ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2849/2016

Asupra cererilor de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1 Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual

1.1. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat în Cauza Chiș împotriva României Hotărârea din 14 septembrie 2014, publicată în M. Of. al României nr. 85 din 2 februarie 2011.

Curtea a angajat răspunderea Statului român pentru neexecutarea hotărârilor judecătorești de integrare în muncă, astfel că a declarat cererea admisibilă în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenție referitor la executarea hotărârilor judecătorești definitive și inadmisibilă, în rest.

A hotărât că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenție și, de asemenea, a hotărât ca statul pârât să asigure, prin mijloace adecvate, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 § 2 din Convenție, executarea Sentinței din 14 decembrie 1995 a Judecătoriei Sectorului 5 București, plata în același termen de 3 luni, a următoarelor sume, care să fie convertite în moneda națională a statului pârât la cursul de schimb valabil la data plății: 4.800 euro plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale și 1.100 euro plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru cheltuieli de judecată.

1.2. Prin acțiunea înregistrată la data de 23.05.2012 pe rolul Tribunalului București, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții: Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Statul Român prin Ministerul Afacerilor Externe prin Agent Guvernamental, Statul Român prin Ministerul Justiției, Statul Român prin Înalta Curte de Casație și Justiție și Statul Român prin Consiliul Superior al Magistraturii, pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea la plata următoarelor sume: 240 euro actualizați până la data executării efective, în conformitate cu modalitatea stabilită de instanța europeană; 310.463 euro reprezentând prejudiciul creat prin neexecutarea hotărârii din 14 decembrie 1995; 273.970 euro reprezentând prejudiciul creat prin neexecutarea hotărârii din 9 noiembrie 1992; majorarea acestor sume cu dobânda legală a BNR plus 3% începând cu data de 21 mai 2011; 10.000 euro reprezentând daune morale ca urmare a neexecutării acestor hotărâri, într-un termen rezonabil.

Prin sentința civilă nr. 455 din 5.03.2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești și, în consecință, a respins acțiunea, luând act că pârâții nu au solicitat obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 301/28.10.2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 455 din 5 martie 2013 a Tribunalului București.

Prin decizia nr. 596 din 24 februarie 20J5, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 301 din 28 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care a casat-o și a trimis-o spre rejudecare aceleiași instanțe.

1.3. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, sub nr. x/3/2013, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu Agenția Națională de Administrare fiscală - Direcția Antifraudă Fiscală (fosta Garda Financiară - Comisariatul Central) anularea Deciziei nr. 1123 din 23 septembrie 2013 emisă de Garda Financiară - Comisariatul General prin care s-a dispus eliberarea sa din funcția publică, reintegrarea în funcția corespunzătoare, echivalentă funcției deținute în cadrul noii structuri înființate prin reorganizarea Agenției Naționale de Administrare Fiscal, obligarea pârâtei la plata daunelor materiale reprezentând prejudiciul creat ca urmare a drepturilor salariale și conexe, neachitate.

Prin sentința nr. 1847 din 13 martie 2015, Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Antifraudă Fiscală, ca inadmisibilă, motivat de faptul că nu s-a făcut dovada parcurgerii plângerii prealabile, prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Prin decizia nr. 6289 din 17 decembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins recursul formulat de către recurentul A. împotriva sentinței nr. 1847 din 13 martie 2015 a Tribunalului București.

1.4. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 9.07.2012, sub nr. x/3/2012, ulterior declinată la Tribunalul București și înregistrată sub nr. x/3/2013, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Garda Financiară - Comisariatul Central, a solicitat anularea în parte a deciziei de încadrare nr. 438 din 23 mai 2012, obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii de încadrare începând cu data de 20 octombrie 1992 conform sentinței nr. nr. 7391 din 14 decembrie 1995 a Judecătoriei Sector 5 București și Hotărârii CEDO din 14.09.2010, pronunțată în cauza Chiș contra României; obligarea pârâtei la achitarea daunelor materiale în sumă de 2.500.000 RON reprezentând contravaloarea prejudiciului datorat ca urmare a sentinței civile nr. 7391 din 14.12.1995; obligarea pârâtei la reintegrarea avută la data eliberării din funcție și la plata daunelor materiale reprezentând toate drepturile de natura salariala începând cu data eliberării din funcție și până la data efectivei reluări a activității și obligarea pârâtei la plata unor daune morale în sumă de 20.000 euro.

