ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1826/2018

Asupra recursului de față;

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 29.04.2015, sub nr. x/2015, reclamantul Ministerul Justiției a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.), A., B., C., D. și Curtea de Apel Ploiești, anularea parțială a Hotărârii nr. 57 din 28.01.2015 a Colegiului Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, comunicată Ministerului Justiției sub nr. 95983 la data de 15.04.2015, în sensul înlăturării din dispozitivul acesteia a pct. 1 cu privire la emiterea unui punct de vedere de specialitate, respectiv recomandarea adresată Ministerului Justiției de a analiza aspectele semnalate și, în situația în care se impune, să modifice prevederile OMJ nr. 1327/C/2013 din 11.04.2013, în sensul respectării principiului nediscriminării.

Prin sentința civilă nr. 2392/29.09.2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a dispus respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâta Curtea de Apel Ploiești și respingerea acțiunii formulată de reclamantul Ministerul Justiției, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, A., B., C., D. și Curtea de Apel Ploiești, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 2392/29.09.2015 a declarat recurs în termen legal reclamantul Ministerul Justiției, susținând că aceasta este nelegală, prin prisma motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., după cum se va arăta în continuare.

În mod greșit prima instanță a reținut că Ministerul Justiției a criticat prin acțiunea formulată faptul că acest organism, respectiv Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu ar avea dreptul să emită un punct de vedere de specialitate, care este lipsit de forță juridică obligatorie cu privire la o speță dedusă spre soluționare Consiliului, deoarece în cuprinsul O.G. nr. 137/2000 nu era prevăzută această posibilitate.

Dimpotrivă, ceea ce este semnalat în cuprinsul acțiunii formulate de Ministerul Justiției este faptul că în cuprinsul O.G. nr. 137/2000 nu este prevăzută posibilitatea emiterii unui alt "punct de vedere" în cuprinsul hotărârii adoptate la soluționarea unei petiții, pe de o parte, iar pe de altă parte, hotărârea însăși reprezintă punctul de vedere al acestei autorități în legătură cu obiectul sesizării cu a cărei soluționare a fost investită.

Într-adevăr, potrivit art. 79 din Ordinul C.N.C.D. nr. 144/2008 privind aprobarea Procedurii interne de soluționare a petițiilor și sesizărilor, "Colegiul director, prin hotărârea adoptată, poate dispune includerea unei recomandări cu caracter de îndrumare, fără forță juridică obligatorie, în vederea preîntâmpinării încălcării principiului nediscriminării". Însă din cuprinsul acestor dispoziții legale, care prevăd emiterea unei "recomandări" adăugând la dispozițiile O.G. nr. 137/2000, nu rezultă că trebuie înserat un punct de vedere în chiar cuprinsul hotărârii adoptate cu votul membrilor acestui organism, prin care se constată existența unei stări de discriminare ca urmare a modificărilor legislative, acesta putând fi exprimat, în cadrul aceleiași proceduri de soluționare a petițiilor, dar pe cale separată.

Ministerul Justiției nu contestă posibilitatea C.N.C.D. de a exprima puncte de vedere în soluționarea petițiilor cu care este investit, însă apreciază că acestea, potrivit procedurii reglementate în cadrul O.G. nr. 137/2000, nu pot face parte din cuprinsul unei hotărâri cum este cea în cauză, respectiv Hotărârea nr. 57/28.01.2015, prin care se admite excepția de necompetență a C.N.C.D., dar totuși se constată existența unei stări de discriminare, "fără efecte juridice".

Astfel cum s-a arătat în cererea de chemare în judecată, pentru a fi valabil un act administrativ, acesta trebuie să fie emis de autoritatea competentă, în limitele competenței sale, în forma și cu respectarea procedurii prevăzute de lege și să fie conform cu Constituția, legile și actele normative în vigoare.

Or, hotărârea emisă de Colegiul Director al C.N.C.D. este fără îndoială un act administrativ, însă punctul de vedere exprimat în cadrul acesteia nu ar putea fi încadrat decât în categoria unor operațiuni/forme procedurale prealabile emiterii actului administrativ principal sau acte pregătitoare pe care un organ administrativ, cum este și C.N.C.D., își fundamentează decizia.

