ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 928/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 928/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 928/2016

Asupra conflictului de

competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, de

conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr. x/117/2014,

la data de 02

iulie 2014,

reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P.,

R., S., T., U., V. în contradictoriu cu pârâta X., au solicitat anularea

Deciziilor de invalidare nr. 680, 681, 682, 684, 685, 687, 689, 690, 691, 692,

693, 694,695, 696, 697, 699, 700, 701, 702, 703, 704, toate din data de 13

martie 2014, emise de X. și obligarea pârâtei să emită decizii de

compensare/Titluri de despăgubire conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005,

în favoarea reclamanților (să recunoască modalitatea de calcul

stabilită prin sentința civilă nr. 220 din 01 aprilie 2011).

În drept, au fost invocate prevederile

art. 1 alin. (4), art. 15 alin. (2) și art. 20 și 21, art. 51 alin.

(1) din Constituția României; art. 4, art. 18 alin. (3), art. 21 alin. (5),

art. 50 din Legea nr. 165/2013; Titlul VII din Legea nr. 247/2005; art. 1, art.

8 alin. (1) și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004; art. 431 alin.

(1) C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr.

1162 din 03 aprilie 2015 a Tribunalului

Cluj, secția mixtă de

contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și

asigurări sociale

a fost admisă excepția necompetenței teritoriale

invocată prin întâmpinare de pârâtă, dispunându-se declinarea

competenței de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului București,

secția civilă.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța a reținut următoarele:

Raportat la conținutul

dispozițiilor art. 33 și art. 34 rezultă că legiuitorul a

înțeles să instituie în favoarea secțiilor civile ale

tribunalelor competența de soluționare a acțiunilor având ca

obiect atât cererile de anulare a deciziilor emise de entitățile

învestite cu notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 (art. 33),

cât și cererile în anularea deciziilor de compensare, emise de X. (art. 34).

Potrivit dispozițiilor art. 35 alin.

(2) din Legea nr. 165/2013, în cazul în care entitatea învestită de lege

nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și art. 34,

persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa

instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de

6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru

soluționarea cererilor.

Având în vedere sintagma „entitatea

învestită de lege” și trimiterea la dispozițiile art. 33 sau 34,

este evident că legiuitorul a reglementat, prin dispozițiile art. 35,

competența de soluționare atât a acțiunilor având ca obiect

obligarea la emiterea deciziilor de admitere a notificărilor formulate în

temeiul Legii nr. 10/2001 cât și a acțiunilor având ca obiect

obligarea X. la emiterea deciziei de compensare.

Având în vedere considerentele mai sus

arătate, coroborat cu art. 136 alin. (1) C. proc. civ., a fost admisă

excepția de necompetență materială a secției de

contencios administrativ și fiscal, din cadrul Tribunalului Cluj și

va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea secției

civile a Tribunalului București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul

Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/3/2015.

Prin Decizia civilă nr. 1054 din

24 septembrie 2015, Tribunalul București, secția a III-a civilă,

a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului Cluj, secția civilă.

Pentru

a pronunța această sentință, Tribunalul București a

reținut următoarele:

Art.

35 din Legea nr. 165/2013 nu tranșează cu claritate noțiunea de

„entitate”, în raport de care se stabilește competența de

soluționare a cererii. Această noțiune este definită de art.

3 pct. 4 din Legea nr. 165/2013, respectiv unitatea deținătoare, în

înțelesul H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de

aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor

imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu

modificările și completările ulterioare, al O.U.G. nr. 94/2000,

republicată, cu modificările și completările ulterioare,

precum și al O.U.G. nr. 83/1999, republicată; entitatea

învestită cu soluționarea notificării, în înțelesul H.G. nr.

250/2007, cu modificările și completările ulterioare.

Din

interpretarea coroborată a dispozițiilor legale menționate în

precedent, reiese că, competența de soluționare a

contestațiilor formulate împotriva deciziilor emise de X. aparține

secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se

află sediul entității învestite cu soluționarea cererii, în

speța de față, Tribunalul Cluj.

