ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1716/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1716/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

Prin acțiunea formulată, reclamantul A.N., în

contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și

Guvernul României, a solicitat anularea Hotărârii nr. 49 din 09 februarie 2011

emisă de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și

stabilirea faptului de discriminare prin aplicarea H.G. nr. 737/2010.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că, în petiția inițială adresată autorității

pârâte, a solicitat o mediere cu Guvernul României prin care Consiliul Național

pentru Combaterea Discriminării să solicite, pentru a nu mai dezavantaja o

categorie profesională față de cealaltă, ori anularea H.G. nr. 735/2010, ori

modificarea H.G. nr. 737/2010 prin completarea acesteia cu prevederile art. 4 alin.

(2) și a art. 6 alin. (5) din H.G. nr. 735/2010.

A arătat că, dat

fiind faptul că Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a considerat

ca fiind ambiguă exprimarea din petiția inițială, a depus o altă petiție, în

completarea celei inițiale, în care a solicitat clar constatarea faptului de

discriminare a metodologiei de calcul prevăzută în H.G. nr. 735/2010 față de

cea prevăzută în H.G. nr. 737/2010.

Prin Hotărârea nr. 49/2011,

Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a stabilit că nu are

competența materială în raport cu cele două capete de cerere, adică anularea

(ceea ce nu a solicitat) sau modificarea hotărârilor de guvern, fără a se

referi la cea de a doua petiție de completare și precizare a motivului

plângerii, pentru care Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării are

rolul de a constata existența unor discriminări în conținutul unor acte

normative.

Deși Consiliul

Național pentru Combaterea Discriminării este responsabil cu aplicarea și

controlul respectării prevederilor O.G. nr. 137/2000, precum și în ceea ce

privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau

administrative care contravin principiului nediscriminării, reclamantul a

susținut că pârâtul în mod greșit i-a respins plângerea pe motiv de

necompetență în loc să stabilească faptul de discriminare săvârșit prin

aplicarea H.G. nr. 737/2010, întrucât în speță sunt îndeplinite cerințele art. 1

alin. (2), lit. d) și e), art. 2 alin. (1) - (4) din O.G. nr. 137/2000, art. 7,

8 și 12 din Legea nr. 554/2004.

Reclamantul a făcut

referire la dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 324/2006 care prevăd că

„prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau

preferință (…) precum și orice alt criteriu (…) care are ca scop sau efect

restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în

condiții de egalitate, a drepturilor omului (…) sau a drepturilor recunoscute

de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte

domenii ale vieții publice”.

Acesta a susținut că,

în cazul său, principiul statului de drept consacrat prin art. 1, alin. (3),

teza întâi din Constituție, astfel cum a fost interpretat prin Decizia nr. 70/2000

a Curții Constituționale a României, a fost grav încălcat deoarece Statul

Român, care a adoptat, între altele, legea recalculării pensiilor de serviciu

nu o respectă, nu respectă domnia legii, a corelării actelor normative,

subordonarea statului față de drept, limitele unei legi care trebuie să exprime

egalitatea tuturor cetățenilor României în fața legii.

De asemenea, a

precizat că, în cazul său, a fost încălcat și principiul egalității în

drepturi, cu o primă referire la acest principiu în reglementarea art. 4 alin. (2),

dar și la art. 16 alin. (1) din Constituția României și interpretat de Curtea

Constituțională a României prin Decizia nr. 1/1994.

Reclamantul a

învederat că, în cazul său, în calitate de pensionar în baza Legii nr. 7/2006,

i-a fost recalculată pensia în mod discriminatoriu conform prevederilor

Hotărârii nr. 737/2010, prin metodologia de recalculare a categoriilor de

pensii de serviciu prevăzută la art. 1 lit. c) - h) din Legea nr. 119/2010 în

condițiile în care Legea nr. 119/2010 a fost aplicată prin două hotărâri de

Guvern, iar cea de a doua Hotărâre cu nr. 735/2010 (pentru recalcularea

pensiilor militarilor, polițiștilor și ale funcționarilor publici din sistemul

administrației penitenciarelor) stabilește o altă vârstă standard de pensionare

și o altă vechime în muncă, iar aceasta conduce la obținerea unui punctaj mai

mare de luat în calcul la pensie.

