ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3370/2018

Asupra cererilor de recurs de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 342 din 14.03.2017, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților, ca neîntemeiată; a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată; a respins excepția lipsei de interes privind primul capăt de cerere având ca obiect obligarea pârâților la plata sumei de 240 euro, ca neîntemeiată; a respins cererea precizată de către reclamantul A., în contradictoriu Statul reprezentat prin Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Consiliul Superior al Magistraturii, Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Afacerilor Externe prin Agent Guvernamental, Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Justiției, ca neîntemeiată; a respins cererea de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată și a luat act că pârâții nu solicită cheltuieli de judecată.

Analizând cererea astfel cum a fost precizată prin cererile depuse la data de 04.10.2016 și 27.02.2017, prin raportare la limitele impuse de instanțele de control judiciar, tribunalul a reținut următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 23 mai 2012 pe rolul Tribunalului București reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Statul Român prin Ministerul Afacerilor Externe prin Agent Guvernamental, Statul Român prin Ministerul Justiției, Statul Român prin Înalta Curte de Casație și Justiție și Statul Român prin Consiliul Superior al Magistraturii, pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea la plata următoarelor sume: 240 euro actualizați până la data executării efective, în conformitate cu modalitatea stabilită de instanța europeană; 310.463 euro reprezentând prejudiciul creat prin neexecutarea hotărârii din 14 decembrie 1995; 273.970 euro reprezentând prejudiciul creat prin neexecutarea hotărârii din 09 noiembrie 1992; majorarea acestor sume cu dobânda legală a BNR plus 3% începând cu data de 21 mai 2011; 10.000 euro reprezentând daune morale ca urmare a neexecutării acestor hotărâri, într-un termen rezonabil.

Tribunalul a precizat că pretențiile ulterioare ale reclamantului formulate în scris sub forma unor cereri completatoare au fost respinse ca tardive, fiind solicitate după prima zi de înfățișare, prin încheierea din 8 ianuarie 2012.

În motivarea acțiunii, reclamantul a invocat, în esență, neîndeplinirea de către pârâți a obligației de executare a hotărârii pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Chiș contra României, la 14 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 85 din 2 februarie 2011, în care a avut, de asemenea, calitatea de reclamant.

Prin sentința civilă nr. 455 din 5 martie 2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești și, în consecință, a respins acțiunea.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut efectele puterii de lucru judecat ale sentinței civile nr. 550 din 16 martie 2012 a Tribunalului București cu privire la admiterea excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești. Tribunalul a apreciat că nu este competent a soluționa capetele de cerere cu care a fost învestit, întrucât legea română prevede o procedură prealabilă în art. 10 din O.G. nr. 94/1999, potrivit căreia sumele necesare plății reparației echitabile și celorlalte cheltuieli stabilite prin hotărârea Curții se stabilesc prin legea bugetului de stat și se înscriu în bugetul Ministerului Finanțelor, plata urmând a se efectua pe baza dispoziției scrise a ministrului afacerilor externe în termenul prevăzut prin hotărârea Curții, iar în lipsa lui, în termen de 3 luni de la comunicare.

Tribunalul a reținut și că, în plus, verificarea procedurii executării hotărârii CEDO este de competența Comitetului de Miniștri. În această procedură, executarea hotărârii CEDO nu este efectuată de inițiatorul cererii, ci, de statul român, care este supravegheat de Comitetul de Miniștri, conform prevederilor art. 46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Această hotărâre a fost menținută prin respingerea apelului reclamantului, de către Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 301A din 28 octombrie 2013.

Prin decizia nr. 526/24.02.2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamant împotriva deciziei civile nr. 301 A din 28 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâților la plata unor despăgubiri materiale și morale derivate din neexecutarea într-un termen rezonabil a două hotărâri judecătorești avute în vedere la pronunțarea Hotărârii CEDO din cauza Chiș împotriva României, respectiv sentința din 9 noiembrie 1992 și sentința din 14 decembrie 1995. După cum rezultă din petitele acțiunii, sumele sunt solicitate cu titlu de prejudiciu cauzat reclamantului prin nepunerea în executare a celor două hotărâri, integral și în timp util, împrejurare reținută ca atare în hotărârea CEDO, că această situație persistă și în prezent, împrejurare care plasează cererile pe tărâmul răspunderii civile delictuale.

Așa cum a arătat titularul acțiunii, la data de 17 iulie 2011, Agentul Guvernamental i-a achitat 5.660 euro, astfel că din sumele pretinse prin cererea de chemare în judecată, doar suma de 240 euro vizează dispozitivul Hotărârii pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că reclamantul o pretinde ca diferență, până la suma de 5.900 euro acordată cu titlu de daune morale și cheltuieli de judecată de către instanța convențională.

Această plată s-a efectuat în baza art. 10 din O.G. nr. 94/1999 privind participarea României la procedurile în fața Curții Europene a Drepturilor Omului și a Comitetului Miniștrilor ale Consiliului Europei și exercitarea dreptului de regres al statului în urma hotărârilor și convențiilor de rezolvare pe cale amiabilă.

Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că se impune ca restul pretențiilor reclamantului să fie cenzurate prin prisma îndeplinirii cumulative a elementelor răspunderii civile delictuale, prin raportare la art. 998, 999 C. civ., analiză care în mod greșit nu a fost efectuată de niciuna dintre instanțele de fond.

În ceea ce privește suma de 240 euro, s-a apreciat că se impune a se analiza caracterul întemeiat al cererii reclamantului și sub aspectul interesului, în măsura în care suma a fost cuprinsă prin hotărârea CEDO.

