ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3352/2014
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3352/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
Obiectul acțiunii
Prin acțiunea
înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, reclamantul T.D.J. a solicitat, în
contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe - Instituția
Agentului Guvernamental pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ca prin
hotărârea ce se va pronunța:
- să se constate
refuzul nejustificat al pârâtului de a-i răspunde la scrisoarea din data de 28
martie 2012, în completarea scrisorii din data de 21 martie 2012;
- să se constate refuzul
nejustificat al pârâtului de a soluționa cererea privind majorările de întârziere
la plata sumei de 5000 euro care i se cuvin în baza pct. 6 lit. e) coroborat cu
pct. 6 lit. b) din dispozitivul Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului,
pronunțata în Cauza "Teodorescu contra României", în Dosarul nr. 29762/02;
- să fie obligat pârâtul
să solicite de îndată Ministerului Finanțelor Publice să-i plătească cu celeritate
majorările de întârziere la plata sumei de 5000 euro care i se cuvin pentru perioada
29 ianuarie 2009 - 25 aprilie 2012, în baza pct. 6 lit. e) din dispozitivul Hotărârii
Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțata în Cauza " Teodorescu contra
României", în Dosarul nr. 29762/02;
- obligarea paratului
să solicite Ministerului Finanțelor Publice să-i comunice modalitatea de calcul
efectiv a majorărilor de întârziere solicitate la petitul nr. 3 al prezentei acțiuni;
- obligarea paratului
să-i comunice dovada executării petitelor 3 și 4 din prezenta acțiune;
- obligarea pârâtului
să-i comunice copiile certificate a documentelor care atestă corespondenta pe care
a purtat-o cu Comitetul Miniștrilor, în legătură cu executarea Hotărârii CEDO pronunțată
în Cauza "Teodorescu contra României";
- obligarea pârâtului,
în conformitate cu art. 8 alin. (1) și art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004,
să-i plătească suma de 6.000 euro (echivalat în RON, la cursul de schimb valutar
valabil la data plății) cu titlu de despăgubiri pentru repararea prejudiciilor morale
pe care le-a suferit din cauza pârâtului.
În motivarea acțiunii,
reclamantul a învederat calitatea sa de tripla victimă a statului român, constatată
prin Hotărârea CEDO pronunțată la data de 29 iulie 2008, în Cauza "Teodorescu
contra României", publicată în Monitorul Oficial nr. 386/2009.
În vederea executării
Hotărârii CEDO, coroborată cu decizia civilă nr. 391/2012 a Curții de Apel Cluj,
irevocabilă, prin care s-a constatat neîndeplinirea de către Statul Roman a obligației
de reintegrare efectivă, în termenul stabilit de CEDO și a obligat pârâtul să-i
plătească suma de 5000 euro, cu titlu de despăgubiri materiale, s-a adresat Agentului
Guvernamental, cu scrisorile din datele de 21 martie 2012 și 28 martie 2012.
Urmare cererilor prealabile
care se regăsesc în scrisorile, statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice
i-a achitat cu mare întârziere, abia în data de 09 mai 2012, suma de 22.026.50
RON (reprezentând echivalentul în RON al sumei de 5000 euro, cu titlu de daune materiale),
fără să-i plătească însă majorările dispuse la pct. 6 lit. e) al Hotărârii CEDO
și fără a actualiza suma cu indicele de inflație aflat in vigoare la data efectuării
plății.
Refuzul nejustificat al
pârâtului de a solicita Ministerului Finanțelor Publice plata sumei de 5000
euro, coroborat cu refuzul nejustificat al pârâtului de a solicita Ministerului
Finanțelor Publice plata majorărilor de întârziere dispuse de către CEDO, reprezintă
fapte ilicite grave, cauzatoare de prejudicii, în dauna reclamantului.