Sediul

X., în opinia Tribunalului București, e un element mai puțin

important, care nu este în măsură a atrage competența,

această instituție având atribuții exclusiv în vederea

finalizării dosarelor de restituire a imobilelor, astfel cum sunt

prevăzute de art. 25 alin. (5) și (6) din Legea nr. 165/2013,

după ce entitățile investite cu soluționarea

notificărilor au tranșat aspectele esențiale în

soluționarea acestora. Astfel, X. are atribuții de verificare și

de validare a lucrărilor efectuate de entitățile arătate la

lit. a) pct. 4 din Legea nr. 165/2013, și de evaluare a punctelor exclusiv

prin aplicarea unei grile notariale.

Ca

atare,Tribunalul București nu poate fi competent din punct de vedere

teritorial, a reanaliza o situație de fapt și de drept care a

făcut obiectul unei proceduri derulate în raza de competență a

unei alte instanțe din țară,chiar dacă emitentul acestei

decizii își are sediul în București. Aceasta, cu atât mai mult cu cât

se va repune în discuție îndreptățirea reclamanților de a

beneficia de măsurile reparatorii deja analizate și

stabilite,fundamentate prin Dispoziția primarului com. Agigea.

Aceasta

este singură concluzie legală,juridică,rațională,

nefiind acceptabil și admisibil ca în exercitarea controlului

judecătoresc asupra procedurii derulată în temeiul Legii nr. 10/2001,

în privința reclamanților, să se considere ca fiind competente

teritorial,două instanțe diferite,de același rang,din

țară.

Ca

atare,Tribunalul București a considerat că singura soluție ce se

impune în această fază procedurală,este aceea de declinare a

competenței teritoriale în favoarea tribunalului în a cărui rază

teritorială se află sediul entității deținătoare,

așa cum este ea reglementată de legea specială,faptul că

entitatea pârâtă în cauză își are sediul în București,nefiind

de natură a impieta asupra acestei chestiuni și a determina eludarea

dispozițiilor legii care vizează soluționarea notificărilor

ori cererilor formulate în temeiul Legilor nr. 10/2001 și nr. 18/1991 ori

de natura celorlalte legi speciale de completare,modificare, etc. a acestora.

De

altfel,așa după cum se arată anterior, ar fi ilogic ca după

ce, mai mult de 15 ani (20 ani în cazul legilor fondului funciar) procedurile

ce stau la baza și fac obiectul Legii nr. 165/2013 s-au

desfășurat cum era firesc, în fața autorităților

publice ori judecătorești în a căror raza teritorială s-au

aflat sau încă se mai află imobilele, construcții,terenuri care

au făcut obiectul acestora, să fie reanalizate de instanța

Tribunalului București,doar pentru simplul argument că în raza

acestuia se află sediul unei comisii centrale,ale cărei

atribuții principale vizează mai ales parcurgerea etapelor de

finalizare a procedurilor derulate pe parcursul a mai mulți ani, iar nu de

reanalizare pur formală a măsurilor deja concretizate prin decizii

ori dispoziții ale entităților notificate și în multe

cazuri supuse însuși controlului judecătoresc exercitat de

instanțele competente.

Mai

mult,având în vedere măsura dispusă prin decizia contestată,se

impune chiar citarea în cauză a entității juridice emitente a

dispoziției și nu trebuie neglijat nici aspectul de ordin material în

legătură cu faptul că beneficiarii unor dispoziții sau

decizii, cum este cazul reclamanților din speță, sunt

siliți încă odată să suporte costuri și cheltuieli

suplimentare,în condițiile în care le sunt zădărnicite

eforturile de a-și atinge scopul obținerii într-un final a acelor măsuri

reparatorii,la care s-a apreciat că sunt îndreptățiți,

ajungându-se la o evidentă tergiversare a finalizării

procedurilor,oricum îndelungate.

Concluzia

în sensul că Tribunalul Cluj este competent teritorial se mai impune

și chiar luând în considerare faptul că art. 35 din Legea nr. 165/2013,

prin raportare la art. 34 din aceeași lege și termenele

prevăzute de aceasta,nu este încă aplicabil,așa cum reține

Curtea Constituțională în Decizia nr. 686/2014 penultimul paragraf

din considerentele acesteia,așa încât competența se stabilește

în funcție de sediul entității investite cu soluționarea

notificării potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001,aceasta fiind

entitate investită în sensul art. 3 din Legea nr. 165/2013.

