ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 596/2015

Decizia nr. 596/2015

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 23 mai 2012 pe rolul Tribunalului București reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Statul Român prin Ministerul Afacerilor Externe prin Agent Guvernamental, Statul Român prin Ministerul Justiției, Statul Român prin Înalta Curte de Casație și Justiție și Statul Român prin Consiliul Superior al Magistraturii și, pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea la plata următoarelor sume: 240 euro actualizați până la data executării efective, în conformitate cu modalitatea stabilită de instanța europeană; 310.463 euro reprezentând prejudiciul creat prin neexecutarea hotărârii din 14 decembrie 1995; 273.970 euro reprezentând prejudiciul creat prin neexecutarea hotărârii din 9 noiembrie 1992; majorarea acestor sume cu dobânda legală a BNR plus 3% începând cu data de 21 mai 2011; 10.000 euro reprezentând daune morale ca urmare a neexecutării acestor hotărâri, într-un termen rezonabil.

Pretențiile ulterioare ale reclamantului formulate în scris sub forma unor cereri completatoare au fost respinse ca tardive, solicitate după prima zi de înfățișare, prin încheierea din 8 ianuarie 2012.

În motivarea acțiunii reclamantul a invocat în susținerea pretențiilor sale neîndeplinirea de către persoanele chemate în judecată în calitate de pârâți, a obligației de executare a hotărârii pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Chiș contra României, la 14 septembrie 2010, publicată în M. Of. nr. 85/2.02.2011, în care a avut, de asemenea, calitatea de reclamant.

Prin Sentința civilă nr. 455 din 5 martie 2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești și, în consecință, a respins acțiunea, luându-se act că pârâții nu au solicitat obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut efectele puterii de lucru judecat ale Sentinței civile nr. 550 din 16 martie 2012 a Tribunalului București cu privire la admiterea excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești, precum și dispozițiile art. 159 pct. 1 C. proc. civ., împrejurarea că necompetența de ordine publică poate fi invocată oricând, de orice parte și chiar din oficiu de către instanța de judecată.

Tribunalul a apreciat că nu este competent a soluționa capetele de cerere cu care a fost învestit, întrucât legea română prevede o procedură prealabilă în art. 10 din O.G. nr. 94/1999, potrivit căreia sumele necesare plății reparației echitabile și celorlalte cheltuieli stabilite prin hotărârea Curții se stabilesc prin legea bugetului de stat și se înscriu în bugetul Ministerului Finanțelor, plata urmând a se efectua pe baza dispoziției scrise a ministrului afacerilor externe în termenul prevăzut prin hotărârea Curții, iar în lipsa lui, în termen de 3 luni de la comunicare.

Ca atare, nu este permisă inițierea unei alte proceduri în fața instanțelor românești pentru obținerea acelorași pretenții asupra cărora Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat și ale cărei hotărâri se bucură de autoritate relativă de lucru judecat, având caracter obligatoriu și definitiv, iar caracterul definitiv având scopul de a sustrage hotărârea Curții de la orice recurs în fața unei alte autorități.

Obligativitatea de a executa hotărârile decurge din angajamentul Statului care nu și-a îndeplinit obligația primară de a garanta drepturile recunoscute de Convenție, în termenii prevăzuți de art. 1, care are obligația de a înceta exercitarea faptului ilicit, de a repara consecințele trecute și de a evita încălcările similare ce ar putea interveni ulterior.

Tribunalul a reținut și că, în plus, verificarea procedurii executării hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului este de competența Comitetului de Miniștri. În această procedură, executarea hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului nu este efectuată de inițiatorul cererii, ci, de statul român, care este supravegheat de Comitetul de Miniștri, conform prevederilor art. 46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Această hotărâre a fost menținută prin respingerea apelului reclamantului, de către Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 301/A din 28 octombrie 2013.

În considerentele deciziei, Curtea a reținut că obiectul judecății în primă instanță a fost dat de pretențiile reclamantului izvorând din pretinsul refuz al executării de către pârâți, în termenul fixat de instanța europeană, a deciziei Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Chiș contra României, implicit a hotărârii naționale definitive la care aceasta face referire.

S-a arătat că, în mod corect tribunalul a constatat prin soluția pronunțată propria limită de jurisdicție, cu indicarea titularului de competență. În plus, a reținut că, distincția, în speță, trebuie efectuată și din punctul de vedere al tipurilor de sancțiuni aplicabile unei astfel de neconformări la executare, arătând că, în privința unei decizii date în procedura convențională, sancțiunea este graduală și mult mai fermă, mergând până la excluderea statului respectiv din Consiliul Europei, în acest caz fiind vorba despre un interes general ocrotit, acela de respectare de către statul angajator a obligației de conformare la deciziile convenționale.

Curtea de apel a mai reținut că, prima instanță în mod corect a identificat posibilitatea judiciară de constatare a refuzului de conformare, ca fiind la îndemâna unei alte instituții, de nivel convențional, arătând însă că rămâne la diligenta părții interesate să identifice modalitatea în care poate urma un atare control al executării, din partea Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei.