Subliniază faptul că până
în prezent nu a fost despăgubit cu majorările de întârziere și nici nu a primit
vreun răspuns la petitul privind aceste majorări de întârziere în legătură cu care
s-a adresat prin scrisoarea din data de 28 martie 2012.
Referitor la cuantumul
despăgubirii solicitate a arătat că potrivit parag. 100 din Hotărârea CEDO, Statul
Român a fost obligat să-i plătească suma de 2000 euro cu titlu de daune morale,
din cauza frustrărilor provocate de imposibilitatea executării unei hotărâri judecătorești
privind reintegrarea în muncă.
Prejudiciul moral a constat
și în disconfortul psihic suferit datorită dublului refuz nejustificat al pârâtului
de a executa (timp de 3 ani) obligațiile privind despăgubirea de 5000 euro și, respectiv,
majorările de întârziere.
În opinia reclamantului,
suma de 6.000 euro reprezentând daunele morale solicitate, este modică, încadrându-se
perfect în limitele de rezonabilitate impuse de către CEDO.
Hotărârea Curții de apel
Prin sentința nr. 25 din
14 ianuarie 2013, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă și de contencios administrativ
și fiscal, a admis în parte, acțiunea formulată de reclamantul T.D.J., în contradictoriu
cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe - Instituția Agentului Guvernamental pentru
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (AG) și în consecință:
- a constatat refuzul
nejustificat al pârâtului de a soluționa cererea reclamantului privind majorările
de întârziere la plata sumei de 5.000 euro;
- a obligat pârâtul să
solicite de îndată Ministerul Finanțelor Publice să-i plătească reclamantului, cu
celeritate, majorări de întârziere de la plata sumei de 5.000 euro aferente perioadei
29 ianuarie 2009 - 25 aprilie 2012;
- a obligat pârâtul să
comunice reclamantului modalitatea de calcul efectiv a majorărilor de întârziere
solicitate precum și dovada executării petitelor 3 și 4 din acțiune;
- a obligat pârâtul să
plătească reclamantului suma de 6.000 euro despăgubiri pentru repararea prejudiciului
moral suferit, precum și suma de 39,3 RON cheltuieli de judecată;
- în rest, a respins celelalte
capete de cerere.
Pentru a decide în acest
sens, instanța de fond a reținut că, prin hotărârea pronunțată la data de 29 iulie
2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât următoarele:
a) statul pârât trebuie
să execute hotărârea judecătorească din data de 5 martie 2001, să îl reintegreze
pe reclamant în postul său și să îi plătească despăgubirile stabilite prin această
hotărâre, reactualizate pe baza ratei inflației, și anume suma de 8.226 euro (opt
mii două sute douăzeci și șase euro), în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive
a prezentei hotărâri, conform art. 44 parag. 2 din Convenție;
b) în lipsa acestei executări,
statul pârât trebuie să îi plătească reclamantului, în același termen, pe lângă
suma de 8.226 euro, ce corespunde despăgubirilor stabilite prin hotărârea din data
de 5 martie 2001, reactualizate pe baza ratei inflației, suma suplimentară de 5.000
euro (cinci mii euro), adică în total 13.226 euro (treisprezece mii două sute douăzeci
și șase euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, cu
titlu de daune materiale;
c) în orice caz, statul
pârât trebuie să îi plătească reclamantului, în același termen, următoarele sume:
2.000 euro (două mii euro), plus orice sumă care ari putea fi datorată cu titlu
de impozit, cu titlu de daune morale; 600 euro (șase sute euro), plus orice sumă
care ar putea fi datorată cu titlu de impozit de către reclamant, cu titlu de cheltuieli
de judecată;
d) sumele menționate la
lit. b) și c) să fie convertite în moneda statului pârât, la cursul de schimb valabil
la data plății;
e) începând de la expirarea
termenului menționat mai sus și până la efectuarea plății, aceste sume se vor majora
cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal
a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale.
