ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 617/2015

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 617/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

792 din 21 februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, investită prin declinare de Tribunalul București, a

admis excepția necompetenței instanțelor judecătorești invocată de pârâtul M.A.E.,

a respins acțiunea formulată de reclamantul C.R.D., în contradictoriu cu

pârâții M.A.E. - D.A.G. și M.F.P., ca nefiind de competența instanțelor

judecătorești, a respins cererea de obligare a pârâților la plata cheltuielilor

de judecată ca neîntemeiată și a luat act că pârâții nu au formulat cerere de

obligare a reclamantului la cheltuieli de judecată.

Pentru

a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin cererea de

chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâților la executarea

Hotărârii C.E.D.O. pronunțată la data de 14 septembrie 2010 în Cauza Chiș

împotriva României, plata unor daune materiale în sumă de 584.433 euro,

actualizată pe perioada 21 mai 2011 - data plății efective, daune materiale ce

ulterior au fost completate de reclamant cu suma de 457.598,68 lei, plata

diferenței dintre suma de 5.900 euro stabilită cu titlu de reparație echitabilă

și suma de 5.660 euro, conform dispozitivului hotărârii, precum și plata

daunelor morale în sumă de 5.000 euro.

Instanța

de fond a constatat că în materia procedurii executării hotărârilor pronunțate

de C.E.D.O., competența de supraveghere revine Comitetului de Miniștrii, acest

organism având abilitarea de a sesiza Curtea asupra problemei respectării de

către statele contractante a obligațiilor stabilite în sarcina lor prin

hotărâri definitive ale Curții în litigiile în care ele sunt părți. Mai mult,

singura instanță competentă să stabilească dacă un stat contractant a încălcat

obligațiile decurgând dintr-o hotărâre definitivă pronunțată de C.E.D.O. este

însăși această Curte, iar nu instanțele naționale.

Reținând

că în speță competența este una absolută conform art. 159 alin. (1) pct. 1 C.

proc. civ., de la care nu se poate deroga prin voința părților, Curtea de Apel a

admis excepția necompetenței instanțelor judecătorești invocată de pârâtul M.A.E.

- D.A.G. prin întâmpinare și a respins acțiunea ca nefiind de competența

instanțelor judecătorești.

Au

fost invocate dispozițiile art. 46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

referitoare la forța obligatorie și executarea hotărârilor C.E.D.O.

În

ceea ce privește solicitarea reclamantului de obligare a pârâților la plata

cheltuielilor de judecată, instanța a reținut că potrivit art. 274 C. proc.

civ., partea care cade în pretenții poate fi obligată, la cerere, la plata

cheltuielilor de judecată. Având în vedere soluția pronunțată în cauză,

observând culpa procesuală a reclamantului, care este partea ce va cădea în

pretenții, instanța a respins cererea acestuia de obligare a pârâților la plata

cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată și a luat act că pârâții nu au

solicitat obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva

hotărârii instanței de fond, reclamantul C.R.D. a declarat recurs.

În

motivarea recursului, încadrat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 6, 7,

8 și 9 C. proc. civ., se arată că la data de 14 septembrie 2010 C.E.D.O. a

pronunțat o hotărâre în Cauza Chis c. România, cererea nr. 3.360/03, prin care

a condamnat Statul Roman pe terenul art. 6 & 1 din Convenție ca urmare a situației

continue de neexecutare a două hotărâri (din 9 noiembrie 1992 și 14 decembrie

1995) pronunțate în favoarea sa.

Recurentul

precizează că Hotărârea C.E.D.O. a rămas definitivă la 21 februarie 2011, fiind

publicată în M.O. nr. 85 din 2 februarie 2011, iar până la data de 21 mai 2011

autoritățile statului trebuiau să execute obligația stabilită prin decizia

instanței europene.

Instanța

de fond a susținut că Agentul guvernamental din cadrul M.A.E. a achitat cu întârziere

și fără dobânda stabilită de C.E.D.O., la data de 12 iulie 2011 suma de 24.339

lei, ce reprezenta 5.660 euro în loc de 5.900 cât a stabilit Curtea, neluând

nici o măsură de remediere și repunere a sa în situația anterioară încălcării

constatate.