Prin sentința nr. 7509 din 14 noiembrie 2014, Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea precizată de către reclamant, a anulat decizia nr. 438 din 23 mai 2012 de încadrare a reclamantului în funcția de comisar, a obligat pârâta la emiterea unei noi decizii de încadrare a reclamantului, începând cu data de 20.10.1992, conform dispozitivului sentinței civile nr. 7391 din 14 decembrie 1995, pronunțate de Judecătoria Sectorului 5 București în dosar nr. x/1993, definitivă, și a obligat pârâta la plata către reclamant a tuturor drepturilor de natură salariale aferente perioadei 20.10.1992-01.06.2012.

Prin decizia nr. 994 din 25 februarie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis recursul formulat de recurenta - pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Antifraudă Fiscală împotriva sentinței nr. 7509 din 14 noiembrie 2014 a Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, a modificat în parte sentința în sensul că: a obligat pârâta la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu drepturile de natură salarială aferente perioadei 15.12.1995-01.06.2012; a respins ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtei la plata drepturilor de natură salarială aferente perioadei 20.10.1992-14.12.1995; a menținut în rest sentința.

La data de 16 martie 2016 s-a înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție cererea de revizuire formulată de A. împotriva celei din urmă decizii indicate la punctul precedent, invocându-se motivele prevăzute de art. 322 pct. 2, 7 și 9 din C. proc. civ. de la 1865, aplicabil ratione temporis în cauza de față.

2.1. Revizuentul a susținut că instanța de recurs nu a fost învestită cu "rejudecarea sentinței nr. 7391/1995, ci doar cu motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulat de Agenția Națională de Administrare Fiscală, neputând repune în discuție însăși hotărârea CEDO. Instanța de recurs și-a depășit competența, pronunțându-se asupra a ceea ce nu i s-a cerut, fiind incident astfel motivul prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ.

2.2. Pronunțându-se cu privire la cuantumul prejudiciului pentru perioada 20 octombrie 1992-14 decembrie 1995, curtea de apel a încălcat competența executorului judecătoresc, decizia nr. 438 din 23 mai 2012 și hotărârea CEDO, în sensul art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 596 din 24 februarie 2015 a statuat irevocabil cu privire la sumele solicitate cu titlu de prejudiciu, reținând că în mod greșit instanțele nu i-au analizat pretențiile prin prisma elementelor răspunderii civile delictuale.

2.3. Sunt îndeplinite, mai susține revizuentul, și condițiile incidenței motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ., întrucât marja de apreciere a statului parte nu se poate extinde peste limitele aplicării principiului subsidiarității și prin încălcarea principiului atribuirii, odată ce perioada 1992-2010 a fost dedusă judecății în fața instanței europene.

La rândul său, la data de 25.03.2016 a formulat cerere de revizuire a aceleiași decizii și Agenția Națională de Administrare Fiscală, invocând motivul prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

Potrivit revizuentei ANAF, decizia Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, nr. 994 din 25 februarie 2016 este potrivnică sentinței civile nr. 1847 din 13 martie 2015, irevocabilă prin decizia nr. 6289 din 17 decembrie 2015 a Curții de Apel București.

În esență, se afirmă că inițial Tribunalul București a respins acțiunea reclamantului de integrare a sa într-o funcție publică la Agenția Națională de Administrare Fiscală dar apoi, aceeași instanță, a obligat Agenția Națională de Administrare Fiscală să îl reintegreze începând cu data de 20.10.1992 și să îi plătească drepturile salariale aferente.