În îndeplinirea obligațiilor
stabilite prin hotărârea amintită, reclamantul a solicitat autorităților Statului
Român să procedeze la executarea hotărârii judecătorești, la reintegrarea acestuia
în postul său și să îi plătească despăgubirile stabilite prin această hotărâre,
reactualizate pe baza ratei inflației. Ulterior acestui moment, apreciind că
Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului nu a fost pusă în executare, s-a
adresat instanței de judecată pentru a constata această neexecutare.
Prin decizia civilă
nr. 391 din 31 ianuarie 2012 pronunțată de către Curtea de Apel Cluj, irevocabilă,
instanța a admis acțiunea promovată de reclamant și a obligat autoritatea pârâtă
să plătească reclamantului suma suplimentară de 5000 euro stabilită prin
Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, reținând neexecutarea de către Statul
Român a obligației de reintegrare efectivă a reclamantului în termen de 3 luni de
la data rămânerii definitive a hotărârii.
În această perioadă, reclamantul
a purtat o îndelungată corespondență cu pârâtul, adresându-i mai multe cereri prin
care dorea să obțină lămuriri cu privire la stadiul și modalitatea de executare
a Hotărârii CEDO.
Curtea a respins capătul
de cerere prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtului de a-i răspunde
Ia scrisoarea din data de 28 martie 2012, în completarea scrisorii din data de
21 martie 2012, constatând că nu este întrunită ipoteza art. 1 alin. (1), teza finală
din Legea nr. 554/2004, întrucât la data de 26 martie 2012, pârâtul a oferit un
răspuns cererii formulate de către reclamant, chiar dacă nu celei din data de 28
martie 2012 (care reprezintă o precizare a celei dintâi, după cum chiar reclamantul
afirmă), încunoștințându-l că au fost inițiate procedurile de plată a sumei de 5.000
euro.
De asemenea, a constatat
că, la aceeași dată, 26 martie 2012, pârâtul a transmis reclamantului și copia memoriului
din data de 05 iulie 2011, care a fost comunicat Departamentului de Executări a
hotărârilor CEDO, înscrisurile puse la dispoziție purtând antetul și semnătura Direcției
Agentului Guvernamental pentru CEDO.
În raport de aceste înscrisuri,
Curtea a apreciat că pârâtul nu trebuie să procedeze la alte certificări ale copiilor
transmise reclamantului, întrucât documentele puse la dispoziție constituie înscrisuri
oficiale iar eventuale neconcordanțe sau falsificări vor fi supuse rigorii
legii penale.
Prin urmare, a fost respins
și capătul de cerere prin care reclamantul a solicitat instanței obligarea pârâtului
la comunicarea unor copii certificate ale documentelor care atestă corespondența
purtată cu Comitetul Miniștrilor în legătură cu executarea hotărârii CEDO, instanța
considerând că este o cerere excesivă și nefondată.
Analizând conținutul deciziei
civile nr. 391 din 31 ianuarie2012 pronunțată de către Curtea de Apel Cluj, irevocabilă,
instanța de fond a constatat că, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că Statul
Român prin autoritățile acestuia nu a procedat la executarea obligației de reintegrare
efectivă a reclamantului în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii.
Pornind de la această
constatare, Curtea de apel a reținut că este obligată să dea eficiență prevederilor
cuprinse în Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Teodorescu
contra României pentru ipoteza neexecutării la termen a obligației stabilite, aceea
de a proceda la reintegrarea efectivă a reclamantului și la plata daunelor.
Instanța europeană, prin
hotărârea pronunțată, a înțeles să evalueze și să stabilească anticipat care sunt
despăgubirile datorate de către Statul Român pentru neexecutarea obligațiilor impuse,
statuând ca, pentru ipoteza neexecutării în termenul stabilit a obligațiilor, reclamantului
să-i fie plătită suma suplimentară de 5.000 euro (cinci mii euro), plus orice sumă
care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de daune materiale, iar
pentru întârzierea la plata acestei sume, de la expirarea termenului și „până la
efectuarea plații, aceste sume se vor majora cu o dobândă simplă având o rată egala
cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în
această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale".
