ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1679/2016

Înaltele Părți Contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții în litigiile în care ele sunt părți.

Hotărârea definitivă a Curții este transmisă Comitetului de Miniștri care supraveghează executarea ei.

În cazul în care Comitetul de Miniștri consideră că interpretarea unei hotărâri definitive cauzează dificultăți de supraveghere a executării hotărârii, el poate sesiza Curtea să se pronunțe asupra acestei probleme de interpretare. Decizia de a sesiza Curtea este luată prin vot cu o majoritate de două treimi a reprezentanților cu drept de a participa la lucrările Comitetului de Miniștri.

În cazul în care Comitetul de Miniștri consideră că o Înalta Parte Contractantă refuză să se conformeze unei hotărâri definitive într-o cauză în care aceasta este parte, și după ce va fi pus în întârziere Înalta Parte Contractantă printr-o decizie luată prin vot cu o majoritate de două treimi a reprezentanților cu drept de a participa la lucrările Comitetului de Miniștri, el poate sesiza Curtea asupra problemei respectării de Înalta Parte Contractantă respectivă a obligațiilor ei ce decurg din paragraful 1.

În cazul în care Curtea constată o încălcare a dispozițiilor paragrafului 1, ea retrimite cauza Comitetului de Miniștri pentru ca acesta să examineze măsurile ce se impun. În cazul în care Curtea constată că nu a avut loc încălcare a dispozițiilor paragrafului 1, ea retrimite cauza Comitetului de Miniștri, care decide să închidă supravegherea executării." Așadar, titularul procedurii instituite prin prevederile textului din Convenție nu este oricare dintre părți, ci numai Comitetul de Miniștri, ce are rol de organ de supraveghere a executării hotărârii Curții de către statele contractante și care trebuie să adopte decizia de sesizare a Curții cu majoritate calificată. Cât privește competența soluționării sesizării introduse de Comitetul Miniștrilor, potrivit dispozițiilor Convenției, aceasta va aparține Marii Camere a Curții, indiferent dacă hotărârea pretins neexecutată a fost pronunțată de o camera sau de însăși Marea Cameră, procedura fiind finalizată printr-o hotărârea a Marii Camere. Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut faptul că acțiunea reclamantului este de necompetența instanțelor judecătorești naționale. În baza dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, procedura în care se poate reține executarea defectuoasă a unei hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului exclude ab initio orice procedură jurisdicțională sau judecătorească națională. Potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului în cazul în care Comitetul de Miniștri consideră că o Înaltă Parte Contractantă refuză să se conformeze unei hotărâri definitive într-o cauză în care aceasta este parte, și după ce va fi pus în întârziere printr-o decizie luată prin vot cu o majoritate de două treimi, poate sesiza Curtea asupra acestei probleme. În această situație, dacă Curtea constată o încălcare a dispozițiilor paragrafului 1 din Convenție, cauza se remite Comitetului de Miniștrii pentru ca acesta să examineze măsurile ce se impun. În cazul în care Curtea apreciază că nu se poate reține nerespectarea Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului, cauza se remite Comitetului de Miniștrii care decide asupra închiderii supravegherii executării. Pe cale de consecință, singura instanță competentă să stabilească dacă un stat a încălcat obligațiile stabilite printr-o hotărâre pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului este chiar această curte, iar nu instanțele naționale, cum susține recurentul. Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, iar susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite. În consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.