ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2319/2024

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 5 octombrie 2020 pe rolul Tribunalului Iași, Secția I civilă, sub nr. x/99/2020, reclamantul A a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 30.000 euro reprezentând prejudiciu material, 900.000 euro reprezentând prejudiciu moral și cheltuielile de judecată efectuate în cauză. Prin modificarea cererii de chemare în judecată, formulată ulterior, reclamantul a chemat în judecată și pe pârâții: B, C, D, E, F, G, H, I și J. Prin încheierea pronunțată la data de 23 noiembrie 2021, instanța a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâților la plata daunelor morale și materiale rezultând din eroare judiciară și din privarea nelegală de libertate: daune morale (mai puțin în ceea ce privește daunele morale solicitate ca urmare a nerespectării termenului rezonabil de soluționare a cauzei penale) și daune materiale (contravaloarea venitului minim garantat pe economie și nerealizat pentru perioada 27.04.2002 – august 2012, în cuantum total de 11.000 euro echivalent în lei la data plății, contravaloare onorariu avocat ce a asigurat reprezentarea/asistarea acestuia în tot cursul procesului penal începând cu anul 2002 până în anul 2017, contravaloare onorariu psiholog). Totodată, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților D, B, I, F, C, J. Ca urmare a admiterii excepțiilor expuse anterior, instanța a rămas sesizată doar cu acțiunea având ca obiect acordarea daunelor materiale reprezentate de cheltuielile de judecată efectuate în dosarul penal nr. x/45/2003 al Tribunalului Iași și în dosarul nr. x/86/2017 al Tribunalului Suceava și de suma de 11.000 euro reprezentând contravaloarea venitului minim garantat pe economie și nerealizat pentru perioada 27.04.2002 – august 2012, precum și cu plata daunelor morale ca urmare a nerespectării termenului rezonabil de soluționare a cauzei. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul Iași, Secția I civilă Prin sentința civilă nr. 2079 din data de 4 august 2022, pronunțată în dosarul nr. x/99/2020, Tribunalul Iași, Secția I civilă a luat act de renunțarea reclamantului A la judecata cererii în contradictoriu cu pârâta E. A respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, I, D, J, G, C, F, B, H, având ca obiect obligarea pârâților la plata daunelor morale și materiale rezultând din eroare judiciară și din privarea nelegală de libertate: daune morale (mai puțin în ceea ce privește daunele morale solicitate ca urmare a nerespectării termenului rezonabil de soluționare a cauzei penale) și daune materiale (contravaloarea venitului minim garantat pe economie și nerealizat pentru perioada 27 aprilie 2002 – august 2012, în cuantum total de 11.000 euro echivalent în lei la data plății, contravaloare onorariu avocat ce a asigurat reprezentarea/asistarea acestuia în tot cursul procesului penal începând cu anul 2002 până în anul 2017, contravaloare onorariu psiholog). A respins restul pretențiilor formulate de către reclamantul A împotriva pârâților I, D, J, C, F și B, ca fiind introduse împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. A obligat reclamantul la plata în favoarea pârâtei D a sumei de 3.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentate de onorariu de apărător. A respins restul pretențiilor formulate de către reclamantul A în contradictoriu cu pârâții H și G, ca neîntemeiate. A admis în parte cererea de obligare a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată suportate în dosarul civil cu nr. x/86/2017 al Tribunalului Suceava. A obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a sumei de 7.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată suportate de către reclamant în dosarul civil cu nr. x/86/2017 al Tribunalului Suceava din care suma de 3.000 lei cu titlu de onorariu apărător (parțial) și suma de 4.000 lei contravaloare consultație evaluare și raport evaluare psihologică (parțial). A admis în parte cererea de obligare a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată suportate în dosarul penal cu nr. x/45/2003 al Tribunalului Iași. A obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a sumei de 10.