Având în vedere că, prin
decizia civilă nr. 391 din 31 ianuarie 2012 a Curții de Apel Cluj, irevocabilă s-a
dispus cu privire la despăgubirea reclamantului cu suma suplimentară de 5.000 euro,
potrivit art. 1 lit. b) fraza finală din Hotărârea Curții Europene a
Drepturilor Omului, Curtea a apreciat că, urmare a constatării neîndeplinirii obligației
impuse Statului Român prin hotărârea amintită, pârâtul datorează și majorările de
întârziere aferente sumelor acordate, conform art. 1 lit. e) din Hotărârea
Curții Europene a Drepturilor Omului.
Curtea a reținut că majorările
sunt datorate în temeiul hotărârii pronunțate de CEDO, urmare a constatării neexecutării
obligațiilor impuse de instanța europeană, instanța națională constatând doar această
neîndeplinire a obligațiilor, astfel că nu se poate susține cu temei că Statul Român
nu datorează reclamantului majorările de întârziere întrucât a plătit în termen
suma suplimentară la care a fost obligat de către instanța națională.
Cu privire la susținerile
pârâtului, în sensul că, Statul Român avea, potrivit hotărârii CEDO, un drept de
opțiune între a plăti reclamantului suma suplimentară de 5.000 euro și de a nu proceda
la reîncadrarea acestuia, Curtea a reținut că, potrivit dispozitivului hotărârii
amintite, CEDO a impus statului pârât executarea întocmai a sentinței civile pronunțate
la data de 05 martie 2001, respectiv reintegrarea reclamantului și doar în subsidiar,
cu titlu de sancțiune, a prevăzut plata unei sume suplimentare.
Prin urmare, reclamantului
i se cuvine suma suplimentară de 5.000 euro, sumă care este purtătoare de dobânzi,
despăgubirea fiind datorată urmare a neexecutării obligației impuse prin
Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, în termen de 3 luni de la data rămânerii
definitive a hotărârii.
Curtea a reținut că majorările
acestea sunt datorate de la data de 29 ianuarie 2009, întrucât Statul Român și-a
exprimat clar opțiunea, în sensul neexecutării obligațiilor impuse, prin întâmpinarea
formulată susținând că avea, potrivit hotărârii CEDO, un drept de opțiune între
a plăti reclamantului suma suplimentară de 5.000 euro și de a nu proceda la reîncadrarea
acestuia.
În acest context, Curtea
a apreciat ca fiind fondată cererea reclamantului privind obligarea pârâtului de
a solicita Ministerul Finanțelor Publice să-i comunice modalitatea de calcul a majorărilor
solicitate, în acest mod putându-se verifica în ce măsură dreptul său de desdăunare
a fost pe deplin respectat.
În ceea ce privește obligarea
pârâtului la plata daunelor morale, Curtea a reținut că, esențial în a stabili întinderea
prejudiciului moral suferit de reclamant este analiza de legalitate efectuată de
instanță asupra faptei ilicite și a vinovăției.
Reținând sentimentul de
insecuritate și înstrăinare civică resimțită de reclamant urmare a atitudinii adoptate
de către autoritățile române care au nesocotit o hotărâre adoptată de către o instanță
europeană precum și nenumăratele litigii derulate pentru a-și obține executarea
întocmai a hotărârii, Curtea a apreciat că daunele morale în cuantum de 6.000 euro
sunt în măsură să asigure o compensație morală pentru suferințele pricinuite.
Recursul formulat de pârâtul
Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinței nr. 25 din 14 ianuarie 2013 pronunțată
de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal.
Motivele de recurs sunt
întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 4 și pct. 9 C. proc. civ.