Totodată, s-a statuat că dispozițiile art. 46 § 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului sunt străine speței, deoarece, aceste reglementări vizează raportul stat - organ de supraveghere. Or, în speță, raportul juridic este legat între stat și partea vătămată prin nepunerea în executare.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. x/2016, la data de 05.04.2016.

La data de 25.05.2016, pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, a depus la dosar note scrise prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

La data de 19.07.2016, pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, a depus la dosar note scrise prin care a solicitat respingerea acțiunii formulate de reclamantul A. ca neîntemeiată.

În motivare, s-a arătat, în esență, că nu are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât potrivit hotărârii pronunțate în cauza Chiș împotriva României, debitorul obligațiilor stabilite de Curte este Statul român, iar potrivit art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, M.F.P. reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ.

Referitor la suma de 5.900 de euro, s-a precizat că reclamantul a solicitat la data de 27.08.2013 executarea silită a Ministerului Afacerilor Externe (M.A.E.), pentru o pretinsă datorie de 1.790 RON reprezentând debit neachitat rezultând din decizia Curții Europene. M.A.E. a formulat contestație la executare (dosar nr. x/2013) și a obținut anularea tuturor actelor din dosarul de executare.

În ceea ce privește angajarea răspunderii civile delictuale, în temeiul art. 998, art. 999 C. civ., s-a arătat în legătură cu sumele pe care reclamantul le pretinde cu titlu de prejudiciu pentru neexecutarea hotărârii din 14.12.1995 și a hotărârii din 09.11.1992, că aceste capete de cerere nu au fost motivate, neexistând o cauză juridică pentru obligarea M.A.E., prin Agentul Guvernamental, la plata lor.

Totodată, C.E.D.O. a stabilit în hotărârea pronunțată în cauza Chiș împotriva României că reclamantul a primit salariul prevăzut prin sentința din 9.11.1992. În ceea ce privește hotărârea pronunțată în contradictoriu cu Garda Financiară a învederat că în dosarul nr. x/2013, al Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, reclamantul a obținut obligarea A.N.A.F.-D.G.A.F la emiterea unei noi decizii de încadrare începând cu data de 20.10.1992, conform dispozitivului sentinței civile nr. 7391/1995/14.12.1995, precum și plata tuturor drepturilor salariale aferente perioadei 20.10.1992 - 01.06.2012, soluție care a fost menținută în apel, modificându-se numai perioada pentru care s-au acordat despăgubiri egale cu drepturile de natură salarială -15.12.1995 - 01.06.2012. Ulterior pronunțării din apel, A.N.A.F.-D.G.A.F. a formulat contestație în anulare, formându-se dosarul nr. x/2016, în curs de soluționare.

În ceea ce privește angajarea răspunderii civile delictuale este necesar a fi îndeplinite cumulativ următoarele condiții: existența faptei ilicite, existența unui prejudiciu suferit, raportul de cauzalitate între fapta cauzată și prejudiciu, precum și vinovăția celui care a săvârșit fapta. Așa cum s-a arătat în doctrină, lipsa oricărui element este suficientă pentru a conduce la respingerea pretențiilor (Decizia nr. 509/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2011). În prezenta cauză, reclamantul invocă neexecutarea a două hotărâri interne, care au făcut obiectul dosarului Chiș împotriva României, fără a aduce însă, argumente cu privire la existența prejudiciului, a faptei ilicite săvârșite de M.A.E., a raportului de cauzalitate sau a vinovăției. Totodată, s-a solicitat a se observa că cele două hotărâri au fost pronunțate în contradictoriu cu B. și Garda Financiară/D.G.A.F.

În ceea ce privește daunele morale solicitate, s-a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale faptei ilicite prejudiciabile, nici sub aspect obiectiv, nici sub aspect subiectiv. Mai mult decât atât, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că partea care solicită acordarea daunelor morale este obligată să dovedească producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu și autoritate. (Decizia nr. 2356/2011 pronunțată în dosarul nr. x/2009). Având în vedere că elementele necesare angajării răspunderii civile delictuale sunt inexistente în argumentația folosită în cuprinsul acțiunii, dar și caracterul accesoriu al solicitării de daune morale față de cererea principală, s-a considerat că această pretenție nu poate fi primită.

În referire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Tribunalul a apreciat, având în vedere că reclamantul invocă săvârșirea de către toți pârâții a unor fapte ilicite producătoare de prejudicii, că determinarea calității procesuale pasive se confundă cu chiar analizarea existenței unor fapte ilicite și atragerea răspunderii civile delictuale a pârâților, aspecte ce comportă stabilirea existenței raportului juridic născut din fapta extracontractuală și, prin urmare, chiar analizarea fondului pretențiilor reclamantului, motiv pentru care instanța a respins ca neîntemeiate aceste excepții.

În ceea ce privește excepția lipsei de interes și excepția rămânerii fără obiect în legătură cu capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata sumei de 5900 euro, instanța le-a calificat ca fiind apărări de fond la termenul de judecată din data de 28.02.2016.

Tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția autorității de lucru judecat, reținând că nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească prin care să se soluționeze o cerere întemeiată pe aceeași cauză, cu același obiect și între aceleași părți ca cele din prezenta cauză.

În ceea ce privește fondul pretențiilor solicitate de reclamant, instanța a reținut că toate capetele de cerere trebuie analizate prin prisma cerințelor prevăzute de art. 998-999 C. civ., care stabilesc faptul că pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesar a fi îndeplinite cumulativ următoarele condiții: existența faptei ilicite, existența unui prejudiciu suferit, raportul de cauzalitate între fapta cauzată și prejudiciu, precum și vinovăția celui care a săvârșit fapta.