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată suportate de către reclamant în dosarul penal cu nr. x/45/2003 al Tribunalului Iași. A respins cererea reclamantului de obligare a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a sumei de 11.000 euro (echivalent în lei la data plății), cu titlu de prejudiciu material reprezentat de contravaloarea venitului minim garantat pe economie și nerealizat pentru perioada 27 aprilie 2002 – august 2012, ca neîntemeiată. A respins cererea reclamantului de obligare a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a daunelor morale suferite ca urmare a nerespectării termenului rezonabil de soluționare a cauzei penale ca neîntemeiată. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Iași, Secția I civilă Prin decizia civilă nr. 47 din data de 30 ianuarie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/99/2020, Curtea de Apel Iași, Secția civilă a respins apelul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 2079/4.08.2022 a Tribunalului Iași, Secția I civilă, sentință pe care a păstrat-o. Calea de atac exercitată în cauză II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție Împotriva deciziei civile nr. 47 din data de 30 ianuarie 2024, pronunțate în dosarul nr. x/99/2020 de Curtea de Apel Iași, Secția civilă, a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă la data de 5 aprilie 2024, sub nr. x/99/2020, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, completului nr. x. II.2. Motivele de recurs Fără a proceda la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că hotărârea instanței de apel este nelegală și a solicitat admiterea căii de atac, cu consecința respingerii acțiunii formulate de intimatul-reclamant A. În esență, recurentul-pârât a arătat că statul nu răspunde în mod subsidiar pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice, care sunt persoane juridice și niciuna dintre aceste persoane nu răspunde pentru obligațiile statului, potrivit dispozițiilor art. 224 alin. (1) C. civ. Totodată, în ceea ce privește solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată suportate de intimatul-reclamant, apreciază că nu poate fi obligat la plata acestora nici din perspectiva dreptului comun – pe temeiul răspunderii civile delictuale –, întrucât, pentru atragerea acestei răspunderi, trebuie îndeplinite cumulativ patru condiții: fapta ilicită a pârâtului, existența unui prejudiciu cauzat reclamantului prin fapta ilicită, legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția pârâtului în săvârșirea faptei ilicite. Recurentul-pârât a subliniat că, în speța de față, nu este îndeplinită prima condiție, aceea a existenței unei fapte proprii cu caracter ilicit a statului român, respectiv o faptă contrară legilor și bunelor moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective ale intimatului-reclamant. Cu titlu de practică judiciară a făcut trimitere la sentința civilă nr. 6750 din data de 13 august 2020, pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul nr. x/212/2019, arătând că prin aceasta s-a reținut că: „Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi obligat la plata cheltuielilor efectuate de reclamant în dosarul penal din perspectiva dreptului comun al răspunderii civile delictuale”. În plus, recurentul-pârât a menționat că nu a avut calitatea de parte în dosarul penal nr. x/45/2003, situație în care nu poate avea calitate de subiect al raportului juridic obligațional invocat de intimatul-reclamant și nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată. De asemenea, a susținut că prevederile art. 276 alin. (6) C. proc. pen., care dau dreptul persoanei achitate la restituirea unor cheltuieli judiciare efectuate cu soluționarea dosarului penal în care a fost antrenată, se referă doar la părțile din procesul penal. Sub acest aspect, recurentul-pârât a arătat că statul nu este parte în procesul penal, ci, potrivi art. 29 C. proc. pen., este un participant care îndeplinește un serviciu public de restaurare a ordinii de drept. A mai învederat și că, prin decizia recurată, curtea de apel a reținut că temeiul de drept pentru obligarea la plata cheltuielilor de judecată este răspunderea civilă delictuală. În opinia recurentului-pârât, singurul caz în care se prevede expres răspunderea directă a statului este cel reglementat de dispozițiile art. 52 alin. (3) din Consituție, ale art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, cu modificările și completările ulterioare, precum și de cele ale art. 538 - 539 C. proc. pen., potrivit cărora „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.” Recurentul-pârât a menționat că temeiul juridic invocat de intimatul-reclamant îl constituie dispozițiile art. 1349 și următoarele C. civ. A mai arătat recurentul-pârât și că, în procesul penal, statul, prin organele de urmărire penală, are obligația de a declanșa acțiunea penală în cazurile prevăzute expres de lege, în vederea identificării faptelor penale, a autorilor și a pedepsirii acestora, în scopul restaurării ordinii de drept și aflarea adevărului, și nu pentru condamnarea inculpaților, așa încât nu se poate considera că statul a pierdut când un inculpat a fost achitat. De asemenea, a subliniat că efectuarea unor demersuri judiciare care în final au dus la achitarea intimatului-reclamant constituie o materializare a ordinii de drept în materie penală, procesual penală, deoarece vinovăția unei persoane trebuie demonstrată în cursul unor dezbateri judiciare, cu respectarea dreptului la apărare. Ca atare, a apreciat că nu poate fi obligat la plata cheltuielilor judiciare efectuate în dosarul penal, ca urmare a achitării inculpatului, întrucât statul nu poate fi privit ca o parte care a pierdut un proces, iar inculpatul ca o parte care a câștigat un proces. În plus, a învederat că achitarea este expresia unei ordini de drept democratice, ce permite unei persoane acuzate să-și dovedească nevinovăția, cu respectarea garanțiilor de legalitate, achitările în procesul penal reprezentând dovada că justiția funcționează și că inculpații își pot prezenta nestingheriți apărarea. Recurentul-pârât a susținut că a considera că statul român se află în culpă procesuală și că a „pierdut procesul” ar însemna a se ignora specificul cercetării judecătorești care permite administrarea de probe suplimentare în apărare, inclusiv valorificarea nulității actelor de procedură, iar pe de altă parte, s-ar impune procurorului ca, la data întocmirii rechizitoriului și a punerii în mișcare a acțiunii penale, să aibă certitudinea unei condamnări penale. Totodată, a considerat că nu se poate extrapola în sensul ca statul român să suporte, pe calea unui proces separat, pe cale civilă, cheltuielile de judecată generate într-un proces penal. II.3. Apărările formulate în cauză Nu au fost depuse întâmpinări. II.

Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 27 iunie 2024, în temeiul art. 471 ind. 1 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte a fixat termen de judecată la data de 29 octombrie 2024, când a reținut cauza în pronunțare asupra recursului. II.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând decizia recurată în raport cu criticile deduse judecății prin cererea de recurs și cu prevederile legale incidente speței, Înalta Curte reține următoarele: Prealabil oricărei analize, rezumând aspectele legate de circumstanțele factuale ale cauzei, astfel cum au fost stabilite de către instanțele devolutive, se reține că, prin acțiunea introductivă dedusă judecății, intimatul-reclamant A a solicitat repararea atât a prejudiciului material suferit ca urmare a procesului penal în care a fost implicat și care s-a finalizat prin soluția de achitare, cât și a celui moral determinat de privarea sa de libertate pentru o perioadă de 3 ani și 4 luni, precum și de perioada de aproximativ 15 ani necesară dovedirii nevinovăției sale. În drept, intimatul-reclamant și-a fundamentat pretențiile pe dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. h) C. proc. civ., art. 1349 și art. 1358 C. civ., art. 3 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 52 alin. (3) din Constituția României precum și pe cele ale art. 5, 6 și 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În speță, prin rechizitoriul din data de 22 mai 2002 emis în dosarul nr. x/P/2002 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași, intimatul-reclamant a fost trimis în judecată pentru complicitate la tâlhărie, alături de ceilalți 2 inculpați din dosar, K și L. Prin sentința penală nr. 760 din data de 19 decembrie 2002, pronunțată în dosarul nr. y/2002, Tribunalul Iași l-a achitat pe intimatul-reclamant A. Împotriva acestei sentințe a declarat apel Ministerul Public, iar, prin decizia nr. 402 din data de 4 noiembrie 2003, pronunțată în dosarul nr. x/2003, Curtea de Apel Iași a admis apelul și l-a condamnat pe intimatul-reclamant A la o pedeapsă de 5 ani de închisoare pentru complicitate la tâlhărie. Această