ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 928/2016

Decizia nr. 928/2016 Asupra conflictului de competență de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr. x/117/2014, la data de 02 iulie 2014, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., R., S., T., U., V. în contradictoriu cu pârâta X., au solicitat anularea Deciziilor de invalidare nr. 680, 681, 682, 684, 685, 687, 689, 690, 691, 692, 693, 694,695, 696, 697, 699, 700, 701, 702, 703, 704, toate din data de 13 martie 2014, emise de X. și obligarea pârâtei să emită decizii de compensare/Titluri de despăgubire conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în favoarea reclamanților (să recunoască modalitatea de calcul stabilită prin sentința civilă nr. 220 din 01 aprilie 2011). În drept, au fost invocate prevederile art. 1 alin. (4), art. 15 alin. (2) și art. 20 și 21, art. 51 alin. (1) din Constituția României; art. 4, art. 18 alin. (3), art. 21 alin. (5), art. 50 din Legea nr. 165/2013; Titlul VII din Legea nr. 247/2005; art. 1, art. 8 alin. (1) și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004; art. 431 alin. (1) C. proc.

civ. Prin sentința civilă nr. 1162 din 03 aprilie 2015 a Tribunalului Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale a fost admisă excepția necompetenței teritoriale invocată prin întâmpinare de pârâtă, dispunându-se declinarea competenței de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele: Raportat la conținutul dispozițiilor art. 33 și art. 34 rezultă că legiuitorul a înțeles să instituie în favoarea secțiilor civile ale tribunalelor competența de soluționare a acțiunilor având ca obiect atât cererile de anulare a deciziilor emise de entitățile învestite cu notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 (art. 33), cât și cererile în anularea deciziilor de compensare, emise de X. (art. 34). Potrivit dispozițiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și art. 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor.

Având în vedere sintagma „entitatea învestită de lege” și trimiterea la dispozițiile art. 33 sau 34, este evident că legiuitorul a reglementat, prin dispozițiile art. 35, competența de soluționare atât a acțiunilor având ca obiect obligarea la emiterea deciziilor de admitere a notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 cât și a acțiunilor având ca obiect obligarea X. la emiterea deciziei de compensare. Având în vedere considerentele mai sus arătate, coroborat cu art. 136 alin. (1) C. proc. civ., a fost admisă excepția de necompetență materială a secției de contencios administrativ și fiscal, din cadrul Tribunalului Cluj și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea secției civile a Tribunalului București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/3/2015. Prin Decizia civilă nr. 1054 din 24 septembrie 2015, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, secția civilă. Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul București a reținut următoarele: Art. 35 din Legea nr. 165/2013 nu tranșează cu claritate noțiunea de „entitate”, în raport de care se stabilește competența de soluționare a cererii. Această noțiune este definită de art. 3 pct. 4 din Legea nr. 165/2013, respectiv unitatea deținătoare, în înțelesul H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, al O.U.G.

nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și al O.U.G. nr. 83/1999, republicată; entitatea învestită cu soluționarea notificării, în înțelesul H.G. nr. 250/2007, cu modificările și completările ulterioare. Din interpretarea coroborată a dispozițiilor legale menționate în precedent, reiese că, competența de soluționare a contestațiilor formulate împotriva deciziilor emise de X. aparține secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității învestite cu soluționarea cererii, în speța de față, Tribunalul Cluj.

Sediul X., în opinia Tribunalului București, e un element mai puțin important, care nu este în măsură a atrage competența, această instituție având atribuții exclusiv în vederea finalizării dosarelor de restituire a imobilelor, astfel cum sunt prevăzute de art. 25 alin. (5) și (6) din Legea nr. 165/2013, după ce entitățile investite cu soluționarea notificărilor au tranșat aspectele esențiale în soluționarea acestora. Astfel, X. are atribuții de verificare și de validare a lucrărilor efectuate de entitățile arătate la lit. a) pct. 4 din Legea nr. 165/2013, și de evaluare a punctelor exclusiv prin aplicarea unei grile notariale. Ca atare,Tribunalul București nu poate fi competent din punct de vedere teritorial, a reanaliza o situație de fapt și de drept care a făcut obiectul unei proceduri derulate în raza de competență a unei alte instanțe din țară,chiar dacă emitentul acestei decizii își are sediul în București.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât se va repune în discuție îndreptățirea reclamanților de a beneficia de măsurile reparatorii deja analizate și stabilite,fundamentate prin Dispoziția primarului com. Agigea. Aceasta este singură concluzie legală,juridică,rațională, nefiind acceptabil și admisibil ca în exercitarea controlului judecătoresc asupra procedurii derulată în temeiul Legii nr. 10/2001, în privința reclamanților, să se considere ca fiind competente teritorial,două instanțe diferite,de același rang,din țară.

Ca atare,Tribunalul București a considerat că singura soluție ce se impune în această fază procedurală,este aceea de declinare a competenței teritoriale în favoarea tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul entității deținătoare, așa cum este ea reglementată de legea specială,faptul că entitatea pârâtă în cauză își are sediul în București,nefiind de natură a impieta asupra acestei chestiuni și a determina eludarea dispozițiilor legii care vizează soluționarea notificărilor ori cererilor formulate în temeiul Legilor nr. 10/2001 și nr. 18/1991 ori de natura celorlalte legi speciale de completare,modificare, etc. a acestora.