Referitor la primul capăt de cerere prin care se solicită obligarea pârâților la plata sumei precizate de 240 euro (2164 RON) ca reprezentând o diferență între suma de 24.339.86 RON, echivalentul sumei de 5.900 euro la care Statul Român a fost obligat în favoarea reclamantului prin Hotărârea CEDO Chiș împotriva României, instanța a reținut că suma achitată reclamantului prin ordinul de plată nr. x/20.05.2011, este cea corect stabilită prin raportare la cursul BNR pentru leu/euro, motiv pentru care instanța a respins acest capăt de cerere ca neîntemeiat.

De asemenea, s-a reținut că prin hotărârea civilă nr. 8468/2014, Judecătoria Sectorului 3 a stabilit că această sumă a fost deja achitată intimatului la data de 20.05.2011 de Ministerul Finanțelor Publice și că nu rezultă așadar proveniența debitului care se solicită a fi executat silit de 1790 RON, nefiind cuprins în Decizia Curții. Având în vedere aceste dezlegări din hotărârea civilă nr. 8468/2014, care se impun cu putere de lucru judecat și faptul că reclamantul nu a făcut dovada, deși îi incumba sarcina probei conform art. 249 C. proc. civ., că suma de 240 de euro a fost cuprinsă în hotărârea C.E.D.O., s-a constatat că pretențiile reclamantului cu privire la achitarea sumei menționate sunt nefondate.

De altfel, reclamantul nu a făcut dovada existenței în sarcina pârâților a acestei sume de bani deoarece, în primul rând, ea nu se regăsește în cuprinsul Hotărârii CEDO în mod separat și individual, iar în al doilea rând, singura motivare a acestei diferențe o constituie raportarea reclamantului la o altă societate bancară, C., or plățile se efectuează la cursul oficial stabilit de Banca Națională a României, iar nu în funcție de alte cursuri valutare stabilite de către alte unități cu profil bancar.

Referitor la cel de-al doilea capăt de cerere prin care se solicită obligarea pârâților la plata sumei de 5.092.947 RON reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat prin neexecutarea sentinței civile nr. 7391/14.12.1995, instanța a reținut, că prin ordinul nr. 2387/11.08.2016 emis de ANAF în executarea sentinței civile nr. 7509/2014 pronunțate de Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2013, s-a dispus achitarea către reclamant a sumelor reprezentând despăgubirile egale cu drepturile salariale cuvenite corespunzător funcției publice pe care a fost încadrat la Garda Financiară, cuantumul acestora fiind prevăzute în anexa la ordinul menționat. Astfel, o eventuală determinare a unor alte sume (stabilite și precizate în mod arbitrar de către reclamant, fără indicarea unei baze legale concrete) ar putea conduce la acordarea unei duble despăgubiri și, deci, la o îmbogățire fără justă cauză a reclamantului.

În al doilea rând, instanța a reținut că acest prejudiciu nu este cert, aspect subliniat cu autoritate de lucru judecat și în considerentele hotărârii CEDO pe care reclamantul își fundamentează pretențiile, în sensul că se menționează în mod expres în paragraful 64 cu privire la sumele solicitate cu același titlu faptul că "întrebarea dacă reclamantul ar fi putut să obțină sumele pretinse ca daune materiale dacă autoritățile ar fi executat sentințele pronunțate în favoare sa este o chestiune speculativă în circumstanțele cauzei". Prin urmare, chiar dacă s-ar reține existența unei fapte ilicite constând în neexecutarea la timp de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a obligației stabilite în sarcina sa de către CEDO în sensul neachitării drepturilor salariale, prejudiciul nu este unul cert, nefiind îndeplinite astfel condițiile răspunderii civile delictuale.

Cu privire la cel de-al treilea și al patrulea capăt al cererii constând în obligarea pârâților la plata daunelor cominatorii executate de D. și E. în baza titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 6925/1996 împotriva S.C. B. S.A. necesar a fi returnate în baza unei greșite hotărâri a instanței, s-a constatat că reclamantul nu face o precizare deloc clară a temeiului juridic al obligației acestor sume indicate mai întâi ca fiind 128.331,76 RON, apoi ca 255.738 RON, făcându-se referire doar la o creanță executată silit și neindicându-se nici măcar formal care se presupune a fi fapta ilicită sau de unde ar rezulta cuantumul contravalorii despăgubirilor, motiv pentru care instanța a reținut că reclamantul nu a făcut dovada întrunirii răspunderii civile delictuale pentru obligarea pârâților la plata acestor sume, majorate cu dobânda legală a BNR plus 3% începând cu data de 21.05.2011.

Presupunând că aceste sume s-ar referi la o diferență neexecutată a drepturilor salariale, acestea pot fi solicitate în cadrul legal expres stabilit, iar nu în cadrul unei cereri întemeiate pe răspunderea civilă delictuală cât timp s-a dispus executarea sentinței civile nr. 7509/2014 pronunțate de Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2013, prin achitarea către reclamant a sumelor reprezentând despăgubirile egale cu drepturile salariale cuvenite corespunzător funcției publice pe care a fost încadrat la Garda Financiară.

Referitor la cel de-al cincilea capăt al cererii constând în obligarea pârâților la plata sumei de 10.000 euro reprezentând contravaloarea despăgubirilor aferente prejudiciului moral cauzat prin punerea în executarea celor două hotărâri pe o perioadă de peste 25 de ani, instanța l-a respins ca neîntemeiat având în vedere că nu s-a făcut dovada existenței vreunei fapte ilicite.

În primul rând, în ceea ce privește executarea hotărârii din 9 noiembrie 1992, contravaloarea despăgubirilor a fost deja acordată de CEDO în cuprinsul sumei de 4800 euro acordate cu titlul de daune morale, în privința acesteia fiind vorba despre o întârziere în executare.

