ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1376/2016

HOTĂRÂRE

14.06.2016

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2016
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1376/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 1376/2016

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale, la data de 21 august 2015, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, anularea adresei din 17 iulie 2015 și obligarea pârâtei să emită titlul de plată aferent Deciziei nr. 9480 din 23 martie 2010 emisă de Guvernul României - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor prin care li s-au acordat despăgubiri în valoare de 1.160.900 lei (dos. nr. x/CC din 03 august 2008) pentru imobilul situat în municipiul Cluj-Napoca, județul Cluj, decizie comunicată în data de 30 ianuarie 2015.

Prin Sentința nr. 3796/2015, Tribunalul Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Cluj, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal, reținând că, întrucât reclamanții au solicitat anularea unui act administrativ emis de o autoritate publică centrală, competența de soluționare a acțiunii îi revine acestei instanțe, în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) și (3) din Legea nr. 154/2004.

Curtea de Apel Cluj, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței sale materiale și, prin Sentința nr. 65 din 3 martie 2016, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, secția civilă.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel Cluj a reținut că potrivit Legii nr. 554/2004 art. 5 alin. (2) nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede prin lege organică o altă procedură judiciară.

S-a reținut că Legea nr. 165/2013, invocată de reclamanți prin acțiune, prevede o anumită procedură de soluționare a cererilor, precum și faptul că soluțiile adoptate prin decizie în materie de restituire, repararea dreptului, compensare, emitere titlu de plată, s.a în această procedură se contestă la secția civilă a tribunalului (art. 35). Legea specială prevede că actele emise în condițiile acestei legi se contestă la tribunal, secția civilă, și nicidecum la secția de contencios, iar această regulă se aplică și în cazul refuzului emiterii titlului/actului, al efectuării unei operațiuni în contextul procedurii cerute de acest act normativ.

La rândul său, Tribunalul Cluj, secția civilă, a admis excepția necompetenței sale materiale și, prin Sentința nr. 282 din 20 mai 2016, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Cluj, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal.

Constatând ivit conflictul negativ de competență, în temeiul dispozițiilor art. 134 și 135 (1) C. proc. civ., această instanță a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul Cluj, secția civilă, a reținut că, față de modul în care reclamanții au formulat acțiunea, rezultă că nu decizia Comisiei Centrale este contestată, ci refuzul exprimat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților prin adresa de emitere a titlului de plată din 17 iulie 2015.

S-a reținut că, de altfel, art. 3 lit. h) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevede că titlurile de plată se emit de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și nu de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar refuzul de a emite titlul de plată nu poate urma normele de competență stabilite prin art. 20 Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

În concluzie, Tribunalul Cluj, secția civilă, a reținut că, întrucât în cauză s-a solicitat anularea unui act emis de o autoritate publică centrală, respectiv Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, competența de soluționare a acțiunii aparține, conform art. 10 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004, Curții de Apel Cluj, secția de contencios administrativ și fiscal.

Examinând conflictul negativ de competență, Înalta Curte constată că, în cauză, competența soluționării cererii deduse judecății revine Tribunalului Cluj, secția civilă, pentru următoarele considerente:

Instanța de judecată a fost învestită în cauză cu solicitarea reclamanților de obligare a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților la emiterea titlului de plată aferent deciziei cuprinzând titlul de despăgubire, ce a fost emisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în temeiul Legii nr. 247/2005.

Conflictul negativ de competență a fost generat de modul de interpretare a dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, în conformitate cu care "deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării."

Este de precizat că, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanții au arătat că Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților le-a comunicat printr-o adresă faptul că este împlinit termenul de prescripție pentru valorificarea drepturilor, dar că acest demers nu poate echivala cu soluționarea propriu-zisă a cererii, fiind vorba, în realitate, despre un refuz de a soluționa cererea reclamanților.