În situația în care primează însă excepția de necompetență, cum este și cazul Hotărârii nr. 57/28.01.2015, punctul de vedere fără efecte juridice proprii nu poate fi exprimat decât pe cale separată, iar nu în cuprinsul actului administrativ însuși, întrucât acesta din urmă se bucură de forță juridică obligatorie în integralitate și, ca orice act juridic, produce efecte juridice, iar subiectele de drept sunt obligate să-l respecte sau să-l execute.

Prin urmare, se impune a se constata că emiterea printr-o hotărâre a Colegiului director a unui "punct de vedere de specialitate" lipsit de forță juridică obligatorie, cu privire la speța dedusă spre soluționare contravine reglementării cuprinse în art. 20 din O.G. nr. 137/2000, text de lege care fixează cadrul procedural în care C.N.C.D. își exercită competența de a constata și sancționa fapte de discriminare, conform interpretării date acestui text de lege, și noțiunii de "faptă de discriminare" de Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 774 din 18 noiembrie 2008.

În concluzie, pentru motivele expuse, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 coroborat cu art. 496 și art. 497 din C. proc. civ., s-a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat și, pe cale de consecință, casarea în tot a sentinței pronunțată de instanța de fond.

Intimata Curtea de Apel Ploiești a solicitat, prin întâmpinare, admiterea recursului, astfel cum a fost formulat și, pe cale de consecință, casarea în tot a sentinței instanței de fond.

În esență, intimata a achiesat la punctul de vedere exprimat de Ministerul Justiției în ceea ce privește necontestarea posibilității C.N.C.D. de a exprima puncte de vedere în soluționarea petițiilor și sesizărilor, care poate dispune includerea unei recomandări cu caracter de îndrumare, fără forță juridică obligatorie, în vederea preîntâmpinării încălcării principiului nediscrimării.

Aceasta a apreciat că, din cuprinsul acestor dispoziții legale, care prevăd emiterea unei recomandări adăugând la dispozițiile O.G. nr. 137/2000, nu rezultă că trebuie înserat un punct de vedere în chiar cuprinsul hotărârii adoptate cu votul membrilor acestui organism, prin care se constată existența unei stări de discriminare ca urmare a modificărilor legislative, acesta putând fi exprimat, în cadrul aceleiași proceduri de soluționare a petițiilor, dar pe cale separată.

Prin urmare, a solicitat să se constate că emiterea printr-o hotărâre a Colegiului director a unui punct de vedere de specialitate, lipsit de forță juridică obligatorie cu privire la o speță dedusă spre soluționare contravine reglementării cuprinse în art. 20 din O.G. nr. 137/2000, text de lege care fixează cadrul procedural în care C.N.C.D. își exercită competența de a constata și sancționa fapte de discriminare, conform interpretării date acestui text de lege și noțiunii de faptă de discriminare de Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 774/18.11.2008.

Intimații A., B., C. și D. au formulat concluzii scrise prin care au solicitat respingerea recursului, precizând că intimatul C.N.C.D. are competența, în cadrul activității jurisdicționale, de a constata existența unor discriminări ce rezultă inclusiv din conținutul unor acte normative, deci cu atât mai mult are posibilitatea emiterii unui punct de vedere fără valoare juridică.

Cu titlu de practică judiciară, intimații au depus decizia irevocabilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 5060/2013, prin care C.N.C.D. a fost obligat a se pronunța dacă există sau nu discriminare, deși anterior acest organism se dezinvestise, apreciind că nu este competent material a se pronunța asupra cererii de constatare a discriminării, conform Deciziei nr. 997/7 octombrie 2008 a Curții Constituționale.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente, constată că recursul este fondat potrivit considerentelor ce urmează.

Litigiul dedus judecății vizează controlul de legalitate asupra Hotărârii Colegiului Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 57/28.01.2015, exclusiv în ceea ce privește includerea în cuprinsul acesteia a punctului de vedere exprimat de Colegiul director referitor la existența unei fapte de discriminare, potrivit art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 137/2000, republicată.

Prin această hotărâre s-a admis excepția de necompetență materială a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, potrivit O.G. nr. 137/2000, s-a dispus comunicarea unui răspuns părților în sensul celor hotărâte și închiderea dosarului.

În esență, Consiliul a reținut că, în calitate de organ administrativ jurisdicțional, cu competență limitată la a constata stările de discriminare prin emiterea unei hotărâri și, eventual, stabilirea unei sancțiuni contravenționale, nu are competența materială de a se pronunța asupra aspectelor care sunt vădit de competența instanțelor de judecată din punctul de vedere al interpretării și aplicării dispozițiilor legale, sau a Curții Constituționale, din punctul de vedere al încălcării art. 16 din Constituție, tocmai prin aplicarea noilor dispoziții legale în domeniu.