În al doilea rând, în ceea ce privește executarea cu întârziere a sentinței civile nr. 7391/14.12.1995, instanța a reținut că CEDO a avut în vedere perioada neexecutării până la data pronunțării, anume din 1995 până în 2010, reclamantul nefăcând dovada producerii vreunui prejudiciu moral pentru perioada scursă ulterior până la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată la 23 mai 2012, deși îi incumba sarcina probei conform art. 249 C. proc. civ., acesta nerezultând din înscrisurile depuse de acesta la dosarul cauzei, singura probă solicitată în condiții de legalitate în prezenta cauză.

Referitor la cel de-al cincilea capăt al cererii constând în obligarea pârâților la plata sumei de 10.000 euro, reprezentând contravaloarea cheltuielilor ocazionate de punerea în executare a deciziei CEDO, instanța l-a respins ca neîntemeiat, reclamantul nefăcând dovada efectuării unor astfel de cheltuieli și, prin urmare, nici a producerii vreunui prejudiciu în patrimoniul său. Astfel, prin precizarea din data de 27.02.2017, reclamantul a susținut că aceste cheltuieli se referă la,,toate cheltuielile la care am fost obligat contrar deciziei CEDO și a art. 34 din Convenție", or această afirmație vagă nu prezintă niciun suport probator în prezenta cauză, deși reclamantul a avut la dispoziție suficient timp pentru a preciza în mod concret sumele la care se referă și a depune înscrisurile aferente efectuării acestor cheltuieli. În același sens, trebuie subliniat faptul că, dacă acestea se referă la cheltuielile efectuate în executările pornite, acestea sunt supuse unui regim juridic special, putând fi solicitate pe calea executării silite, cum, de altfel au și fost solicitate, astfel cum rezultă cel puțin din încheierile emise de F. în dosarele de executare silită nr. x/2013 și nr. x/2013. Pe de altă parte, dacă aceste cheltuieli se referă la cheltuieli de judecată din alte cauze soluționate de instanțele de judecată, s-ar impune analizarea punctuală și concretă a acestora în funcție de soluțiile pronunțate și de cererile efectuate în fiecare cauză, aspecte pe care reclamantul nu le-a dovedit, deși îi incumba sarcina probei.

În consecință, având în vedere că nu s-a făcut dovada întrunirii condițiilor prevăzute de art. 998-999 C. civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților și obligarea acestora la plata sumelor de bani precizate, instanța a respins cererea reclamantului, ca neîntemeiată.

Având în vedere culpa procesuală ce incumbă reclamantului prin raportare la soluția ce urmează a fi dispusă, în temeiul art. 274 C. proc. civ., instanța a respins cererea acestuia de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată, urmând a lua act că pârâții nu au solicitat cheltuieli de judecată în prezenta cauză.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamantul A. și pârâta Înalta Curte de Casație Și Justiție.

Intimatul pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat întâmpinare la apelul formulat de reclamantul A., solicitând respingerea acestuia ca neîntemeiat, apreciind în esență că în mod legal, instanța de fond a constatat că în speță nu s-a făcut dovada întrunirii condițiilor prevăzute de art. 998-999 C. civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților.

Intimatul pârât Ministerul Afacerilor Externe a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului formulat de reclamant, ca neîntemeiat.

Pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat apel incident împotriva sentinței civile nr. 342/14.03.2017, solicitând schimbarea sentinței în sensul admiterii excepției lipsei calității sale procesuale pasive, cu consecința respingerii cererii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără legitimare procesuală pasivă.

Prin decizia civilă nr. 357 A din 4 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie au fost admise apelurile formulate de apelantul reclamant A. și de apelanta pârâtă ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, în calitate de reprezentant al Statului, împotriva sentinței civile nr. 342 din 14.03.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL AFACERILOR EXTERNE - prin AGENT GUVERNAMENTAL, STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL JUSTIȚIEI. A fost admis apelul incident declarat de apelantul pârât STATUL ROMÂN PRIN CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII, cu sediul în București, împotriva sentinței civile nr. 342 din 14.03.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă. A fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că: a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Înalta Curte de Casație și Justiție și Consiliul Superior al Magistraturii; a fost admisă în parte cererea precizată; a fost respinsă cererea precizată formulată în contradictoriu cu pârâții Înalta Curte de Casație și Justiție și Consiliul Superior al Magistraturii, pentru lipsa calității procesuale pasive a acestora; a fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamant a sumei de 5000 euro reprezentând daune morale; au fost menținute în rest dispozițiile sentinței apelate.

Analizând legalitatea și temeinicia sentinței civile apelate prin prisma criticilor cu a căror analiză a fost legal învestită, respectiv a apărărilor formulate de intimați, ca și a aspectelor de ordine publică, puse în discuția părților din oficiu, de către instanța de apel, la termenul din 22.03.2018, Curtea a reținut următoarele:

În referire la limitele analizei ce urmează a se realiza în apel, în raport de prevederile art. 294 și art. 295 din C. proc. civ., Curtea a constatat în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Statul Român, prin Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Statul Român, prin Ministerul Afacerilor Externe prin Agent Guvernamental, Statul Român, prin Ministerul Justiției, că aceasta a fost respinsă prin sentința civilă apelată, acești pârâți neînțelegând să formuleze apel, astfel că, dezlegarea dată acestei chestiuni litigioase, care nu face nici obiect de apel, a intrat în puterea lucrului judecat.

Totodată, Curtea a reținut că potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Or, prin decizia nr. 526/24.02.2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II a civilă, a apreciat că se impune ca pretențiile reclamantului să fie cenzurate prin prisma îndeplinirii cumulative a elementelor răspunderii civile delictuale, prin raportare la art. 998, 999 C. civ., respectiv s-a statuat că dispozițiile art. 46 § 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului sunt străine speței, deoarece, aceste reglementări vizează raportul stat-organ de supraveghere, iar în speță, raportul juridic este legat între stat și partea vătămată prin nepunerea în executare.