În ceea ce privește obligarea
M.A.E. de a solicitat de îndată Ministerului Finanțelor Publice să plătească reclamantului
majorări de întârziere în sumă de 5000 euro acordate prin hotărârea din cauza Teodorescu
împotriva României, aferente perioadei 29 ianuarie 2009 - 25 aprilie 2012, recurentul
arată că hotărârea este dată cu depășirea atribuțiilor instanței de judecată, judecătorul
fondului realizând propria sa interpretare a hotărârii CEDO sub aspectul modalității
de executare.
Consideră recurentul că
după executarea în natură a obligației de reintegrare (chiar dacă pe un alt post
decât cel deținut anterior concedierii) plus plata sumei de 5000 euro acordată cu
titlu de daune materiale, alternativ obligației de reîncadrare, plata unor daune
de întârziere este o măsură disproporționată ce excede raționamentului CEDO.
În ceea ce privește obligarea
M.A.E. la plata unor daune morale în cuantum de 6000 euro, cu referire la „sentimentul
de insecuritate socială și înstrăinare civilă” resimțit de reclamant urmare a atitudinii
adoptate de autoritățile române care au nesocotit Hotărârea Curții Europene a
Drepturilor Omului, instanța de fond a realizat o interpretare greșită a modului
de executare a acestei hotărâri, extinzând „efectul direct” cu mult peste limitele
legale.
Este adevărat că au existat
numeroase litigii pentru punerea în executare a hotărârii, așa cum a reținut judecătorul
fondului, însă arată că instanța europeană a acordat deja suma de 2000 euro cu titlu
de daune morale pentru neexecutarea hotărârii de integrare, sumă ce a fost și încasată
de reclamant.
Mai mult, deși a respins
capătul principal al acțiunii, apreciind că pârâtul a oferit răspuns cererii formulate
de reclamant, instanța a acordat totuși daune morale în lipsa unei fapte ilicite.
Apărările formulate de
intimatul-reclamant T.D.J.
Prin întâmpinarea formulată
la data de 03 septembrie 2014, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului
ca nefondat, răspunzând criticilor invocate prin cererea de recurs.
În esență, a arătat că
excepția necompetenței generale a instanțelor românești privind punerea în executare
a unei hotărâri pronunțate de CEDO este neîntemeiată.
Cu privire la daunele
morale acordate, instanța de fond a reținut în mod corect îndeplinirea în cauză
a condițiilor necesare reparării prejudiciului moral pe care l-a suferit din culpa
exclusivă a recurentului-pârât, în sensul dispozițiilor art. 998-999 C. civ.
Este adevărat că prin
parag. 100 - Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că „reclamantul
a suferit un prejudiciu moral din cauza frustrării provocate de imposibilitatea
de a obține executarea hotărârii pronunțate în favoarea sa și că acest prejudiciu
nu este suficient compensat printr-o constatare a încălcării. În aceste circumstanțe,
ținând cont de toate elementele aflate în posesia sa și statuând în echitate, astfel
cum prevede art. 41 din Convenție, Curtea îi acordă reclamantului suma de 2000 euro
cu titlu de daune morale”.
Dar, arată intimatul-reclamant,
aceste considerente ale Curții dovedesc fără echivoc că suma de 2000 euro vizează
doar acoperirea unui prejudiciu suferit până la data pronunțării deciziei Curții.