Astfel, a susținut că

vârsta standard de pensionare este în cazul său, de 63 ani și o lună, cu o

vechime în muncă de 31 de ani, iar algoritmul de calcul din H.G. nr. 737/2010 stabilește

împărțirea punctajului total obținut la 31 și nu la 20 cum stabilește H.G. nr. 735/2010.

Prin întâmpinarea

formulată în cauză, pârâtul Guvernul României a solicitat respingerea acțiunii

ca neîntemeiată.

La data de 25 august 2011,

reclamantul a depus cerere de modificare a cererii de chemare în judecată, prin

care a solicitat anularea și a Hotărârii nr. 301 din 26 iulie 2011 a

Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și stabilirea faptului de

discriminare prin aplicarea prevederilor art. 11 și art. 12 alin. (2) din anexa

la O.U.G. nr. 59/2011, menționând că s-a adresat cu o nouă petiție Consiliului

Național pentru Combaterea Discriminării ca urmare a apariției O.U.G. nr. 1/2011

cu privire la stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor acordate

beneficiarilor proveniți din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță

națională care a abrogat H.G. nr. 735/2010.

Prin Hotărârea nr.

301 din 26 iulie 2011, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, la

fel ca și în cazul plângerii soluționată prin Hotărârea nr. 49 din 09 februarie

2011, a admis excepția de necompetență materială și a clasat dosarul având ca

obiect plângerile sale.

Pârâtul Consiliul

Național pentru Combaterea Discriminării a solicitat prin întâmpinare

respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu privire la anularea Hotărârii nr. 49/2011

și respingerea cererii modificatoare ca inadmisibilă, motivat de faptul că nu

se poate solicita anularea mai multor acte administrative prin aceeași acțiune.

instanței de fond

Prin sentința civilă nr.

7582 din 14 decembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul

A.N., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această soluție instanța de fond a reținut următoarele:

Cu privire la

inadmisibilitatea cererii modificatoare a cererii de chemare în judecată,

instanța a reținut că în contencios administrativ se poate deduce judecății

prin aceeași acțiune verificarea legalității fie a unui singur act administrativ,

fie a mai multor acte administrative, dacă acestea au legătură între ele, iar

acțiunea în anulare astfel formulată este admisibilă conform Legii nr. 554/2004,

neputând fi respinsă ca inadmisibilă fără a se cerceta fondul cauzei. Eventual,

părțile pot cere disjungerea capetelor de cerere pentru celeritatea

soluționării cauzei, dar în speță nu s-a cerut aceasta, iar instanța a apreciat

că judecarea cauzei nu este îngreunată prin modificarea și completarea acțiunii

introductive.

Prin urmare, a

apreciat că solicitarea pârâtului Consiliul Național pentru Combaterea

Discriminării va fi avută în vedere doar ca modalitate de respingere a cererii

modificatoare și nu ca o veritabilă excepție.

Referitor la critica

de nelegalitate a Hotărârii nr. 49 din 09 februarie 2011, prima instanță a

constatat că aceasta nu este întemeiată, întrucât, prin Decizia nr. 997/2008,

Curtea Constituțională a statuat ca fiind neconstituționale prevederile art. 20

alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 în măsura în care sunt interpretate în sensul

că acordă Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării competența că,

în cadrul activității sale jurisdicționale, să anuleze textul unor acte

normative cu caracter discriminatoriu și chiar să substituie acest text cu

dispozițiile cuprinse în alte acte normative.