Cât privește critica de nerespectare de către prima instanță a garanțiilor procesuale și a dreptului la un proces echitabil, ce ar atrage nulitatea sentinței apelate, Curtea a reținut că aceasta are caracter general și că apelantul nu a indicat expres care anume împrejurări procedurale i-au produs vătămare.

Împotriva deciziei pronunțate în apel, reclamantul a declarat recurs, în motivarea căruia este reluată starea de fapt care a generat litigiul, fiind enunțate acțiunile judiciare promovate, precum și dezlegările juridice ale acestora. Criticile de nelegalitate se referă la faptul că, potrivit celor reținute de instanțele de fond, rezultă că în România nicio instituție a statului nu răspunde pentru neexecutarea deciziei Curții Europene a Drepturilor Omului, că, prin reținerea limitei de jurisdicție a instanței naționale, cele două hotărâri judecătorești ale instanței interne, cât și hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului rămân în continuare neexecutate, iar în plus, prin întoarcerea executării uneia dintre ele i-a fost creată chiar o situație mai grea decât cea anterioară.

Recurentul mai arată că obligația achitării reparației echitabile și de luare a măsurilor necesare pentru ca Statul Român să se descarce de obligațiile rezultând din hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului revine, potrivit O.G. nr. 94/1999, Agentului Guvernamental din cadrul MAE care a și fost chemat în judecată, fiind nelegală transferarea obligației ce-i revine statului în conformitate cu art. 46 § 1 din Convenție, instituției europene care trebuie doar să supravegheze.

Prin întâmpinarea înregistrată la 26 septembrie 2014, intimatul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat excepția nulității recursului conform art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. pe motiv că cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. în subsidiar, intimatul a solicitat respingerea recursului, susținând legalitatea soluției pronunțate în apel, potrivit căreia competența de verificare a executării unei decizii Curții Europene a Drepturilor Omului aparține Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei, ca instituție la nivel convențional, și nu instanțelor naționale.

Intimatul invocă, totodată, faptul că nu are atribuții legale în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești, care se face potrivit art. 10 din O.G. nr. 94/1999, astfel că nu are calitate procesuală în speță.

Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat, la rândul său, prin întâmpinarea înregistrată la 13 octombrie 2014, respingerea recursului, susținând că nu poate fi reținut motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care a fost corect aplicat.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 13 octombrie 2014, Ministerul Afacerilor Externe a solicitat respingerea recursului, invocând în prealabil, excepția nulității recursului, potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. pe motiv că cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

În apărare, intimatul susține că, potrivit art. 46 § 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, executarea hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului devenite definitive ține de competența Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei. Din această perspectivă, apreciază că orice nemulțumire a reclamantului cu privire la modul în care s-a executat hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Chiș împotriva României trebuie adresată structurii specializate în această materie.

De aceea, în lumina dispozițiilor art. 159 pct. 1 C. proc. civ., apreciază că soluția de admitere a excepției necompetenței generale a instanțelor de judecată este justificată legal.

Intimata a precizat, totuși, faptul că statul și-a îndeplinit potrivit art. 10 alin. (2) din O.G. nr. 94/1999 obligația față de reclamant, rezultată din hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, achitându-i acestuia suma de 5.900 euro daune morale și cheltuieli de judecată, la cursul valutar de la data plății, astfel că nu există niciun temei pentru solicitarea sumei de 240 euro, pretinsă prin acțiune.

Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat respingerea recursului ca nefondat, prin întâmpinarea înregistrată la 15 octombrie 2014.

Prin scriptul intitulat "note scrise", înregistrat la 20 octombrie 2014, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat, de asemenea, respingerea recursului. A invocat în prealabil, excepția nulității recursului, potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. pe motiv că cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., deși recurentul a invocat pct.  6 - 9 ale art. 304 C. proc. civ.

La data de 30 ianuarie 2015 intimatul Ministerul Justiției a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, neexistând și nefiind indicat de către reclamant niciun temei juridic care să-l atragă legal în proces, în ceea ce privește neexecutarea sau executarea parțială a unei hotărâri Curții Europene a Drepturilor Omului.

Pe fond, intimatul a apreciat că, în mod corect au fost aplicate dispozițiile art. 46 din Convenție cu privire la executarea hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului.

Analizând recursul prin prisma criticilor aduse de recurentul-reclamant, cât și în raport de motivul de ordine publică invocat de Înalta Curte la termenul din 10 februarie 2015, în conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ. se vor reține următoarele:

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat în Cauza Chiș împotriva României (Cererea nr. 3.360/03), Hotărârea din 14 septembrie 2014, publicată în M. Of. al României nr. 85/2.02.2011.

În speță, reclamantul s-a plâns de faptul ca sentințele din 9 noiembrie 1992 și 14 decembrie 1995 nu au fost executate integral și în timp util și că astfel i-au fost încălcate drepturile garantate de art. 6 § 1 din Convenție, care, în partea sa relevantă, prevede următoarele: "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță [...] care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil [...]."