Consiliul a apreciat că, dacă prezumtiv ar analiza modalitatea de aplicare sau interpretare a legii în speță, ar trebui ca acesta să se substituie instanțelor de judecată sau Curții Constituționale a României.

Cu toate acestea, în cuprinsul hotărârii adoptate a fost inserat și punctul de vedere asupra fondului sesizării, considerându-se că elementele faptei de discriminare sunt întru-totul îndeplinite și că suntem în prezența unei fapte de discriminare, conform celor expuse la art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată.

Soluția adoptată de C.N.C.D., în sensul admiterii excepției de necompetență materială, nu face obiectul controlului de legalitate pe calea prezentei acțiuni. Prin urmare, decizia nr. 5060/2013 pronunțată de Î.C.C.J., invocată de intimații-pârâți, nu poate constitui un reper în analiza instanței de control judiciar.

Problema esențială care se impune a fi dezlegată în cauză este aceea de a stabili dacă există sau nu o normă legală care să confere C.N.C.D. posibilitatea de a prezenta, în cuprinsul unei hotărâri de admitere a excepției de necompetență materială, și punctul de vedere relativ la existența unei fapte de discriminare prin raportare la aspectele semnalate prin aceeași petiție.

În opinia primei instanțe, conduita procedurală adoptată de C.N.C.D. este în acord cu prevederile art. 18 alin. (1), art. 19 alin. (1), art. 20 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 137/2000, precum și art. 79 din Ordinul președintelui C.N.C.D. nr. 144 din 11 aprilie 2018.

În acest sens, instanța a reținut că, prin hotărârea adoptată, C.N.C.D. poate dispune includerea unei recomandări cu caracter de îndrumare, fără forță juridică obligatorie, în vederea preîntâmpinării încălcării principiului nediscriminării.

Teza avansată de prima instanță nu va fi însușită de instanța de control judiciar, întrucât nu ține seama de faptul că, în situația Hotărârii nr. 57/28.01.2015, Consiliul a decis că faptele sesizate nu intră în competența sa și a admis excepția de necompetență materială.

Cum între considerentele și dispozitivul hotărârii trebuie să existe o concordanță deplină, în mod legal recurentul Ministerul Justiției a susținut că în cuprinsul hotărârii nu putea fi inserat și un alt punct de vedere decât cel adoptat cu votul membrilor Colegiului director al C.N.C.D.

Argumentul invocat de prima instanță, grefat pe dispozițiile art. 79 din Ordinul președintelui Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 144 din 11 aprilie 2008 privind aprobarea Procedurii interne de soluționare a petițiilor și sesizărilor, nu este de natură să conducă la o altă concluzie întrucât, prin Hotărârea nr. 57/28.01.2015 nu s-a decis și includerea în cuprinsul acesteia a unei recomandări, cu caracter de îndrumare, fără forță juridică obligatorie. Colegiul director a decis exclusiv în sensul admiterii excepției de necompetență materială a C.N.C.D.

Examinând cu prioritate excepția de necompetență materială și dispunând admiterea acesteia, Consiliul s-a dezinvestit, astfel că nu mai avea abilitarea legală de a statua, în cuprinsul aceleiași hotărâri, relativ la aceeași petiție, asupra existenței unei fapte de discriminare, conform art. 2 din O.G. nr. 137/2000,republicată.

Prin urmare, sunt întemeiate criticile formulate de recurentul-reclamant, subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În concluzie, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Înalta Curte va dispune admiterea recursului, casarea sentinței și, rejudecând cauza, admiterea acțiunii formulate de reclamantul Ministerul Justiției.

Va fi menținută dispoziția din sentința recurată, privind respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta Curtea de Apel Ploiești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 2392 din 29 septembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând cauza:

Admite acțiunea formulată de reclamantul Ministerul Justiției.

Anulează în parte Hotărârea nr. 57/28.01.2015 a Colegiului Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, în sensul înlăturării din cuprinsul acesteia a punctului de vedere privitor la existența faptei de discriminare.

Menține dispoziția din sentința recurată, privind respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta Curtea de Apel Ploiești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 mai 2018.