Instanța învestită cu pronunțarea regulatorului de competență nu poate proceda la determinarea naturii juridice a actului emis de către pârâtă, în sensul dacă reprezintă sau nu o decizie asupra dreptului reclamanților la emiterea titlului de plată, acest aspect urmând a fi dezlegat, eventual, în cursul judecării fondului cauzei. Acest fapt nu afectează, însă, modul de soluționare a conflictului de competență, deoarece în ambele ipoteze este aplicabil tot art. 35 din Legea nr. 165/2013, pentru considerentele ce vor fi expuse.

Prevederile art. 33 din lege vizează deciziile emise de entitățile învestite de lege cu soluționarea cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001, în timp ce art. 34 se referă la deciziile emise de entitățile învestite de lege în procedura de acordare a măsurilor compensatorii prevăzute de Legea nr. 165/2013.

Deciziile emise de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților se încadrează în categoria celor prevăzute de art. 34 din Legea nr. 165/2013, în condițiile în care art. 41 din lege stabilește obligația acestei structuri de emitere a titlului de plată, după emiterea - fie de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, fie de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, ulterior Legii nr. 165/2013 - a unei decizii cuprinzând titlul de despăgubire.

De altfel, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților este menționată în mod expres în art. 3 pct. 4 lit. g) din Legea nr. 165/2013 ca fiind o "entitate învestită de lege", respectiv una dintre structurile cu atribuții în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv și de stabilire a măsurilor reparatorii.

În ceea ce privește soluționarea contestațiilor împotriva deciziei de emitere a titlului de plată de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, nu există vreo normă specială de competență în cuprinsul Legii nr. 165/2013.

Ca atare, față de incidența art. 34 din lege în cazul acestor decizii, se consideră că este aplicabil art. 35 alin. (1), care nu distinge în privința diferitelor entități abilitate să emită decizii în procedura Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 165/2013.

În speță, în cazul în care s-ar considera că actul deja emis de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților reprezintă o decizie asupra dreptului reclamanților la emiterea titlului de plată și s-ar califica cererea dedusă judecății drept o contestație împotriva acesteia, competența de soluționare a contestației ar reveni secției civile a tribunalului, fiind exclusă competența instanțelor de contencios administrativ.

Aceeași concluzie trebuie reținută, însă, și pentru ipoteza în care cererea de chemare în judecată ar fi calificată drept o contestație împotriva refuzului Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților de emitere a titlului de plată, în aplicarea art. 41 din Legea nr. 165/2013.

În conformitate cu art. 35 alin. (2) din lege, "în cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor."

Această normă reglementează tocmai ipoteza cererilor adresate instanței de judecată atunci când vreuna dintre entitățile învestite de lege nu se pronunță asupra dreptului persoanei îndreptățite în termenul legal.

Întrucât instanța prevăzută de art. 35 alin. (1), la care trimite alin. (2), este, după cum s-a arătat, secția civilă a tribunalului, rezultă că cererea decurgând din neîndeplinirea obligației Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților de emitere a titlului de plată este de competența aceleiași instanțe, și nu de competența instanței de contencios administrativ.

Trebuie subliniat faptul că, în limitele învestirii cu soluționarea conflictului negativ de competență, prezenta decizie are în vedere doar stabilirea competenței materiale de soluționare a cauzei, nu și a celei teritoriale.

Din acest motiv, nu se poate da eficiență, pe acest aspect, dezlegărilor privind calitatea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților de "entitate învestită de lege" în contextul art. 35 alin. (1) sau, după caz, alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în sensul stabilirii competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în a cărui rază teritorială se află sediul entității, respectiv al Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.

În acest caz, competența de soluționare a cauzei urmează a fi stabilită, în favoarea uneia dintre instanțele aflate în conflict, strict în considerarea naturii litigiului, stabilită chiar de legiuitor prin art. 35 din Legea nr. 165/2013, aceea de litigiu civil, de competența secției specializate din cadrul tribunalului.

Drept urmare, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, secția civilă, urmând ca această instanță să aprecieze dacă se poate dezînvesti de soluționarea cauzei în favoarea unei secții civile a Tribunalului București, față de regimul juridic de invocare a excepției de necompetență teritorială.