pronunțat asupra a ceea ce s-a cerut nu poate fi avută în vedere, întrucât în soluția de admitere a excepției necompetenței materiale a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării cuprinsă în dispozitivul Hotărârii nr. 49/2011 se regăsește pronunțarea atât asupra petiției inițiale cât și asupra cererii modificatoare și completatoare a acestei petiții.

De asemenea, a constatat că nici celelalte susțineri sau critici aduse de reclamant actului contestat, în sensul că s-ar fi încălcat principiul legalității în drepturi și principiul statului de drept ori cu privire la solicitarea ca instanța în mod direct să stabilească faptul discriminării, nu sunt neîntemeiate. Privitor la cererea modificatoare a acțiunii introductive, curtea a apreciat că soluția Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării de admitere a excepției de necompetență materială de a se pronunța prin hotărâre asupra actelor normative cu caracter de lege, conform Deciziei nr. 997/2008 a Curții Constituționale, este corectă, considerentele reținute cu privire la anularea Hotărârii nr. 49/2011 și stabilirea de către instanță a unei fapte de discriminare se rețin mutatis mutandis (schimbând ceea ce trebuie schimbat) și în cazul acestei cereri.

3. Recursul declarat împotriva sentinței nr. 7582 din 14 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Împotriva hotărârii instanței de fond, reclamantul A.N. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării este nelegală și netemeinică fiindcă nu a răspuns la ce s-a solicitat. Recurentul a susținut că motivarea Curții se axează pe Decizia Curții Constituționale nr. 997/2008, pe care însă, o interpretează, în opinia recurentului în mod greșit, atâta timp cât, pe de o parte, s-a reținut că Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nu poate constata faptele de discriminare invocate prin cererea introductivă, iar pe de altă parte, că instanța nu poate în mod direct să stabilească faptul discriminării.

Or, în aceste condiții pare fără sens chiar înființarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, iar instanța trebuie să fie cea care să constate fapte de discriminare prevăzute în acte emise de executiv sau legislativ. Mai arată recurentul că în mod greșit prima instanță a respins cererea sa motivând subsecvența medierii, atâta timp cât acesta s-a adresat Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nu pentru anularea actului discriminatoriu, ci tocmai în vederea efectuării măsurii medierii, arătând că această autoritate, astfel cum rezultă din adresa din 31 ianuarie 2011 a Guvernului României, are competențe în vederea armonizării legislației, iar instanța poate cenzura actele normative.

Dat fiind interpretarea unilaterală a deciziei Curții Constituționale sus citate, hotărârea dată este netemeinică și nelegală fiindcă această decizie nu interzice Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării să constate o discriminare și să sesizeze legiuitorul pentru armonizarea legislației. A mai arătat că, deși instanța de fond își argumentează soluția pe Decizia nr. 997/2008, aceasta nu a avut în vedere că, prin aceeași decizie, Curtea Constituțională a stabilit că rolul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării poate fi rezumat mai degrabă la posibilitatea de a constata existența unor discriminări în conținutul unor acte normative și la formularea de recomandări sau sesizarea autorităților competente pentru a modifica respectivele texte de lege.

II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând cauza și sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele de recurs invocate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Potrivit art. 2 alin. (1) din O.G.

137/2000, republicată, prin discriminare se înțelege „orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV sau apartenență la o categorie defavorizată, care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social, cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice”. Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 997 din 7 octombrie 2008, analizând excepția de neconstituționalitate a art. 20 din O.G.

nr. 137/2000 republicată, a reținut că: „în măsura în care s-ar admite că pe calea controlului jurisdicțional Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării poate să constate existența unor situații discriminatorii ce își au izvorul direct în conținutul unor norme legale, hotărârea consiliului ar putea avea ca efect încetarea aplicabilității acestor dispoziții. Într-o atare împrejurare, se pune în discuție legitimitatea acestui organ de a interfera în competențele legislativului, prin înlăturarea aplicabilității unor acte normative și instituirea aplicabilității altora, dar și în competențele Curții Constituționale, care îndeplinește rolul de legislator negativ, atunci când constată lipsa de conformitate dintre prevederile unei legi sau ordonanțe și dispozițiile constituționale, sub aspectul art. 16 referitor la principiul nediscriminării”.

Înalta Curte constată că, în raport de considerentele reținute de Curtea Constituțională în Decizia nr. 997/2008 și având în vedere că în cauză se invocă situații discriminatorii ce își au izvorul direct în conținutul normei legale, în mod corect a apreciat pârâtul prin Hotărârea nr. 301 din 26 iulie 2011 asupra excepției de necompetență ridicată din oficiu, conform art. 28 și art. 29 din Ordinul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 144 din 11 aprilie 2008 privind aprobarea procedurii interne de soluționare a petițiilor și sesizărilor. Înalta Curte constată că pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în mod corect a interpretat dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 997/2008 invocând excepția de necompetență a consiliului.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală. Prin urmare, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de A.N. împotriva sentinței civile nr. 7582 din 14 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 26 februarie 2013.