Ca atare, dezlegările date de instanța de recurs problemei de drept referitoare la prevederile legale incidente în privința angajării răspunderii civile patrimoniale a pârâților, ca și cele vizând competența instanțelor naționale de a cenzura, în acest cadru procesual, pretențiile deduse judecății prin cererea de chemare în judecată, din perspectiva incidenței răspunderii civile delictuale, sunt obligatorii pentru instanța de apel, susținerile contrare ale apelantului reclamant, vizând aceste statuări intrate în putere de lucru judecat neputând fi validate.

Cu referire la apelurile declarate de apelantul principal Înalta Curte de Casație și Justiție și apelantul Consiliul Superior al Magistraturii Curtea a reținut că, calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Astfel, calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății, deci persoana căreia titularul dreptului poate să-i pretindă o anumită conduită, fără de care dreptul nu se poate realiza.

Curtea a reținut, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive invocate în cauză, că cerința legală a calității procesuale reprezintă una dintre condițiile care trebuie dovedite și verificate pentru ca o persoană să fie parte într-un proces concret, dezlegarea acestei excepții de fond, absolute, trebuind a fi prioritară analizei în fond a cauzei, în raport de prevederile art. 137 din C. proc. civ.

Pe de altă parte, având în vedere prevederile art. 112 pct. 3 și 4 vechiul din C. proc. civ., potrivit cărora cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă, printre alte elemente, obiectul, precum și motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază pretenția reclamantului, acestuia din urmă îi revine obligația să justifice atât îndreptățirea sa în promovarea demersului judiciar, în calitate de titular al dreptului invocat, cât și legitimarea procesuală a pârâtului despre care se afirmă că a încălcat sau nu a recunoscut dreptul reclamantului. Curtea a reținut, de asemenea, că în aplicarea principiului disponibilității procesului civil, consacrat de art. 129 alin. (6) din C. proc. civ., cadrul procesual este stabilit de reclamant inclusiv prin indicarea persoanelor în contradictoriu cu care își formulează pretențiile, persoane care trebuie să îndeplinească toate condițiile pentru a fi părți în proces.

În cauză, așa cum s-a reținut și prin decizia de casare anterior evocată, prin temeiul cererii de chemare în judecată vizează omisiunea punerii în executare a hotărârilor judecătorești avute în vedere la pronunțarea Hotărârii CEDO în cauza Chiș împotriva României, respectiv, sentința din 9 noiembrie 1992 și sentința din 14 decembrie 1995, integral, în timp util și într-un termen rezonabil.

Rezultă, așadar că, problema de drept dedusă judecății prin cele două apeluri este reprezentată de stabilirea calității procesuale pasive a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Consiliului Superior al Magistraturii, în cauzele care au ca obiect pretenții determinate de întârzierea punerii în executare a unor hotărâri ale instanței europene.

Contrar aprecierii instanței de fond, Curtea a reținut că pentru determinarea calității procesuale pasive nu trebuie demonstrată răspunderea în mod concret a pârâților chemați în judecată, aceasta urmând a se stabili în cursul judecății. Astfel, calitatea procesuală se stabilește în funcție de raportul juridic obligațional ce face obiectul judecății. Așadar, deși premisa de analiză a pretențiilor reclamantului ce vizează plata daunelor materiale și morale reclamă verificarea întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale reglementată de dispozițiile art. 998 C. civ., respectiv art. 1357 și urm. din noul C. civ., răspundere care poate fi antrenată doar în ipoteza îndeplinirii condițiilor care se referă la existența unei fapte ilicite, cauzatoare de prejudicii, săvârșită cu vinovăție și a legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu, formularea unui astfel de acțiuni civile nu exclude posibilitatea instanței sesizate cu soluționarea ei de a proceda în prealabil la analiza legitimării procesuale pasive a pârâților chemați în judecată, în concordanță cu considerentele anterior evocate.

Tot astfel, în speță, reclamantul pretinde recunoașterea unui drept de creanță, situație în care nu se poate valida raționamentul Tribunalului în sensul că, pentru determinarea legitimării procesuale pasive a pârâților este necesară analiza a însăși fondului dreptului dedus judecății, în realitate, aceasta putând fi determinată în cauză prin analiza, în concret, a prerogativelor care revin pârâților chemați în judecată prin cererea introductivă, în materia executării hotărârilor pronunțate de CEDO, întrucât calitatea procesuală pasivă nu poate fi atribuită unei entități care nu are competențe în această materie, ci doar acelei instituții publice care, în concret, poate fi obligată să execute astfel de hotărâri și a omis să exercite aceste prerogative, nepunând în executare hotărârea CEDO.

Or, prin Hotărârea CEDO din cauza Chiș împotriva României, Curtea Europeană a reținut că Statul Român nu a depus toate eforturile pentru executarea hotărârii interne, în partea referitoare la reintegrarea reclamantului. Ca urmare, din perspectiva hotărârii C.E.D.O răspunderea civilă delictuală a celor doi apelanți pârâți nu este justificată, încălcarea drepturilor prevăzute de convenție fiind consecința inacțiunii Statului Român cu privire la executarea sentințelor pronunțate de instanța națională, și ca urmare, dreptul invocat de reclamant nu se poate recunoaște, în raport de acești pârâți, în nume propriu întrucât aceștia nu au calitate de subiect în raportul juridic dedus judecății.

