ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1512/2017

Decizia nr. 1512/2017

Asupra cauzei

de față constată următoarele:

Prin decizia

nr. 12/F din 14.01.2009, Curtea de Apel Brașov, secția litigii de muncă

și asigurări sociale, a admis acțiunea formulată de

reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H., în contradictoriu cu

pârâții Tribunalul Brașov, Curtea de Apel Brașov, Ministerul

Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor și a

obligat pe pârâții Tribunalul Brașov, Curtea de Apel Brașov

și Ministerul Justiției la plata către reclamanți a

drepturilor salariale restante reprezentând 50% din salariul de bază brut

lunar, cu titlu de spor de risc și suprasolicitare neuropsihică,

aferent perioadei 04.12.2007 până la rămânerea definitivă

și irevocabilă a sentinței și pentru viitor, sume ce vor ti

actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală. A dispus

efectuarea cuvenitelor mențiuni în carnetele de muncă ale

reclamanților și a obligat pe pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice să aloce fondurile necesare efectuării plăților.

Recursurile

declarate de pârâții Curtea de Apel Brașov, Tribunalul Brașov,

Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice împotriva

sentinței sus-menționate au fost respinse de către Curtea de

Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale,

prin decizia nr. 792 din 2 iunie 2009.

Prin

încheierea din camera de consiliu, din 22 mai 2017, Curtea de Apel Brașov,

secția civilă, a admis cererea formulată de reclamanta I.

și a lămurit dispozitivul sentinței civile nr. 12/F/14.01.2009,

pronunțată de aceeași instanță, în sensul că

dobânda legală la plata căreia au fost obligați pârâții

conform sentinței menționate are natura juridică a unei dobânzi

penalizatoare, începând cu data de 01.09.2011.

Împotriva

acestei din urmă încheieri, pârâții Ministerul Justiției și

Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Brașov au declarat recurs, dosarul fiind

înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

I civilă, la data de 29.08.2017.

La termenul

din 6 octombrie 2017, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra

excepției de necompetență materială a acestei instanțe

pe care o va admite pentru următoarele considerente:

Potrivit art.

I alin. (1) din O.U.G. nr. 75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru

soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției, cererile

menționate în cuprinsul acestui text de lege, din categoria cărora

fac parte și cele având ca obiect acordarea sporului de risc și

suprasolicitare neuropsihică, erau soluționate, în primă

instanță, de curțile de apel.

Conform alin.

(2) din textul de lege sus-menționat, recursul împotriva hotărârilor

pronunțate în primă instanță, de curțile de apel se

judecă de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin Decizia

nr. 104 din 20 ianuarie 2009 pronunțată de Curtea

Constituțională, s-a admis excepția de

neconstituționalitate ridicată, din oficiu, de instanța

supremă, în mai multe dosare, și s-a constatat că

dispozițiile art. I și II din O.U.G. nr. 75/2008 sunt

neconstituționale.

În

susținerea excepției de neconstituționalitate, s-a invocat

încălcarea prevederilor art. 115 alin. (4) și (6) și art. 21

alin. (3) din Constituție.

Curtea Constituțională

a constatat că elementele cuprinse în nota de fundamentare care

însoțește O.U.G. nr. 75/2008, referitoare la necesitatea ca

justiția să reprezinte un factor esențial de echilibru în statul

de drept, care implică unificarea practicii judiciare, inclusiv în

domeniul stabilirii drepturilor salariale, la necesitatea asigurării unui

cadru unitar privind administrarea fondurilor în domeniul justiției, la

dificultățile întâmpinate în executarea hotărârilor

judecătorești pronunțate în materie, printre altele, nu sunt de

natură să justifice adoptarea ordonanței de urgență în

condițiile stabilite de art. 115 alin. (4) teza I din Constituția

României.

De asemenea,

aspectele ce țin de oportunitatea adoptării reglementării nu

își pot găsi, însă, soluționarea în modificarea unor norme

ce reglementează competența în primă instanță și

în recurs.

Mai mult,

Curtea Constituțională a constatat că niciunul dintre

obiectivele O.U.G. nr. 75/2008 nu este susceptibil de a fi atins prin

măsura schimbării de competență, adică prin derogare

de la dreptul comun în materia litigiilor de muncă, în domeniul

acțiunilor privind valorificarea drepturilor salariale ale personalului

din justiție.

S-a

reținut și înfrângerea prevederilor art. 115 alin. (6) din

Constituția României, prin dispozițiile art. I și II din ordonanță,

deoarece se afectează regimul unei instituții fundamentale a

statului, Înalta Curte de Casație și Justiție, al cărei

statut constituțional este prevăzut de art. 126 alin. (4) din Legea

fundamentală.

În continuare,

curtea a mai constatat că stabilirea în competența instanței

supreme a soluționării recursurilor împotriva hotărârilor

pronunțate de curțile de apel, în primă instanță, are

ca efect extinderea sferei sale de competență și

supradimensionarea activității acesteia, în condițiile în care,

potrivit Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, în

cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție nu

funcționează o secție specializată în soluționarea conflictelor

și litigiilor de muncă.

A mai

reținut că dispozițiile ordonanței de urgență

respective nu satisfac nici exigențele art. 21 alin. (3) din

Constituție, în ceea ce privește soluționarea cauzelor într-un

termen rezonabil, întrucât supradimensionarea activității

instanței supreme are repercusiuni asupra judecării cu celeritate a

cauzelor, afectând grav calitatea actului de justiție.

În esență,

Curtea a constatat că nerespectarea normelor constituționale ale art.

115 alin. (4) și (6) și art. 21 alin. (3), prin art. I și II din

O.U.G. nr. 75/2008, atrage și înfrângerea prevederilor

constituționale ale art. 1 alin. (5), conform cărora: „în România,

respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este

obligatorie”.

Ulterior

deciziei Curții Constituționale s-a adoptat Legea nr. 76 din 1

aprilie 2009 pentru aprobarea O.U.G. nr. 75/2008, cu mai multe modificări

și completări, printre care și abrogarea art. 1 din

ordonanță, text de lege care stabilea competența de

soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor

pronunțate, în primă instanță, de curțile de apel, în

favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Ca atare,

având în vedere declararea neconstituționalității art. I din ordonanță,

precum și abrogarea ulterioară a acestui text de lege, Înalta Curte

nu mai are în competență, în prezent, soluționarea recursurilor

împotriva hotărârilor pronunțate, în primă instanță,

de curțile de apel, în materia litigiilor de muncă în care este

implicat personalul din justiție, ca, de altfel, în nicio altă

categorie de litigii de muncă.

Chiar

dacă, prin Legea nr. 76/2009, în urma abrogării art. I, nu s-au

prevăzut și norme tranzitorii, în ceea ce privește

competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva

hotărârilor pronunțate, în primă instanță, de

curțile de apel, având în vedere și considerentele Curții

Constituționale în exercitarea controlului de constituționalitate al

acestui text de lege, este fără dubiu că intenția

legiuitorului nu a fost aceea de a stabili, în continuare, competența de

soluționare a recursurilor declarate în materia supusă

discuției, în favoarea Înaltei Curți.

O asemenea

interpretare ar conduce la concluzia că legea de aprobare a O.U.G. nr.

75/2008, ulterioară deciziei Curții Constituționale, în loc

să transpună concepția în materie a instanței constituante,

în legătura cu degrevarea instanței supreme de această categorie

de litigii, față de volumul semnificativ de activitate al acesteia,

dar și de inexistența unei secții specializate în materia

conflictelor de muncă în cadrul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, ar perpetua tocmai acele considerente avute în vedere în nota de

fundamentare a ordonanței de urgență, apreciate ca fiind

elaborate cu înfrângerea dispozițiilor art. 115 alin. (4) și (6),

precum și art. 21 alin. (3) din Constituția României.

Așadar,

instanța de drept comun în materia soluționării recursurilor

declarate împotriva hotărârilor pronunțate în primă

instanță în domeniul litigiilor de muncă este reprezentată

de curțile de apel, care au secții specializate în judecarea acestui

tip de litigii, indiferent cărei instanțe aparține sentința

recurată. Cât privește cauza de față, se constată

că acțiunea reclamanților a fost soluționată în

primă instanță de către Curtea de Apel Brașov, în baza

prevederilor O.U.G. nr. 75/2008, având în vedere calitatea acestora.

Recursul

declarat împotriva hotărârii instanței de fond a fost soluționat

tot de Curtea de Apel Brașov, în baza competențelor legal stabilite

la acea dată.

Încheierea de

lămurire a dispozitivului sentinței pronunțată de

instanța de fond este supusă recursului iar competența de

soluționare aparține instanței care a soluționat recursul

pe fond.

Cum curtea de

apel a fost instanța care a soluționat calea extraordinară de

atac a recursului, aceleiași instanțe îi revine și

competența soluționării recursului declarat împotriva încheierii

de lămurire a dispozitivului.

Pentru aceste

argumente, în baza art. 158 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte

urmează să decline competența de soluționare a recursurilor

în favoarea Curții de Apel Brașov.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină

competența de soluționare a recursurilor declarate de pârâții

Ministerul Justiției și de Ministerul Finanțelor Publice, prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov împotriva

încheierii din 22 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția

civilă, în Dosarul nr. x/64/2008, în favoarea Curții de Apel

Brașov.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 6 octombrie 2017.