hotărâre a fost atacată cu recurs de către intimatul-reclamant, cale de atac care a fost respinsă, ca nefondată, de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 2679 din data de 18 mai 2004. În urma deciziei definitive a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. x/2002 din data de 31 mai 2004, acesta fiind pus în executare în mod efectiv față de reclamantul A în data de 9 ianuarie 2010. Intimatul-reclamant s-a adresat Curții Europene a Drepturilor Omului, care, prin hotărârea pronunțată (în cauza A contra României), a constatat că au fost încălcate dispozițiile art. 6 § 1 din Convenție, dispunând ca Statul Român să plătească intimatului-reclamant suma de 3.000 euro pentru prejudiciul moral împreună cu dobânda stabilită de Curte având în vedere că acesta nu a beneficiat de un proces echitabil în fața instanțelor române, intimatul-reclamant având posibilitatea și de a redeschide dosarul penal în conformitate cu prevederile art. 408 ind. 1 C. proc. pen. La data de 21 aprilie 2015 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis cererea de revizuire ce a format obiectul dosarului nr. x/45/2014, a desființat decizia penală nr. 2679 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală, pronunțată în dosarul nr. y/2003, și în parte, decizia penală nr. 402 din data de 4 noiembrie 2003 a Curții de Apel Iași, Secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2003, numai cu privire la revizuentul A, și a trimis cauza la Curtea de Apel Iași, în vederea rejudecării apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași împotriva sentinței penale nr. 760 din data de 19 decembrie 2002 a Tribunalului Iași, Secția penală numai cu referire la revizuent. În urma rejudecării, a fost respins, ca nefondat, apelul promovat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași, cu referire la revizuentul A. Prin decizia nr. 930 din data de 4 octombrie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/45/2003 a fost respins, ca nefondat, recursul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași, soluția de achitare fiind definitivă. Susținând nelegalitatea deciziei atacate, în raport cu menținerea prin aceasta a soluției tribunalului de obligare a sa la plata, în parte, a cheltuielilor de judecată efectuate de recurentul-reclamant în dosarele nr. x/45/2003 al Tribunalului Iași și nr. x/86/2017 al Tribunalului Suceava, recurentul-pârât a formulat critici cu privire la cele reținute de către instanța de apel în sensul că are calitate procesuală pasivă în cauză și că sunt îndeplinite condițiile impuse de lege pentru angajarea răspunderii sale civile delictuale. Criticile recurentului-pârât, astfel cum au fost dezvoltate, sunt apte de încadrare în ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., în raport cu care urmează a fi analizate. Astfel, în ceea ce privește calitatea procesuală pasivă, recurentul-pârât a susținut că angajarea răspunderii sale obiective și deci, legitimare procesuală în cauză, pot avea loc doar în ipoteza în care s-ar pretinde repararea prejudiciului decurgând din săvârșirea unor erori judiciare, întrucât doar pentru astfel de situații, prin dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție, ale art. 96 din Legea nr. 303/2004, precum și ale art. 538 - 539 C. proc. pen., este consacrată o astfel de răspunderea în sarcina statului, în celelalte situații, prin aplicarea prevederilor art. 224 alin. (1) C. civ., răspunderea statului este una subsidiară, subordonată celei a persoanelor juridice care se pot face vinovate de producerea unui prejudiciu. Susținerea recurentului-pârât este una care ignoră temeiul juridic (astfel cum a fost precizat în cuprinsul cererii de chemare în judecată) al pretențiilor intimatului-reclamant, care a indicat nesocotirea, cu ocazia desfășurării procedurii judiciare penale, a unor drepturi fundamentale ocrotite de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Convenție la care statul român este parte. Astfel, prin ratificarea Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (conform Legii nr. 30/1994 privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la aceasta convenție), statul român și-a asumat, alături de celelalte state semnatare, obligația de a respecta drepturile și libertățile garantate de Convenție, în sarcina acestuia urmând să fie pusă răspunderea în cazul nesocotirii respectivelor drepturi/libertăți