În egală măsură, Curtea a reținut că prevederile art. 10 din O.G. nr. 92/1999 nu stabilesc în sarcina celor doi apelanți vreo obligație care să vizeze punerea în executare a hotărârilor pronunțate de Curtea Europeană și nici în ceea ce privește plata sumelor de bani stabilite de CEDO cu titlul de reparație echitabilă sau a altor cheltuieli stabilite prin hotărâre a Curții. Totodată, raportat la prevederile art. 21-25 din Legea nr. 304/204 republicată, privind organizarea judiciară, care reglementează competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv la prevederile art. 30-52 din Legea nr. 317/2004, privind Consiliul Superior al Magistraturii, care reglementează competențele Consiliului Superior al Magistraturii, coroborate cu prevederile art. 1 și art. 7 din Legea nr. 188/2000, privind executorii judecătorești, nu se identifică o atribuție de punere în executare a hotărârilor CEDO, în sarcina celor doi apelanți pârâți.

În consecință, în raport de aceste norme, întrucât celor doi apelanți pârâți nu le revin obligații în materia organizării executării și punerii în executare a unor hotărâri judecătorești sau a unor hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, rezultă că nu aceștia sunt subiectele de drept împotriva cărora pot fi îndreptate pretențiile reclamantului.

Ca atare, contrar susținerilor apelantului reclamant, acești pârâți sunt lipsiți de calitate procesuală pasivă, fiind, prin urmare, exclusă participarea lor în cadrul procesului în nume propriu.

Tot astfel, în calitatea sa de garant al forței publice, Statul este obligat să asigure respectarea ordinii de drept care presupune luarea tuturor măsurilor legale în vederea executării sentințelor judecătorești definitive și irevocabile. Pe de altă parte, în condițiile și limitele stabilite de lege, Statul român are, în principiu, orice drepturi și obligații și, implicit, posibilitatea de a fi, în principiu, subiect de drept în toate ramurile dreptului, putând astfel participa la diferite raporturi juridice ca titular de drepturi și obligații, indiferent de ramura căreia îi aparțin.

Spre deosebire de celelalte persoane juridice, inclusiv unitățile sale administrativ-teritoriale care participă la raporturile civile prin organele lor de conducere, Statul își realizează capacitatea de exercițiu prin organe specializate, învestite cu personalitate juridică proprie, precum și cu dreptul (și obligația) de a reprezenta statul în raporturile juridice interne și externe. Art. 25 alin. (2) din Decretul - Lege nr. 31/1954 (în vigoare la data rămânerii definitive la 21 februarie 2011 a hotărârii CEDO pe care se fundamentează pretențiile deduse judecății) conține o normă de principiu statuând că "el (Statul) participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop". De altfel, o prevedere similară se regăsește și în art. 223 alin. (1) din noul C. civ. (în vigoare la data sesizării primei instanțe cu acțiunea introductivă).

Ca atare, atât în cazurile prevăzute în mod expres de lege, cât și în situațiile în care legea nu desemnează într-un anumit caz vreun alt organ de stat (sau alt reprezentant legal) în acest scop, Ministerul Finanțelor Publice are vocația generală de a reprezenta Statul român în raporturile juridice civile la care acesta poate participa sau participă în nume propriu. În aplicarea aceleiași norme, în lipsa unei dispoziții care să prevadă un alt organ de stat care să reprezinte Statul, rezultă că și în cazul unor raporturi civile născute din fapte juridice stricto sensu, Statul este reprezentat tot de Ministerul Finanțelor Publice, iar nu de către alte autorități publice, cum este cazul celor doi apelanți pârâți.

Ca urmare, nu s-ar putea reține ca fiind justificată legitimarea procesuală pasivă a celor doi apelanți pârâți nici în calitate de reprezentanți ai Statului Român în cauza de față.

În consecința celor anterior reliefate, în aplicarea art. 480 din C. proc. civ., Curtea a dispus admiterea atât a apelului principal declarat de apelanta pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și a apelului incident declarat de apelantul pârât Consiliul Superior al Magistraturii, cu consecința schimbării, în parte, a sentinței civile apelate și a respingerii cererii de chemare în judecată formulată de reclamant în contradictoriu cu acești pârâți pentru lipsa calității procesuale pasive.

Cu referire la apelul declarat de apelantul reclamant, Curtea a reținut ca nefondată critica vizând nulitatea sentinței civile apelate pentru încălcarea regulilor de procedură, a normelor aplicabile, a autorității de lucru judecat și a puterii de lucru judecat a hotărârii CEDO și deciziei civile nr. 596/24.02.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel, deși într-un prim argument invocat de reclamant, în calea de atac se susține că Tribunalul ar fi repus în discuție însăși hotărârea CEDO, critica nu poate fi primită. În acest sens, Curtea a apreciat că Tribunalul a procedat la analiza cererii reclamantului cu respectarea deplină a cadrului procesual stabilit de acesta și a deciziei nr. 526/24.02.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție întrucât, în condițiile în care titularul acțiunii pretinde o neexecutare culpabilă a obligației de executare a hotărârii pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Chiș contra României, la 14 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 85 din 2 februarie 2011, verificarea îndeplinirii cerințelor răspunderii civile delictuale a pârâților impunea instanței, analiza îndeplinirii sau nu a obligațiilor stabilite de CEDO în sarcina Statului Român. Or, nu se poate contesta, contrar unei elementare logici juridice că, premisa unei atare analize este reprezentată de însăși determinarea acestor obligații.

În plus, în contextul în care anumite chestiuni litigioase, au făcut obiect al analizei altor instanțe în cadrul unor alte litigii, în care reclamantul a avut calitatea de parte, nu se poate imputa primei instanțe, faptul că în raționamentul expus în sentința civilă apelată, a procedat la verificarea cerințelor răspunderii civile delictuale, inclusiv din perspectiva dezlegărilor jurisdicționale anterioare opozabile reclamantului și intrate în putere de lucru judecat.