Curtea

Constituțională a reținut totodată că, dacă s-ar admite ca, pe cale controlului

jurisdicțional întemeiat pe art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 Consiliul

Național pentru Combaterea Discriminării să poată să constate existența unor

situații discriminatorii ce își au izvorul direct în conținutul unor norme

legale, hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării ar putea

avea ca efect încetarea aplicabilității acestor dispoziții și chiar aplicarea

prin analogie a unor alte texte de lege, care nu se referă la persoana sau

grupul social discriminate.

Prin urmare,

Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu are text de lege care

să-i permită interferarea în competențele legislativului și executivului prin

constatarea existenței unei asemenea discriminări.

Conform art. 147 din

Constituția României, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum

și cele din regulamente constatate ca fiind neconstituționale își încetează

efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale „/…/”, iar deciziile Curții Constituționale se publică în M.

Of. al României. De la data publicării deciziile sunt general obligatorii și au

putere numai pentru viitor.”

Așadar, Decizia nr. 997/2008

a Curții Constituționale publicată în M. Of. nr. 774 din 18 noiembrie 2008 a

avut ca efect încetarea efectelor juridice a art. 20 (1), (2), (4) – (10) din O.G.

nr. 137/2000 care: ar fi permis Consiliului Național pentru Combaterea

Discriminării să constate existența unei discriminări în dispozițiile H.G. nr. 737/2010,

astfel cum a solicitat reclamantul prin petiția modificată și completată

analizată de pârât prin Hotărârea nr. 49/2011.

Cu privire la

solicitarea de mediere, ca măsură ce putea fi dispusă de Consiliul Național

pentru Combaterea Discriminării la solicitarea petentului, instanța de fond a

constatat că art. 19 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 137/2000 prevede

posibilitatea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării de a media

faptele de discriminare, dar aceste atribuții sunt exercitate numai dacă se

constată discriminarea.

Ca atare, Consiliul

Național pentru Combaterea Discriminării neavând competența să constate

discriminarea nu are competența nici să dispună medierea sau recomandarea ori

sesizarea organelor competente pentru a modifica „respectivele texte de lege”

cum susține reclamantul.

Instanța de fond a

constatat că susținerea reclamantului în sensul că autoritatea pârâtă Consiliul

Național pentru Combaterea Discriminării nu s-a pronunțat asupra a ceea ce s-a

cerut nu poate fi avută în vedere, întrucât în soluția de admitere a excepției

necompetenței materiale a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării

cuprinsă în dispozitivul Hotărârii nr. 49/2011 se regăsește pronunțarea atât

asupra petiției inițiale cât și asupra cererii modificatoare și completatoare a

acestei petiții.

De asemenea, a

constatat că nici celelalte susțineri sau critici aduse de reclamant actului

contestat, în sensul că s-ar fi încălcat principiul legalității în drepturi și

principiul statului de drept ori cu privire la solicitarea ca instanța în mod

direct să stabilească faptul discriminării, nu sunt neîntemeiate.

Privitor la cererea

modificatoare a acțiunii introductive, curtea a apreciat că soluția Consiliului

Național pentru Combaterea Discriminării de admitere a excepției de

necompetență materială de a se pronunța prin hotărâre asupra actelor normative

cu caracter de lege, conform Deciziei nr. 997/2008 a Curții Constituționale,

este corectă, considerentele reținute cu privire la anularea Hotărârii nr. 49/2011

și stabilirea de către instanță a unei fapte de discriminare se rețin mutatis

mutandis (schimbând ceea ce trebuie schimbat) și în cazul acestei cereri.

împotriva sentinței nr. 7582 din 14 decembrie 2011 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Împotriva hotărârii

instanței de fond, reclamantul A.N. a declarat recurs, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea

recursului se arată că hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea

Discriminării este nelegală și netemeinică fiindcă nu a răspuns la ce s-a solicitat.

Recurentul a susținut

că motivarea Curții se axează pe Decizia Curții Constituționale nr. 997/2008,

pe care însă, o interpretează, în opinia recurentului în mod greșit, atâta timp

cât, pe de o parte, s-a reținut că Consiliului Național pentru Combaterea

Discriminării nu poate constata faptele de discriminare invocate prin cererea

introductivă, iar pe de altă parte, că instanța nu poate în mod direct să

stabilească faptul discriminării. Or, în aceste condiții pare fără sens chiar

înființarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, iar instanța

trebuie să fie cea care să constate fapte de discriminare prevăzute în acte emise

de executiv sau legislativ.