Curtea a angajat răspunderea statului român pentru neexecutarea hotărârilor judecătorești de integrare în muncă, astfel că a declarat cererea admisibilă în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe art.  6 § 1 din Convenție referitor la executarea hotărârilor judecătorești definitive și inadmisibilă, în rest.

A hotărât că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenție și, de asemenea, a hotărât ca statul pârât să asigure, prin mijloace adecvate, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 § 2 din Convenție, executarea Sentinței din 14 decembrie 1995 a Judecătoriei Sectorului 5 București, plata în același termen de 3 luni, a următoarelor sume, care să fie convertite în moneda națională a statului pârât la cursul de schimb valabil la data plății: 4.800 euro plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale și 1.100 euro plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru cheltuieli de judecată.

S-a dispus ca, începând de la expirarea termenului menționat mai sus și până la efectuarea plății, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale. S-a respins cererea de reparație echitabilă în rest.

Curtea a precizat că hotărârile sale au un caracter esențialmente declarativ și că, în general îi revine statului să aleagă mijloacele ce trebuie folosite în ordinea sa juridică internă pentru a se descărca de obligația sa prevăzută de art. 46 din Convenție. Constatând o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție, Curtea a stabilit în sarcina Guvernului obligația de a lua măsurile corespunzătoare pentru a remedia situația individuală a reclamantului, fie prin reangajarea acestuia pe postul deținut ori pe un post echivalent, ori - dacă acest lucru nu este posibil - prin acordarea de despăgubiri rezonabile pentru neexecutare sau o variantă combinată între acestea și alte măsuri.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 3 mai 2012, reclamantul a solicitat obligarea pârâților la plata unor despăgubiri materiale și morale derivate din neexecutarea într-un termen rezonabil a două hotărâri judecătorești avute în vedere la pronunțarea Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv Sentința din 9 noiembrie 1992 și Sentința din 14 decembrie 1995.

După cum rezultă din petitele acțiunii, sumele sunt solicitate cu titlu de prejudiciu cauzat reclamantului prin nepunerea în executare a celor două hotărâri, integral și în timp util, împrejurare reținută ca atare în hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, că această situație persistă și în prezent, împrejurare care plasează cererile pe tărâmul răspunderii civile delictuale.

Așa cum a arătat titularul acțiunii, la data de 17 iulie 2011, Agentul Guvernamental i-a achitat 5.660 euro, astfel că din sumele pretinse prin cererea de chemare în judecată, doar suma de 240 euro vizează dispozitivul Hotărârii pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că reclamantul o pretinde ca diferență, până la suma de 5.900 euro acordată cu titlu de daune morale și cheltuieli de judecată de către instanța convențională.

Această plată s-a efectuat în baza art. 10 din O.G. nr. 94/1999 privind participarea României la procedurile în fața Curții Europene a Drepturilor Omului și a Comitetului Miniștrilor ale Consiliului Europei și exercitarea dreptului de regres al statului în urma hotărârilor și convențiilor de rezolvare pe cale amiabilă.

Așadar se impune ca restul pretențiilor reclamantului să fie cenzurate prin prisma îndeplinirii cumulative a elementelor răspunderii civile delictuale, prin raportare la art. 998, 999 C. civ., analiză care în mod greșit nu a fost efectuată de niciuna dintre instanțele de fond.

În ceea ce privește suma de 240 euro se va analiza caracterul întemeiat al cererii reclamantului și sub aspectul interesului, în măsura în care suma a fost cuprinsă prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului.

Art. 46 § 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede că "Hotărârea definitivă a Curții este transmisă Comitetului de Miniștri care supraveghează executarea ei". Instanțele de fond și-au întemeiat soluțiile pronunțate pe aceste dispoziții legale, care însă sunt străine speței, transferând obligațiile statului rezultate din art. 46 § 1 din Convenție, unei instituții europene care are atribute de supraveghere a modului în care statele - părți contractante ale Convenției - se conformează hotărârilor definitive ale Curții în litigiile în care sunt părți.

Cu alte cuvinte, aceste reglementări vizează raportul stat - organ de supraveghere. Or, în speță, raportul juridic este legat între stat și partea vătămată prin nepunerea în executare. Din această perspectivă, decizia din apel este pronunțată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, motivul de ordine publică invocat din oficiu de Înalta Curte de Casație și Justiție în conformitate cu art. 306 alin. (2) C. proc. civ., prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la art. 46 § 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului este întemeiat, urmând ca, în baza acestuia, văzând și dispozițiile art. 312 alin. (5) și art. 297 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. să fie admis recursul reclamantului A. împotriva Deciziei civile nr. 301A din 28 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, cu consecința casării acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Instanța de trimitere va analiza cererile reclamantului din perspectiva răspunderii civile delictuale și va analiza toate apărările pârâților formulate în cauză, atât pe excepții, cât și pe fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 301 A din 28 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 februarie 2015.

Procesat de GGC - CL