Înalta Curte, competentă să

soluționeze conflictul negativ de competență, conform art. 133 pct.

2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va stabili competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, pentru

următoarele considerente:

Într-adevăr, norma de

competență incidentă raportului juridic litigios este cea

invocată de cele două instanțe, respectiv dispozițiile art.

35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013.

Dispozițiile legale

sus-menționate instituie o normă de competență

teritorială absolută, ce conferă tribunalului în a cărui

circumscripție se află sediul entității învestite de lege

competența de soluționare a contestației formulate împotriva

deciziilor emise de aceasta.

Noțiunea de entitate

învestită de lege este explicitată la art. 3 alin. (1) pct. 4 din

Legea nr. 165/2013 în sensul că au această semnificație

următoarele structuri cu atribuții în procesul de restituire a

imobilelor preluate abuziv și de stabilire a măsurilor reparatorii:

a) Unitatea deținătoare, în

înțelesul H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de

aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor

imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu

modificările și completările ulterioare, al O.U.G. nr. 94/2000,

republicată, cu modificările și completările ulterioare,

precum și al O.U.G. nr. 83/1999, republicată;

b) Entitatea învestită cu

soluționarea notificării, în înțelesul H.G. nr. 250/2007, cu

modificările și completările ulterioare;

c) Comisia locală de fond funciar,

comisiile comunale, orășenești și municipale, constituite

în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările și

completările ulterioare;

d) Comisia județeană de fond

funciar sau, după caz, Comisia de Fond Funciar a Municipiului

București, constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată, cu

modificările și completările ulterioare;

e) Comisia specială de

retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase

și comunităților cetățenilor aparținând minorităților

naționale din România;

f) Autoritatea Națională

pentru Restituirea Proprietăților, organ de specialitate al

administrației publice centrale, cu personalitate juridică;

g) X., înființată potrivit

legii

”.

Se observă că

instanțele aflate în conflict au analizat, din perspective diferite,

noțiunea de „entitate” folosită de legiuitor în conținutul

textului anterior citat.

Se reține însă

că, obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea

Deciziilor de

invalidare nr. 680, 681, 682, 684, 685, 687, 689, 690, 691, 692, 693, 694,695,

696, 697, 699, 700, 701, 702, 703, 704, toate din data de 13 martie 2014,

emise

de X., astfel încât, rezultă cu evidență că, în cazul de

față, entitatea la care se referă dispozițiile art. 35 alin.

(1) din Legea nr. 165/2013 nu poate fi alta decât cea care a avut și

calitatea de emitentă a deciziei a cărei anulare se solicită în

prezenta procedură, motiv pentru care, în acord cu prevederile

aceleiași norme legale, litigiul de față este de competența

(teritorială și materială) a tribunalului în a cărui

circumscripție se află sediul entității emitente.

Având în vedere că sediul X. se

află în circumscripția Tribunalului București, aceasta este

instanța competentă teritorial să soluționeze cauza

dedusă judecății.

Nu are relevanță sub

aspectul stabilirii normei de competență incidente în cauză,

împrejurarea că

se va repune în discuție îndreptățirea

reclamanților de a beneficia de măsurile reparatorii deja analizate

și stabilite,fundamentate prin dispoziția primarului com. Agigea

și

că administrarea probelor ar fi mai facilă la tribunalul în a

cărui rază teritorială se află imobilele, după cum nu

prezintă semnificație juridică sub acest aspect, nici

considerentele legate de o supraîncărcare a instanțelor din

București.

Textele legale citate anterior au

caracter imperativ și nu sunt susceptibile de o altă interpretare

decât aceea a existenței unor norme de competență

teritorială exclusivă, incidente în acele categorii de litigii avute

în vedere de legiuitor.

În consecință, Înalta Curte

va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea

tribunalului în circumscripția căreia se află sediul X.,

respectiv Tribunalul București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a

III-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 15 aprilie 2016.