II. Considerentele Înaltei
Curți asupra recursului
Examinând cauza prin prisma
criticilor invocate și a prevederilor art. 304
1
C. proc. civ., ținând
cont de susținerile și apărările părților, Înalta Curte constată că recursul este
fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Prin Hotărârea pronunțată
la data de 29 iulie 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dispus: a) statul
pârât trebuie să execute hotărârea judecătorească din data de 5 martie 2001, să
îl reintegreze pe reclamant în postul său și să îi plătească despăgubirile stabilite
prin această hotărâre, reactualizate pe baza ratei inflației, și anume suma de 8.226
euro (opt mii două sute douăzeci și șase euro), în cel mult 3 luni de la data rămânerii
definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 parag. 2 din Convenție;
b) în lipsa acestei executări,
statul pârât trebuie să îi plătească reclamantului, în același termen, pe lângă
suma de 8.226 euro, ce corespunde despăgubirilor stabilite prin hotărârea din data
de 5 martie 2001, reactualizate pe baza ratei inflației, suma suplimentară de 5.000
euro (cinci mii euro), adică în total 13.226 euro (treisprezece mii două sute douăzeci
și șase euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, cu
titlu de daune materiale;
c) în orice caz, statul
pârât trebuie să îi plătească reclamantului, în același termen, următoarele sume:
2.000 euro (două mii euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de
impozit, cu titlu de daune morale; 600 euro (șase sute euro), plus orice sumă care
ar putea fi datorată cu titlu de impozit de către reclamant, cu titlu de cheltuieli
de judecată;
d) sumele menționate la
lit. b) și c) să fie convertite în moneda statului pârât, la cursul de schimb valabil
la data plății;
e) începând de la expirarea
termenului menționat mai sus și până la efectuarea plății, aceste sume se vor majora
cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal
a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale.
Prin decizia civilă
nr. 391 din 31 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă,
de contencios administrativ și fiscal, instanța a constatat neexecutarea de către
Statul Român a obligației de reintegrare efectivă a reclamantului în termene de
3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii CEDO, cu consecința obligării
autorității pârâte să plătească acestuia suma suplimentară de 5000 euro stabilită
prin hotărâre.
Prin cererea de chemare
în judecată reclamantul s-a plâns în legătură cu refuzul nejustificat al autorității
pârâte de a-i oferi un răspuns la scrisoarea adresată la data de 28 martie 2012
în completarea scrisorii din 21 martie 2012.
Astfel, prin corespondența
purtată cu autoritatea pârâtă, intimatul-reclamant a solicitat lămuriri cu privire
la stadiul și modalitatea de executare a hotărârii CEDO, în sensul acordării sumei
de 5000 euro în executarea hotărârii pronunțate de Curtea de Apel Cluj și comunicării
corespondenței purtată cu Comitetul de Miniștri în legătură cu punerea în executare
a hotărârii CEDO.
Conform înscrisurilor
atașate la dosar rezultă că pârâtul a formulat un răspuns la cererea reclamantului
(cerere precizată la data de 28 martie 2012).
Împrejurarea că reclamantul
este nemulțumit de răspunsul emis de autoritatea publică pârâtă nu conturează întrunirea
în cauză a cerințelor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004R privind refuzul
nejustificat de a soluționa o cerere.
Așadar, în mod corect
judecătorul fondului a reținut că petitul privind obligarea pârâtului să-i răspundă
la cererea adresată la 21 martie 2012 și precizată ulterior este neîntemeiată, respingând-o
în consecință.
În raport de cele reținute
mai sus privind capătul principal al cererii de chemare în judecată, Înalta Curte
apreciază că motivul de recurs privind depășirea atribuțiilor puterii judecătorești
de către prima instanță, motiv reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc.
civ. - 1865, este nefondat.
Cel de-al doilea motiv
de recurs ce vizează nelegalitatea soluției cu privire la constatarea refuzului
nejustificat al pârâtului de a soluționa cererea reclamantului privind majorările
de întârziere la suma de 5000 euro și obligarea acestuia să solicite Ministerului
Finanțelor Publice să-i plătească reclamantului cu celeritate majorările de întârziere
aferente sumei de 5000 euro, pentru perioada 29 ianuarie 2009 - 25 aprilie 2012,
precum și obligarea la plata sumei de 6000 euro cu titlu de daune morale, este fondat.