De altfel,așa după cum se arată anterior, ar fi ilogic ca după ce, mai mult de 15 ani (20 ani în cazul legilor fondului funciar) procedurile ce stau la baza și fac obiectul Legii nr. 165/2013 s-au desfășurat cum era firesc, în fața autorităților publice ori judecătorești în a căror raza teritorială s-au aflat sau încă se mai află imobilele, construcții,terenuri care au făcut obiectul acestora, să fie reanalizate de instanța Tribunalului București,doar pentru simplul argument că în raza acestuia se află sediul unei comisii centrale,ale cărei atribuții principale vizează mai ales parcurgerea etapelor de finalizare a procedurilor derulate pe parcursul a mai mulți ani, iar nu de reanalizare pur formală a măsurilor deja concretizate prin decizii ori dispoziții ale entităților notificate și în multe cazuri supuse însuși controlului judecătoresc exercitat de instanțele competente.

Mai mult,având în vedere măsura dispusă prin decizia contestată,se impune chiar citarea în cauză a entității juridice emitente a dispoziției și nu trebuie neglijat nici aspectul de ordin material în legătură cu faptul că beneficiarii unor dispoziții sau decizii, cum este cazul reclamanților din speță, sunt siliți încă odată să suporte costuri și cheltuieli suplimentare,în condițiile în care le sunt zădărnicite eforturile de a-și atinge scopul obținerii într-un final a acelor măsuri reparatorii,la care s-a apreciat că sunt îndreptățiți, ajungându-se la o evidentă tergiversare a finalizării procedurilor,oricum îndelungate.

Concluzia în sensul că Tribunalul Cluj este competent teritorial se mai impune și chiar luând în considerare faptul că art. 35 din Legea nr. 165/2013, prin raportare la art. 34 din aceeași lege și termenele prevăzute de aceasta,nu este încă aplicabil,așa cum reține Curtea Constituțională în Decizia nr. 686/2014 penultimul paragraf din considerentele acesteia,așa încât competența se stabilește în funcție de sediul entității investite cu soluționarea notificării potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001,aceasta fiind entitate investită în sensul art. 3 din Legea nr. 165/2013. Înalta Curte, competentă să soluționeze conflictul negativ de competență, conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc.

civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, pentru următoarele considerente: Într-adevăr, norma de competență incidentă raportului juridic litigios este cea invocată de cele două instanțe, respectiv dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013. Dispozițiile legale sus-menționate instituie o normă de competență teritorială absolută, ce conferă tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității învestite de lege competența de soluționare a contestației formulate împotriva deciziilor emise de aceasta. Noțiunea de entitate învestită de lege este explicitată la art. 3 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 165/2013 în sensul că au această semnificație următoarele structuri cu atribuții în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv și de stabilire a măsurilor reparatorii: a) Unitatea deținătoare, în înțelesul H.G.

nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, al O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și al O.U.G. nr. 83/1999, republicată; b) Entitatea învestită cu soluționarea notificării, în înțelesul H.G.

nr. 250/2007, cu modificările și completările ulterioare; c) Comisia locală de fond funciar, comisiile comunale, orășenești și municipale, constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare; d) Comisia județeană de fond funciar sau, după caz, Comisia de Fond Funciar a Municipiului București, constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare; e) Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase și comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România; f) Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică; g) X., înființată potrivit legii ”. Se observă că instanțele aflate în conflict au analizat, din perspective diferite, noțiunea de „entitate” folosită de legiuitor în conținutul textului anterior citat.

Se reține însă că, obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea Deciziilor de invalidare nr. 680, 681, 682, 684, 685, 687, 689, 690, 691, 692, 693, 694,695, 696, 697, 699, 700, 701, 702, 703, 704, toate din data de 13 martie 2014, emise de X., astfel încât, rezultă cu evidență că, în cazul de față, entitatea la care se referă dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 nu poate fi alta decât cea care a avut și calitatea de emitentă a deciziei a cărei anulare se solicită în prezenta procedură, motiv pentru care, în acord cu prevederile aceleiași norme legale, litigiul de față este de competența (teritorială și materială) a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității emitente.

Având în vedere că sediul X. se află în circumscripția Tribunalului București, aceasta este instanța competentă teritorial să soluționeze cauza dedusă judecății. Nu are relevanță sub aspectul stabilirii normei de competență incidente în cauză, împrejurarea că se va repune în discuție îndreptățirea reclamanților de a beneficia de măsurile reparatorii deja analizate și stabilite,fundamentate prin dispoziția primarului com. Agigea și că administrarea probelor ar fi mai facilă la tribunalul în a cărui rază teritorială se află imobilele, după cum nu prezintă semnificație juridică sub acest aspect, nici considerentele legate de o supraîncărcare a instanțelor din București. Textele legale citate anterior au caracter imperativ și nu sunt susceptibile de o altă interpretare decât aceea a existenței unor norme de competență teritorială exclusivă, incidente în acele categorii de litigii avute în vedere de legiuitor.

În consecință, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea tribunalului în circumscripția căreia se află sediul X., respectiv Tribunalul București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a III-a civilă. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 aprilie 2016.