În egală măsură, Curtea a avut în vedere jurisprudența CEDO în această materie.

Astfel, în cauza Amurăriței împotriva României, prin hotărârea din 23 septembrie 2008, s-a statuat în cuprinsul hotărârii pronunțate că unul dintre elementele fundamentale ale principiului preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care presupune, printre altele, că soluțiile definitive date de instanțele judecătorești să nu mai poată fi contestate, iar instanțele sesizate ulterior nu ar fi trebuit să mai repună în discuție constatările jurisdicțiilor anterioare.

În concluzie, s-a stabilit că instanțele sunt obligate să țină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuție a situației soluționate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a art. 6 par. 1 din Convenție.

Tot astfel, în cauza Rozalia Avram împotriva României din 14 septembrie 2014, Curtea a reținut că în cauza analizată nu exista o identitate a părților din cele două proceduri interne, aceste procese priveau același imobil și aveau ca obiect aceeași problemă juridică, și anume caracterul legal sau nelegal al preluării și vânzării bunului de către stat, determinantă pentru soluționarea lor, iar instanțele interne au examinat această chestiune în raport cu aceleași dispoziții legislative, subliniind că noile dispoziții ce au fost introduse pentru a îmbunătăți protecția drepturilor foștilor proprietari nu se poate face în detrimentul principiilor fundamentale care susțin Convenția, precum principiul securității raporturilor juridice. În acest context, lipsa de coerență în plan legislativ și repunerea în discuție a unor soluții definitive din litigii pronunțate de instanțe sunt de natură a determina o incertitudine permanentă și a diminua încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept.

Curtea europeană a acceptat că deși cauza analizată nu se referă la anularea unei decizii judecătorești irevocabile și care a dobândit autoritate de lucru, noua apreciere a faptelor, realizată de curtea de apel și care a condus-o la pronunțarea unei decizii radical opuse unei decizii anterioare, poate fi considerată în mod rezonabil că a adus atingere principiului securității juridice, în special datorită faptului că reclamanta aștepta în mod legitim ca această instanță să tranșeze urmarea aceluiași litigiu în sensul respectării autorității de lucru judecat a deciziei sale anterioare". Ca urmare instanța europeană a considerat că respectiva Curte de apel, revenind asupra problemei legalității transferului bunului în litigiu și a vânzării apartamentelor - care fusese deja tranșată și care făcuse obiectul unei decizii definitive - și în absența unor fapte noi, a încălcat principiul securității raporturilor juridice.

De asemenea, Curtea europeană a considerat ca, fie și în absenta anularii unei hotărâri, contestarea unei soluții adoptate într-un litigiu printr-o hotărâre judecătorească definitivă în cadrul unei alte proceduri judiciare poate aduce atingerea art. 6, în măsura în care poate să facă iluzoriu dreptul de a apela la instanța și să încalce principiul securității juridice (Kehaya și altii, citată anterior, par. 67-70; Gok si altii vs. Turcia, nr. 71867/01, 71869/01, 73319/01 si 74858/01, par. 57-62, 27 iulie 2006; Esertas vs. Lituania, nr. 50208/06, paragrafele 23 -32, 31 mai 2012).

Astfel, în cauza Siegle Bernd contra României, Curtea a apreciat că, "revenind la o chestiune în litigiu care a fost deja soluționată și care a făcut obiectul unei decizii definitive, și în absența oricărui motiv valabil, Tribunalul a încălcat principiul securității raporturilor juridice. Dat fiind acest fapt, a fost încălcat dreptul la un proces echitabil în sensul art. 6.1 din Convenție".

Prin urmare, reținând că principiul securității juridice constituie unul dintre elementele fundamentale ale societății, iar incertitudinea jurisprudențială este de natură să reducă încrederea justițiabililor în sistemul judiciar și contravine acestui principiu, Curtea europeană a apreciat, în această cauză că dezlegarea asupra unei probleme de drept date printr-o hotărâre irevocabilă, de natură să clarifice acea problemă, creează speranța legitimă că ea nu va mai fi negată de o altă instanță de judecată într-o procedură ulterioară.

Ca urmare, nu se poate reține nulitatea sentinței apelate, în condițiile în care Tribunalul a analizat îndeplinirea de către statul Român a obligației de plata a sumei de 5.900 Euro stabilită prin hotărârea CEDO invocată de reclamant prin raportare la puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 8468/17.06.2014 a Judecătoriei Sectorului 3 București.

A mai susținut apelantul reclamant că sentința civilă apelată face referire la fapte și situații juridice anterioare hotărârii CEDO, care ar excede cadrului procesual în care a fost învestită prima instanță. Or, nici acest argument nu a fost validat, Curtea constatând caracterul generic al acestor susțineri, fără a se face trimitere la o anumită situație reținută de Tribunal.

Pe de altă parte, în măsura în care o atare critică ar viza considerentele din sentința apelată care fac trimitere la executarea sentinței civile din 09.11.1992, nu se poate reține nici din această perspectivă un motiv de nelegalitate al hotărârii apelate, raportat la cadrul procesual stabilit prin cererea introductivă. Astfel, câtă vreme, reclamantul a invocat faptul că în temeiul hotărârii CEDO din cauza care l-a privit pe același reclamant, Statul român a fost condamnat de instanța europeană și pentru neexecutarea hotărârii din 09.11.1992, era în sarcina Tribunalului să verifice existența acestei obligații, în sarcina acestui pârât. Cum prima instanță a judecat pricina în limitele stabilite prin cererea de chemare în judecată precizată, dar și prin decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual, nu se poate reține, în contextul mai sus analizat, încălcarea art. 129 C. proc. civ.

