ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 617/2015

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 792 din 21 februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, investită prin declinare de Tribunalul București, a admis excepția necompetenței instanțelor judecătorești invocată de pârâtul M.A.E., a respins acțiunea formulată de reclamantul C.R.D., în contradictoriu cu pârâții M.A.E. - D.A.G. și M.F.P., ca nefiind de competența instanțelor judecătorești, a respins cererea de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată și a luat act că pârâții nu au formulat cerere de obligare a reclamantului la cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâților la executarea Hotărârii C.E.D.O. pronunțată la data de 14 septembrie 2010 în Cauza Chiș împotriva României, plata unor daune materiale în sumă de 584.433 euro, actualizată pe perioada 21 mai 2011 - data plății efective, daune materiale ce ulterior au fost completate de reclamant cu suma de 457.598,68 lei, plata diferenței dintre suma de 5.900 euro stabilită cu titlu de reparație echitabilă și suma de 5.660 euro, conform dispozitivului hotărârii, precum și plata daunelor morale în sumă de 5.000 euro.

Instanța de fond a constatat că în materia procedurii executării hotărârilor pronunțate de C.E.D.O., competența de supraveghere revine Comitetului de Miniștrii, acest organism având abilitarea de a sesiza Curtea asupra problemei respectării de către statele contractante a obligațiilor stabilite în sarcina lor prin hotărâri definitive ale Curții în litigiile în care ele sunt părți. Mai mult, singura instanță competentă să stabilească dacă un stat contractant a încălcat obligațiile decurgând dintr-o hotărâre definitivă pronunțată de C.E.D.O. este însăși această Curte, iar nu instanțele naționale. Reținând că în speță competența este una absolută conform art. 159 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., de la care nu se poate deroga prin voința părților, Curtea de Apel a admis excepția necompetenței instanțelor judecătorești invocată de pârâtul M.A.E.

- D.A.G. prin întâmpinare și a respins acțiunea ca nefiind de competența instanțelor judecătorești. Au fost invocate dispozițiile art. 46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului referitoare la forța obligatorie și executarea hotărârilor C.E.D.O. În ceea ce privește solicitarea reclamantului de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată, instanța a reținut că potrivit art. 274 C. proc. civ., partea care cade în pretenții poate fi obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Având în vedere soluția pronunțată în cauză, observând culpa procesuală a reclamantului, care este partea ce va cădea în pretenții, instanța a respins cererea acestuia de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată și a luat act că pârâții nu au solicitat obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva hotărârii instanței de fond, reclamantul C.R.D. a declarat recurs. În motivarea recursului, încadrat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., se arată că la data de 14 septembrie 2010 C.E.D.O. a pronunțat o hotărâre în Cauza Chis c. România, cererea nr. 3.360/03, prin care a condamnat Statul Roman pe terenul art. 6 & 1 din Convenție ca urmare a situației continue de neexecutare a două hotărâri (din 9 noiembrie 1992 și 14 decembrie 1995) pronunțate în favoarea sa. Recurentul precizează că Hotărârea C.E.D.O. a rămas definitivă la 21 februarie 2011, fiind publicată în M.O. nr. 85 din 2 februarie 2011, iar până la data de 21 mai 2011 autoritățile statului trebuiau să execute obligația stabilită prin decizia instanței europene.

Instanța de fond a susținut că Agentul guvernamental din cadrul M.A.E. a achitat cu întârziere și fără dobânda stabilită de C.E.D.O., la data de 12 iulie 2011 suma de 24.339 lei, ce reprezenta 5.660 euro în loc de 5.900 cât a stabilit Curtea, neluând nici o măsură de remediere și repunere a sa în situația anterioară încălcării constatate. Se mai susține că tribunalul, sfidând hotărârea C.E.D.O., a continuat o procedură de întoarcere a executării hotărârii din 9 noiembrie 1992, atât cât se executase din această hotărâre, astfel că, nu numai că autoritățile nu au dispus nici o măsură de încetare a consecințelor grave, dar prin hotărârea tribunalului care a dispus și întoarcerea salariului brut ce se executase, i-a creat o situație și mai grea, ca și când hotărârea C.E.D.O.

ar fi fost pronunțată în favoarea pârâților de la intern. Se mai susține că executarea obligațiilor derivând din hotărârea C.E.D.O. nu poate fi partajată între agent și pârâții interni, iar obligația de executare a acestei hotărâri nu se reduce doar la plata reparației echitabile, reprezentantul guvernului având obligația remedierii situației reclamantului, parte vătămată, chiar și în situația în care C.E.D.O. nu a acordat nici un fel de reparație echitabilă, în considerarea faptului că recunoașterea încălcării constatate poate reprezenta o satisfacție în sine a suferinței și prejudiciilor suferite. S-a arătat că hotărârea instanței de fond este nelegală pentru că, pe de o parte, admite necompetența instanțelor judecătorești, iar, pe de altă parte, s-a pronunțat asupra unor chestiuni fără a le pune în discuția părților în ședință publică, dar și că hotărârea este nemotivată.

Recurentul consideră că obligația executării integrale și a reparației prejudiciului suferit ca urmare a timpului nerezonabil cât cele două hotărâri au stat în neexecutare, derivă din însăși obligațiile stabilite prin cele două hotărâri în ordinea juridică internă. Necesitatea ca Înalta Curte de Casație și Justiție să se pronunțe asupra cauzei, se impune și ca urmare a faptului că, atât Agentul Guvernamental din cadrul M.A.E., cât și M.F.P., prin întâmpinările și susținerile făcute în fața instanțelor, probează faptul că în înțelegerea și respectarea obligațiilor ce le revin din lege cu privire la executarea hotărârilor C.E.D.O., dar și în legătură cu competența și limitele acesteia, există serioase lacune, în timp ce practica judiciară în acest domeniu este foarte săracă sau lipsește cu desăvârșire pe anumite segmente.

De asemenea, recurentul aduce critici hotărârii pronunțate de Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin care a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București. Recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și reținerea cauzei spre a fi soluționată în fond. Pe parcursul soluționării prezentei căi de atac, recurentul a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Prin încheierea de ședință de la data de 21 noiembrie 2014, a fost respinsă cererea anterior nominalizată pentru argumentele aflate la filele 48-49 dosar Înalta Curte de Casație și Justiție.

Examinând cauza și sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cu cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Instanța de fond a fost investită cu acțiunea reclamantului de obligare a pârâților M.A.E. - D.A.G. și M.F.P. la executarea hotărârii din data de 14 septembrie 2010 a C.E.D.O., pronunțată în Cauza Chiș c/România, precum și la plata unor daune materiale și morale. Curtea de Apel a respins acțiunea reclamantului pe considerentul că aceasta nu este de competența instanțelor judecătorești.

Potrivit art. 46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum a fost modificat prin Protocolul nr. 14: „Forța obligatorie și executarea hotărârilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul C.R.D. împotriva sentinței civile nr. 792 din 21 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 13 februarie 2015.