Se

mai susține că tribunalul, sfidând hotărârea C.E.D.O., a continuat o procedură

de întoarcere a executării hotărârii din 9 noiembrie 1992, atât cât se

executase din această hotărâre, astfel că, nu numai că autoritățile nu au

dispus nici o măsură de încetare a consecințelor grave, dar prin hotărârea

tribunalului care a dispus și întoarcerea salariului brut ce se executase, i-a

creat o situație și mai grea, ca și când hotărârea C.E.D.O. ar fi fost

pronunțată în favoarea pârâților de la intern.

Se

mai susține că executarea obligațiilor derivând din hotărârea C.E.D.O. nu poate

fi partajată între agent și pârâții interni, iar obligația de executare a acestei

hotărâri nu se reduce doar la plata reparației echitabile, reprezentantul

guvernului având obligația remedierii situației reclamantului, parte vătămată,

chiar și în situația în care C.E.D.O. nu a acordat nici un fel de reparație

echitabilă, în considerarea faptului că recunoașterea încălcării constatate

poate reprezenta o satisfacție în sine a suferinței și prejudiciilor suferite.

S-a

arătat că hotărârea instanței de fond este nelegală pentru că, pe de o parte,

admite necompetența instanțelor judecătorești, iar, pe de altă parte, s-a

pronunțat asupra unor chestiuni fără a le pune în discuția părților în ședință

publică, dar și că hotărârea este nemotivată.

Recurentul

consideră că obligația executării integrale și a reparației prejudiciului

suferit ca urmare a timpului nerezonabil cât cele două hotărâri au stat în

neexecutare, derivă din însăși obligațiile stabilite prin cele două hotărâri în

ordinea juridică internă.

Necesitatea

ca Înalta Curte de Casație și Justiție să se pronunțe asupra cauzei, se impune

și ca urmare a faptului că, atât Agentul Guvernamental din cadrul M.A.E., cât

și M.F.P., prin întâmpinările și susținerile făcute în fața instanțelor,

probează faptul că în înțelegerea și respectarea obligațiilor ce le revin din

lege cu privire la executarea hotărârilor C.E.D.O., dar și în legătură cu competența

și limitele acesteia, există serioase lacune, în timp ce practica judiciară în

acest domeniu este foarte săracă sau lipsește cu desăvârșire pe anumite

segmente.

De

asemenea, recurentul aduce critici hotărârii pronunțate de Tribunalul București,

secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin care a fost declinată

competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

Recurentul

a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și reținerea cauzei

spre a fi soluționată în fond.

Pe

parcursul soluționării prezentei căi de atac, recurentul a formulat cerere de

sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei

hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin

încheierea de ședință de la data de 21 noiembrie 2014, a fost respinsă cererea

anterior nominalizată pentru argumentele aflate la filele 48-49 dosar Înalta Curte

de Casație și Justiție.

Examinând

cauza și sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum

și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cu cele ale art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru

a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în

continuare arătate.

Instanța

de fond a fost investită cu acțiunea reclamantului de obligare a pârâților

M.A.E. - D.A.G. și M.F.P. la executarea hotărârii din data de 14 septembrie 2010

a C.E.D.O., pronunțată în Cauza Chiș c/România, precum și la plata unor daune

materiale și morale.

Curtea

de Apel a respins acțiunea reclamantului pe considerentul că aceasta nu este de

competența instanțelor judecătorești.

Potrivit

art. 46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum a fost

modificat prin Protocolul nr. 14:

„Forța

obligatorie și executarea hotărârilor.

1.

Înaltele Părți Contractante se angajează să se conformeze hotărârilor

definitive ale Curții în litigiile în care ele sunt părți.

2.

Hotărârea definitivă a Curții este transmisă Comitetului de Miniștri care

supraveghează executarea ei.

3.

În cazul în care Comitetul de Miniștri consideră că interpretarea unei hotărâri

definitive cauzează dificultăți de supraveghere a executării hotărârii, el

poate sesiza Curtea să se pronunțe asupra acestei probleme de interpretare.