considerate fundamentale. În acest sens, instanța de contencios european a stabilit că, de vreme ce art. 1 din Convenție se referă la respectarea drepturilor și libertăților persoanelor aflate sub jurisdicția statelor contractante, această jurisdicție trebuie înțeleasă ca însumând toate autoritățile acelui stat (legislativă, executivă și judecătorească). Ca atare, în măsura în care actul unei asemenea autorități se concretizează într-o încălcare a unui drept garantat de Convenție, se angajează răspunderea statului în cauză. De aceea, referirea pe care o face recurentul la dispozițiile art. 224 C. civ. privitoare la angajarea răspunderii persoanelor juridice de drept public este una inadecvată și care nu poate schimba pe titularul responsabilității, atunci când în disputa judiciară este vorba despre nesocotirea unor drepturi garantate de Convenție. Printr-o altă critică recurentul-pârât a imputat instanței de apel o interpretare și o aplicare greșită a art. 276 alin. (6) C. proc. pen., prin obligarea statului la acoperirea cheltuielilor de judecată efectuate de intimatul-reclamant în procesul penal finalizat cu soluția de achitare. În litigiul pendinte, intimatul-reclamant a solicitat, printre altele, obligarea recurentului-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor la plata cheltuielilor judiciare avansate de acesta în cursul unui proces penal în care a fost achitat. În cauzele penale, modalitatea de acordare a cheltuielilor judiciare suportate de părți este reglementată de dispozițiile art. 276 C. proc. pen., în vigoare la data soluționării definitive a litigiului penal ce constituie premisa formulării acțiunii pendinte. În ceea ce privește obligația suportării cheltuielilor judiciare, în ipoteza achitării, prevederile art. 276 alin. (5) C. proc. pen. stabilesc în sarcina persoanei vătămate/părții civile obligația de a plăti cheltuieli judiciare în măsura în care au fost provocate de acestea. Cu privire la celelalte cazuri, nereglementate în mod expres la art. 276 alin. (1)-(5), Codul de procedură penală prevede, prin alin. (6), că instanța stabilește obligația de restituire conform legii civile. Pornind de la soluția de principiu reglementată prin dispozițiile art. 276 alin. (5) C. proc. pen., concluzia care se impune este aceea că, și în ipoteza în care acțiunea penală este pusă în mișcare din oficiu, iar nu la sesizarea părții vătămate, inculpatul cercetat penal și achitat definitiv nu trebuie să suporte singur costurile apărării sale în procesul în care a demonstrat netemeinicia acuzației penale. În acest sens trebuie văzut înțelesul normei art. 276 alin. (6) C. proc. pen., conform căruia „în celelalte cazuri instanța stabilește obligația de restituire potrivit legii civile”. Trimiterea pe care norma procesuală penală o face la reglementarea legii civile trebuie apreciată inclusiv din punct de vedere al răspunderii civile obiective care incumbă statului, în calitatea sa de reprezentant al societății ale cărei valori au fost pretinse ca nesocotite la momentul declanșării urmăririi penale și trimiterii în judecată. Or, ca gestionar și organizator al activității judiciare în ansamblul ei și, în mod particular, al celei de urmărire, anchetare și tragere la răspundere penală a celor care săvârșesc infracțiuni, statul este cel care trebuie să suporte consecințele pierderii acțiunii penale exercitate (căreia îi este asimilată soluția de achitare), constând în cheltuielile de judecată efectuate de persoana față de care a solicitat tragerea la răspunderea penală și care a demonstrat netemeinicia acuzației. În consecință, fără să implice ideea de culpă a statului, există un drept la despăgubire al intimatului-reclamant, constând în costurile reale, necesare și rezonabile ale exercitării dreptului său la apărare în procesul penal. A statua în sens contrar și a reține că intimatul-reclamant nu a făcut dovada unor acțiuni ilicite ale statului, cu consecința neîndeplinirii condițiilor prevăzute pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, înseamnă a ignora fundamentul legal al pretențiilor deduse judecății, dat de răspunderea obiectivă, independentă a statului. Prin urmare, față de cele anterior reținute, constatând caracterul nefondat al criticilor aduse deciziei atacate și, ca atare, conformitatea acesteia cu normele de drept aplicabile cauzei, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul.