ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1525/2017

Decizia nr. 1525/2017 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția litigii de muncă și asigurări sociale, la data de 27 iunie 2008, reclamantele A. și B., au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Brașov, Curtea de Apel Brașov și Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând ca, prin sentința ce se va pronunța să fie obligați pârâții la plata către reclamante a sumelor de bani reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică nervoasă, echivalentă a 50% din salariul de bază brut lunar pentru perioada cuprinsă între 3 decembrie 2007, precum și mai departe pentru viitor, până la noi dispoziții, actualizate cu indicele de inflație și cu aplicarea dobânzii legale la data plății.

Au mai solicitat obligarea pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare efectuării plăților, precum și obligarea pârâtei Curtea de Apel Brașov, la efectuarea cuvenitelor mențiuni în carnetele de muncă ale reclamantelor. Prin sentința civilă nr. 10/F din data de 15 august 2008, pronunțată în Dosarul nr. x/64/2008, Curtea de Apel Brașov, secția litigii de muncă și asigurări sociale, a admis acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Brașov, Curtea de Apel Brașov și Ministerul Economiei și, în consecință: A obligat pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Brașov, Tribunalul Brașov să plătească reclamantelor sporul de risc și suprasolicitare psihică începând cu 3 decembrie 2007 până la noi dispoziții, spor actualizat cu indicele de inflație și dobânda legală la data plății.

A obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce sumele necesare plăților. A obligat pârâta Curtea de Apel Brașov să efectueze cuvenitele mențiuni în carnetele de muncă. A respins excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor. Prin decizia nr. 2933 din data de 12 martie 200 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Dosarul nr. x/64/2008, a fost declinată competența de soluționare a recursurilor declarate de pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Brașov, Curtea de Apel Brașov și Ministerul Economiei și Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Brașov împotriva sentinței civile nr. 10/F din 15 august 2008 a Curții de Apel Brașov, în favoarea Curții de Apel Brașov.

Prin decizia civilă nr. 861/M din data de 22 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. x/64/2008, au fost respinse recursurile formulate de pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Brașov, Curtea de Apel Brașov și Ministerul Economiei și Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Brașov împotriva sentinței civile nr. 10/F din 15 august 2008 a Curții de Apel Brașov, care a fost menținută. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția civilă, la data de 19 mai 2017, sub nr. x/64/2008*, reclamanta A. a solicitat lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 10/F din data de 15 august 2008 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, în sensul de se preciza natura dobânzii la care pârâții au fost obligați, dobândă care este una penalizatoare.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 281 1 C. proc. civ. Prin încheierea de ședință din data de 26 iunie 2017, Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a admis cererea de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 10/F din data de 15 august 2008 pronunțate de Curtea de Apel Brașov în Dosarul nr. x/64/2008, formulată de petenta A. și, în consecință, a lămurit dispozitivul acestei sentințe în sensul că dobânda legală la plata căreia părțile pârâte au fost obligate conform sentinței menționate are natura juridică a unei dobânzi penalizatoare, începând cu data de 1 septembrie 2011. Împotriva acestei încheieri au declarat recurs pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov și Ministerul Justiției, solicitând admiterea recursurilor și modificarea încheierii atacate în sensul respingerii cererii de lămurire a dispozitivului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 1 august 2017. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții-pârâți, în esență, au susținut că hotărârea a cărei lămurire se solicită constituie un titlu executoriu care a fost deja executat amiabil, în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 71/2009 și, prin urmare, ulterior executării de bunăvoie de către părți, nu se mai poate cere lămurirea hotărârii sub aspectul interesului. Au solicitat să se constate că se pune în discuție o hotărâre judecătorească care a fost executată, iar pretențiile afirmate sunt cereri noi, care nu au fost analizate de instanța a cărei hotărâre se cere a fi lămurită.

De asemenea, au mai criticat încheierea pronunțată de curtea de apel, arătând că aceasta a reținut acte normative intrate în vigoare ulterior momentului la care s-a pronunțat hotărârea care se solicită a fi lămurită, precum și decizia nr. 23/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii referitoare la stabilirea pensiei de serviciu cu luare în considerare a majorărilor prevăzute de O.G. nr. 10/2007. Au apreciat că nu poate fi primită cererea formulată în temeiul art. 281 1 C. proc. civ., deoarece o hotărâre judecătorească nu poate fi lămurită decât în raport de legislația în vigoare la data pronunțării hotărârii și nu în raport de acte normative care au intrat în vigoare ulterior.

La termenul de judecată din data de 10 octombrie 2017, Înalta Curte a reținut cauza în vederea pronunțării asupra excepției de necompetență materială a acestei instanțe cu privire la soluționarea prezentelor recursuri. Analizând această excepție, Înalta Curte constată că este întemeiată, pentru cele ce succed: Potrivit art. I alin. (1) din O.U.G. nr. 75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției, cererile menționate în cuprinsul acestui text de lege, din categoria cărora fac parte și cele având ca obiect acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică, erau soluționate, în primă instanță, de curțile de apel. Conform alin. (2) din textul de lege anterior menționat, recursul împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță, de curțile de apel se judeca de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin Decizia nr. 104 din data de 20 ianuarie 2009 pronunțată de Curtea Constituțională, a fost admisă excepția de neconstituționalitate, invocată din oficiu de instanța supremă în mai multe dosare, și s-a constatat că dispozițiile art. I și II din O.U.G. nr. 75/2008 sunt neconstituționale. Curtea Constituțională a reținut că elementele cuprinse în nota de fundamentare care însoțește O.U.G. nr. 75/2008, referitoare la necesitatea ca justiția să reprezinte un factor esențial de echilibru în statul de drept, care implică unificarea practicii judiciare, inclusiv în domeniul stabilirii drepturilor salariale, la necesitatea asigurării unui cadru unitar privind administrarea fondurilor în domeniul justiției, la dificultățile întâmpinate în executarea hotărârilor judecătorești pronunțate în materie, printre altele, nu sunt de natură să justifice adoptarea ordonanței de urgență în condițiile stabilite de art. 115 alin. (4) teza I din Constituția României.

De asemenea, aspectele ce țin de oportunitatea adoptării reglementării nu își pot găsi, însă, soluționarea în modificarea unor norme ce reglementează competența în primă instanță și în recurs. Mai mult, Curtea Constituțională a constatat că niciunul dintre obiectivele O.U.G. nr. 75/2008 nu este susceptibil de a fi atins prin măsura schimbării de competență, adică prin derogare de la dreptul comun în materia litigiilor de muncă, în domeniul acțiunilor privind valorificarea drepturilor salariale ale personalului din justiție. S-a reținut și înfrângerea prevederilor art. 115 alin. (6) din Constituția României, prin dispozițiile art. I și II din ordonanță, deoarece se afectează regimul unei instituții fundamentale a statului, Înalta Curte de Casație și Justiție, al cărei statut constituțional este prevăzut de art. 126 alin. (4) din Legea fundamentală.

În continuare, Curtea a mai reținut și că stabilirea în competența instanței supreme a soluționării recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel, în primă instanță, are ca efect extinderea sferei sale de competență și supradimensionarea activității acesteia, în condițiile în care, potrivit Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție nu funcționează o secție specializată în soluționarea conflictelor și litigiilor de muncă. A mai reținut că dispozițiile ordonanței de urgență respective nu satisfac nici exigențele art. 21 alin. (3) din Constituție, în ceea ce privește soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, întrucât supradimensionarea activității instanței supreme are repercusiuni asupra judecării cu celeritate a cauzelor, afectând grav calitatea actului de justiție.

În esență, Curtea a constatat că nerespectarea normelor constituționale ale art. 115 alin. (4) și (6) și art. 21 alin. (3), prin art. I și II din O.U.G. nr. 75/2008 atrage și înfrângerea prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (5), conform cărora: „În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”. Ulterior deciziei Curții Constituționale s-a adoptat Legea nr. 76 din data de 1 aprilie 2009 pentru aprobarea O.U.G. nr. 75/2008, cu mai multe modificări și completări, printre care și abrogarea art. I din ordonanță, text de lege care stabilea competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în primă instanță de curțile de apel, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Ca atare, având în vedere declararea neconstituționalității art. I din ordonanță, precum și abrogarea ulterioară a acestui text de lege, Înalta Curte nu mai are în competență, în prezent, soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate, în primă instanță, de curțile de apel, în materia litigiilor de muncă în care este implicat personalul din justiție, ca, de altfel, în nicio altă categorie de litigii de muncă.

Chiar dacă, prin Legea nr. 76/2009, în urma abrogării art. I, nu s-au prevăzut și norme tranzitorii, în ceea ce privește competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în primă instanță, de curțile de apel, având în vedere și considerentele Curții Constituționale în exercitarea controlului de constituționalitate al acestui text de lege, este fără dubiu că intenția legiuitorului nu a fost aceea de a stabili, în continuare, competența de soluționare a recursurilor declarate în această materie, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție. O asemenea interpretare ar conduce la concluzia că legea de aprobare a dispozițiilor O.U.G.

nr. 75/2008, ulterioară deciziei Curții Constituționale, în loc să transpună concepția în materie a instanței de contencios constituțional, în legătură cu degrevarea instanței supreme de această categorie de litigii, față de volumul semnificativ de activitate al acesteia, dar și de inexistența unei secții specializate în materia conflictelor de muncă în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, ar perpetua tocmai acele considerente avute în vedere în nota de fundamentare a ordonanței de urgență, apreciate ca fiind elaborate cu înfrângerea dispozițiilor art. 115 alin. (4) și (6), precum și art. 21 alin. (3) din Constituția României. Așadar, instanța de drept comun în materia soluționării recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță în domeniul litigiilor de muncă este reprezentată de curțile de apel, care au secții specializate în judecarea acestui tip de litigii, indiferent cărei instanțe aparține sentința recurată.

Cât privește cauza de față, se constată că acțiunea reclamantelor a fost soluționată în primă instanță de către Curtea de Apel Brașov, în baza prevederilor O.U.G. nr. 75/2008, având în vedere calitatea acestora. Recursurile declarate împotriva hotărârii instanței de fond au fost soluționate tot de Curtea de Apel Brașov, în baza competențelor legal stabilite la acea dată și de decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2933 din data de 12 martie 2009, prin care a fost declinată competența de soluționare a recursurilor în favoarea acestei curți de apel. În plus, încheierea de lămurire a dispozitivului sentinței pronunțate de instanța de fond este supusă recursului, iar competența de soluționare a căii de atac aparține instanței care a soluționat recursul îndreptat împotriva sentinței pronunțate asupra fondului cauzei și al cărui dispozitiv se solicită a fi lămurit.

Cum curtea de apel a fost instanța care a soluționat recursurile declarate împotriva sentinței vizate de cererea de lămurire a dispozitivului, aceleiași instanțe îi revine și competența soluționării căii de atac formulate împotriva încheierii pronunțate cu privire la această cerere. Pentru aceste argumente, în baza art. 158 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să decline competența de soluționare a recursurilor în favoarea Curții de Apel Brașov, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Declină competența de soluționare a cauzei, având ca obiect recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov împotriva încheierii de ședință din data de 26 iunie 2017 a Curții de Apel Brașov, secția civilă, pronunțate în Dosarul nr. x/64/2008*, în favoarea Curții de Apel Brașov, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 octombrie 2017.