La data de 17.10.2016, revizuentul A. a formulat cerere reconvențională la cererea de revizuire formulată de Agenția Națională de Administrare Fiscală, solicitând să se constate nulitatea sentinței civile nr. 1847/2015 și, în subsidiar, a deciziei nr. 1123/2013, cu obligarea părții adverse la achitarea tuturor drepturilor salariale aferente.

Potrivit dispozițiilor art. 323 din C. proc. civ.:

"(1) Cererea de revizuire se îndreaptă la instanța care a dat hotărârea rămasă definitivă și a cărei revizuire se cere.

(2) În cazul art. 322 pct. 7, cererea de revizuire se va îndrepta la instanța mai mare în grad față de instanța sau instanțele care au pronunțat hotărârile potrivnice. Când cele două instanțe care au dat hotărârile potrivnice fac parte din circumscripții judecătorești deosebite, instanța mai mare în grad la care urmează să se îndrepte cererea de revizuire va fi aceea a instanței care a dat prima hotărâre."

Ca urmare, cererea de revizuire formulată de A., întemeiată pe cazurile prevăzute de art. 322 pct. 2 și 9 C. proc. civ. este de competența Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca instanță care a pronunțat Decizia nr. 994 din 25 februarie 2016, a cărei retractare se solicită, sens în care va fi disjunsă și declinată în favoarea acesteia.

Referitor la cererile de revizuire întemeiate pe cazul prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., formulate de A. și Agenția Națională de Administrare Fiscală, Înalta Curte constată că acestea nu pot trece de filtrul de admisibilitate instituit prin art. 326 alin. (3) C. proc. civ.

Potrivit reglementării aplicabile, revizuirea se poate cere "dacă există hotărâri potrivnice date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate".

Niciuna dintre hotărârile indicate de părți nu sunt "potrivnice" în sensul legii cu decizia civilă nr. 994 din 25 februarie 2016.

Astfel, actele procedurale îndeplinite de executorul judecătoresc și decizia nr. 438 din 23 mai 2012 a Gărzii Financiare - Comisariatul General nu sunt "hotărâri definitive" date de "instanțe".

Hotărârea CEDO în cauza Chiș împotriva României (cererea nr. x/03), ea însăși temei de revizuire, nu poate intra, de asemenea, în sfera hotărârilor potrivnice, fiind evident că nu se regăsește tripla identitate cerută de lege: părți, obiect, cauză.

În fine, nici hotărârile judecătorești indicate de revizuenți decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, nr. 596 din 24 februarie 2015, sentința civilă nr. 1847 din 13 martie 2015 a Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal ori Decizia nr. 6289 din 17 decembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, nu sunt "potrivnice", fiind pronunțate în litigiile anterioare purtate între părți, având obiect și cauze diferite.

Astfel, prima decizie a avut obiectul și cauza indicate la pct. 1.2 din această decizie, iar celelalte două hotărâri judecătorești, pronunțate în unul și același dosar, privesc o acțiune având ca obiect anularea deciziei nr. 1123 din 23 septembrie 2013 a Agenției Naționale de Administrare Fiscală- Direcția Generală Antifraudă Fiscală de eliberare din funcție a revizuentului, reîncadrarea în funcție și plata de daune morale, soluțiile fiind expuse la pct. 1.3 din această decizie.

În fine, cererea reconvențională formulată de revizuentul A. la cererea de revizuire a Agenției Naționale de Administrare Fiscală este inadmisibilă în raport de stadiul procesual al cauzei, neputând să fie circumscrisă dispozițiilor art. 119 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Disjunge cererea de revizuire formulată de A. împotriva deciziei nr. 994 din 25 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, întemeiată pe art. 322 pct. 2 și pct. 9 C. proc. civ. și declină competența de soluționare în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Respinge cererile de revizuire formulate de A. și Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva deciziei nr. 994 din 25 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, întemeiate pe art. 322 pct. 7 C. proc. civ., ca inadmisibile.

Respinge cererea reconvențională formulată de A., ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 octombrie 2016.