Decizia de a sesiza Curtea este luată prin vot cu o majoritate de două treimi a

reprezentanților cu drept de a participa la lucrările Comitetului de Miniștri.

4.

În cazul în care Comitetul de Miniștri consideră că o Înalta Parte Contractantă

refuză să se conformeze unei hotărâri definitive într-o cauză în care aceasta

este parte, și după ce va fi pus în întârziere Înalta Parte Contractantă

printr-o decizie luată prin vot cu o majoritate de două treimi a

reprezentanților cu drept de a participa la lucrările Comitetului de Miniștri,

el poate sesiza Curtea asupra problemei respectării de Înalta Parte

Contractantă respectivă a obligațiilor ei ce decurg din parag. 1.

5.

În cazul în care Curtea constată o încălcare a dispozițiilor parag. 1, ea

retrimite cauza Comitetului de Miniștri pentru ca acesta să examineze măsurile

ce se impun. În cazul în care Curtea constată că nu a avut loc încălcare a

dispozițiilor parag. 1, ea retrimite cauza Comitetului de Miniștri, care decide

să închidă supravegherea executării.”

Așadar,

titularul procedurii instituite prin prevederile textului din Convenție nu este

oricare dintre părți, ci numai Comitetul de Miniștri, ce are rol de organ de

supraveghere a executării hotărârii Curții de către statele contractante și

care trebuie să adopte decizia de sesizare a Curții cu majoritate calificată.

Cât

privește competența soluționării sesizării introduse de Comitetul Miniștrilor,

potrivit dispozițiilor Convenției, aceasta va aparține Marii Camere a Curții,

indiferent dacă hotărârea pretins neexecutată a fost pronunțată de o camera sau

de însăși Marea Cameră, procedura fiind finalizată printr-o hotărârea a Marii

Camere.

Astfel

fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut faptul

că acțiunea reclamantului este de necompetența instanțelor judecătorești naționale.

În

baza dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, procedura în care

se poate reține executarea defectuoasă a unei hotărâri pronunțate de C.E.D.O.

exclude ab initio orice procedură jurisdicțională sau judecătorească națională.

Potrivit

C.E.D.O. în cazul în care Comitetul de Miniștri consideră că o Înaltă Parte

Contractantă refuză să se conformeze unei hotărâri definitive într-o cauză în

care aceasta este parte, și după ce va fi pus în întârziere printr-o decizie

luată prin vot cu o majoritate de două treimi, poate sesiza Curtea asupra

acestei probleme.

În

această situație, dacă Curtea constată o încălcare a dispozițiilor parag. 1 din

Convenție, cauza se remite Comitetului de Miniștrii pentru ca acesta să

examineze măsurile ce se impun. În cazul în care Curtea apreciază că nu se

poate reține nerespectarea Hotărârii C.E.D.O., cauza se remite Comitetului de

Miniștrii care decide asupra închiderii supravegherii executării.

Pe

cale de consecință, singura instanță competentă să stabilească dacă un stat a

încălcat obligațiile stabilite printr-o hotărâre pronunțată de C.E.D.O. este

chiar această curte, iar nu instanțele naționale, cum susține recurentul.

Criticile

formulate de recurent în legătură cu greșita declinare de competență a cauzei,

dispusă de Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și

fiscal, în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios

administrativ și fiscal, sunt neîntemeiate, în raport de dispozițiile art. 158 alin.

(3) C. proc. civ. potrivit cărora:

„Dacă

instanța se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de

atac, dosarul fiind trimis de îndată instanței competente sau, după caz, altui

organ cu activitate jurisdicțională competent.”

De

altfel, în cauză, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 4544 din 28 octombrie 2013, având în

vedere textul de lege sus citat, a respins recursul formulat de recurent

împotriva sentinței civile nr. 4457 din 9 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul

București, secția a IX-A contencios administrativ și fiscal, prin care a

declinat competența de soluționare, ca inadmisibil.

Prin

urmare, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre

temeinică și legală, iar susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate

și nu pot fi primite.

În

consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul C.R.D. împotriva sentinței civile nr. 792 din 21

februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 13 februarie 2015.