De altfel, această chestiune litigioasă a făcut deja obiect al analizei instanțelor interne, astfel cum rezultă din hotărârile judecătorești anexate de chiar apelantul reclamant în dosarul de apel (încheierea din 19.10.2012 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2012 și sentința civilă nr. 8639/19.10.2012 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2012). Prin aceste hotărâri s-a constatat că:

"Statul român a fost obligat la punerea în executare a deciziei civile din 14.12.1995, întrucât decizia din 09.11.1992 a fost executată integral" respectiv că:

"În legătură cu prima hotărâre, cea pronunțată în data de 09.11.1992, instanța europeană a constatat că aceasta a fost implementată integral însă într-un timp care nu a fost considerat a fi rezonabil… așa cum rezultă din paragraful nr. 3 lit. a) al dispozitivului deciziei pronunțate de CEDO prin care statul a fost obligat să asigure, prin mijloace corespunzătoare, în termen de trei luni de la data la care decizia rămâne definitivă, …a deciziei din data de 14.09.1995 a Tribunalului București fără a se pronunța o astfel de soluție și în legătură cu hotărârea pronunțată la 09.11.1992".

Curtea a precizat că la termenul de judecată din 22.03.2018 a pus în dezbaterea contradictorie a părților litigante din cauza de față, aspectul vizând puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești anexate de apelantul reclamant în dosarul de apel, respectiv, dacă acestea produc efecte în privința reclamantului și au consecințe în ceea ce privește dezlegarea cauzei de față.

Or, așa cum s-a argumentat anterior, fără a se impune reluarea aceluiași raționament, care este pe deplin aplicabil, dezlegările date de instanțele anterioare vizând întinderea obligațiilor stabilite prin hotărârea CEDO în sarcina statului, se opun reclamantului, care a avut calitatea de parte inclusiv în acele litigii, cu putere de lucru judecat, ele neputând fi cenzurate de prezenta instanța, din perspectiva legalității lor, așa cum se pretinde de către apelant și cu atât mai puțin ignorate în soluționarea cauzei, o altă conduită conducând la încălcarea principiului puterii lucrului judecat și a celui vizând siguranța circuitului civil, contrar art. 6 din CEDO.

Nu s-a putut reține nici depășirea limitelor competenței și atribuțiilor puterii judecătorești, sau o încălcare a principiul loialității convenționale, în condițiile în care, în apel nu s-au reliefat, cu trimitere concretă la raționamentul expus de Tribunal, argumente care să justifice pretinsa ingerință în sferele celorlalte puteri ale Statului, cum este cea legislativă sau executivă, astfel cum acestea sunt delimitate de prevederile constituționale sau de către legile organice, prima instanță nesăvârșind prin pronunțarea hotărârii apelate acte care intră în atribuțiile unor altor organe aparținând unei alte autorități constituite în stat.

În realitate, contrar susținerilor din apelul de față, analiza realizată de Tribunalul București în cauză, în ceea ce privește fondul pretențiilor deduse judecății nu constituie o încălcare a atribuțiilor puterii judecătorești sau a principiilor convenționale așa cum susține apelantul, întrucât asupra existenței sau a inexistenței faptei ilicite pretinse a fi fost săvârșite în cauză, fundament al dreptului de creanță pretins de reclamant, nu se poate pronunța decât instanța de judecată, legiuitorul acordându-i acesteia puteri depline în acest sens.

Nici susținerea din apelul ce face obiect al prezentei analize, vizând faptul că s-ar fi omis faptul că cererea reclamantului a fost întemeiată pe prevederile art. 6 § 1 și a art. 1 din Convenție și Protocolul nr. 1 la Convenție și vizează o nouă și autonomă încălcare a dreptului la un proces echitabil și într-un termen rezonabil, respectiv a dreptului de proprietate, astfel că raportarea Tribunalului la prevederile art. 998 și 999 din C. civ., este străină de natura speței, nu poate fi primită prin raportare la dezlegările obligatorii potrivit art. 315 din C. proc. civ., din decizia civilă nr. 526/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție ceea ce exclude aplicarea sancțiunii nulității sentinței.

Pe de altă parte, în referire la aceste argumente, Curtea a apreciat că nu se poate face abstracție de caracterul devolutiv al căii de atac a apelului, ca și de faptul că în speță, prima instanță a pronunțat o hotărâre prin care a soluționat fondul raportului juridic litigios, situație în care, în aplicarea art. 297 din C. proc. civ., revine instanței de apel verificarea corectitudinii raționamentului expus de Tribunal în adoptarea soluției criticate, prin prisma argumentelor reclamantului ce vizează fondul raportului juridic litigios, în urma reaprecierii probelor administrate.

Tot astfel, deși apelantul reclamant susține o nemotivare a sentinței apelate, în fapt, potrivit situațiilor juridice conturate de la data rămânerii definitive a hotărârii CEDO și, în drept, prin raportare la normele prevăzute de procedura specială pentru executarea acestor hotărâri, reglementată prin O.G. nr. 94/1999, ceea ce ar atrage, în opinia sa, nulitatea sentinței, Curtea nu a putut valida nici această critică.

Contrar celor arătate de apelantul reclamant, hotărârea primei instanțe fundamentează, prin argumentele menționate în cuprinsul său, soluția de respingere a cererii de chemare în judecată, în concordanță cu prevederile art. 261 pct. 5 din C. proc. civ. Astfel, Tribunalul, conformându-se deciziei de casare pronunțată în cauză de Înalta Curte de Casație și Justiție, a analizat punctual, fiecare pretenție dedusă judecății, făcând trimitere la prevederile art. 998-