Prin decizia nr. 391
din 31 ianuarie 2012 a Curții de Apel Cluj a fost obligat pârâtul Statul Român prin
Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului suma suplimentară de 5000
euro stabilită prin Hotărârea CEDO din data de 29 iulie 2008 în cauza Teodorescu
împotriva României (cererea nr. 29762/02) ca urmare a constatării neexecutării de
către Statul Român a obligației de reintegrare efectivă a reclamantului în termen
de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii.
S-a reținut în considerentele
deciziei sus menționate că în cauză nu s-a executat obligația impusă de CEDO în
termenul stabilit în acest sens prin hotărâre, precum și faptul că vătămarea recurentului
în aceste condiții a fost prezumată astfel că are obligația să plătească reclamantului
și suplimentul de despăgubire de 5000 euro.
Așadar, instanța națională
a constatat prin decizia nr. 391/2012 pronunțată de Curtea de Apel Cluj refuzul
nejustificat de a pune în executare sentința de reintegrare a reclamantului, în
termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii CEDO, acordând în consecință
și despăgubirile de 5000 euro stabilite anticipat de CEDO pentru această ipoteză
a neexecutării în termen a obligațiilor impuse.
În plus, acordarea despăgubirilor
în cuantum de 5000 euro reprezintă o obligație alternativă celei privind reîncadrarea
reclamantului așa cum rezultă din considerentele hotărârii pronunțate la 29
iulie 2008 de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, pentru
prejudiciul suferit în perioada anterioară pronunțării hotărârii CEDO, reclamantului
i-au fost acordate daune morale în sumă de 2000 euro, astfel că acordarea a încă
6000 euro, daune morale pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a atitudinii
adoptate de autoritățile române care au nesocotit o hotărâre adoptată de o instanță
europeană și pentru următoarele litigii derulate pentru a obține executarea acesteia,
apare ca fiind excesivă în raport de dispozitivul hotărârii CEDO care prevede în
mod expres acordarea unor despăgubirii de 5000 euro în ipoteza neexecutării obligației.
Aceleași considerente
sunt valabile și în ceea ce privește soluția de obligare a pârâtului să solicite
Ministerului Finanțelor Publice plata cu celeritate a majorărilor aferente sumei
de 5000 euro acordate prin decizia nr. 391/2012 pronunțată de Curtea de Apel Cluj,
urmare a aplicării dispozițiilor Hotărârii CEDO din data de 29 iulie 2008.
Instanța națională constatând
neexecutarea obligațiilor impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului a obligat
Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului o despăgubire
stabilită anticipat și alternativ obligației principale, de către instanța europeană
la data de 08 mai 2012. Suma de 5000 euro stabilită anticipat nu reprezenta o creanță
certă, lichidă și exigibilă la momentul pronunțării hotărârii CEDO, astfel încât
să fie purtătoare de dobânzi sau să genereze majorări de întârziere. Doar la momentul
pronunțării deciziei nr. 391 din 31 ianuarie 2012 a Curții de Apel Cluj putem vorbi
de o creanță certă, astfel că în mod greșit judecătorul fondului a considerat că
reclamantului i se cuvin majorări de întârziere aferente sumei de 5000 euro pentru
perioada cuprinsă între 29 ianuarie 2009 (când Statul Român și-a exprimat clar opțiunea
în sensul neexecutării obligațiilor impuse prin întâmpinarea formulată la pag. 58)
și data efectuării plății sumei de 5000 euro.
Prin urmare, Înalta Curte
reține că în cauză nu există un refuz nejustificat al autorității pârâte de a soluționa
cererile reclamantului, astfel că în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din
Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., va fi admis recursul
și modificată sentința atacată în sensul respingerii acțiunii formulată de reclamantul
T.D.J., ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat
de Ministerul Afacerilor Externe - Instituția Agentului Guvernamental pentru Curtea
Europeană a Drepturilor Omului împotriva sentinței nr. 25 din 14 ianuarie 2013 a
Curții de Apel Cluj, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.
Modifică sentința atacată
în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamantul Teodorescu Dorin Jean, ca
nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 19 septembrie 2014.