Mai arată recurentul

că în mod greșit prima instanță a respins cererea sa motivând subsecvența

medierii, atâta timp cât acesta s-a adresat Consiliului Național pentru

Combaterea Discriminării nu pentru anularea actului discriminatoriu, ci tocmai

în vederea efectuării măsurii medierii, arătând că această autoritate, astfel

cum rezultă din adresa din 31 ianuarie 2011 a Guvernului României, are

competențe în vederea armonizării legislației, iar instanța poate cenzura

actele normative.

Dat fiind

interpretarea unilaterală a deciziei Curții Constituționale sus citate,

hotărârea dată este netemeinică și nelegală fiindcă această decizie nu

interzice Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării să constate o

discriminare și să sesizeze legiuitorul pentru armonizarea legislației.

A mai arătat că, deși

instanța de fond își argumentează soluția pe Decizia nr. 997/2008, aceasta nu a

avut în vedere că, prin aceeași decizie, Curtea Constituțională a stabilit că

rolul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării poate fi rezumat mai

degrabă la posibilitatea de a constata existența unor discriminări în conținutul

unor acte normative și la formularea de recomandări sau sesizarea autorităților

competente pentru a modifica respectivele texte de lege.

II. Decizia Înaltei

Curți de Casație și Justiție

Examinând cauza și sentința

recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele de recurs

invocate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele

ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este

nefondat.

Pentru a ajunge la

această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare

arătate.

Potrivit art. 2 alin.

(1) din O.G. 137/2000, republicată, prin discriminare se înțelege „orice

deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă,

naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex,

orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV

sau apartenență la o categorie defavorizată, care are ca scop sau efect

restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții

de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a

drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social,

cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice”.

Curtea

Constituțională, prin Decizia nr. 997 din 7 octombrie 2008, analizând excepția

de neconstituționalitate a art. 20 din O.G. nr. 137/2000 republicată, a reținut

că: „în măsura în care s-ar admite că pe calea controlului jurisdicțional

Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării poate să constate existența

unor situații discriminatorii ce își au izvorul direct în conținutul unor norme

legale, hotărârea consiliului ar putea avea ca efect încetarea aplicabilității

acestor dispoziții. Într-o atare împrejurare, se pune în discuție legitimitatea

acestui organ de a interfera în competențele legislativului, prin înlăturarea

aplicabilității unor acte normative și instituirea aplicabilității altora, dar

și în competențele Curții Constituționale, care îndeplinește rolul de

legislator negativ, atunci când constată lipsa de conformitate dintre

prevederile unei legi sau ordonanțe și dispozițiile constituționale, sub

aspectul art. 16 referitor la principiul nediscriminării”.

Înalta Curte constată

că, în raport de considerentele reținute de Curtea Constituțională în Decizia nr.

997/2008 și având în vedere că în cauză se invocă situații discriminatorii ce

își au izvorul direct în conținutul normei legale, în mod corect a apreciat

pârâtul prin Hotărârea nr. 301 din 26 iulie 2011 asupra excepției de

necompetență ridicată din oficiu, conform art. 28 și art. 29 din Ordinul Consiliului

Național pentru Combaterea Discriminării nr. 144 din 11 aprilie 2008 privind

aprobarea procedurii interne de soluționare a petițiilor și sesizărilor.

Înalta Curte constată

că pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în mod corect a

interpretat dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 997/2008 invocând excepția

de necompetență a consiliului.

Astfel fiind, Înalta

Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu

pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și

legală.

Prin urmare, pentru considerentele

arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de A.N. împotriva sentinței civile nr. 7582 din 14 decembrie 2011 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 26 februarie 2013.