ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1512/2017

Decizia nr. 1512/2017 Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin decizia nr. 12/F din 14.01.2009, Curtea de Apel Brașov, secția litigii de muncă și asigurări sociale, a admis acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H., în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Brașov, Curtea de Apel Brașov, Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor și a obligat pe pârâții Tribunalul Brașov, Curtea de Apel Brașov și Ministerul Justiției la plata către reclamanți a drepturilor salariale restante reprezentând 50% din salariul de bază brut lunar, cu titlu de spor de risc și suprasolicitare neuropsihică, aferent perioadei 04.12.2007 până la rămânerea definitivă și irevocabilă a sentinței și pentru viitor, sume ce vor ti actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală.

A dispus efectuarea cuvenitelor mențiuni în carnetele de muncă ale reclamanților și a obligat pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare efectuării plăților. Recursurile declarate de pârâții Curtea de Apel Brașov, Tribunalul Brașov, Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței sus-menționate au fost respinse de către Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, prin decizia nr. 792 din 2 iunie 2009. Prin încheierea din camera de consiliu, din 22 mai 2017, Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a admis cererea formulată de reclamanta I. și a lămurit dispozitivul sentinței civile nr. 12/F/14.01.2009, pronunțată de aceeași instanță, în sensul că dobânda legală la plata căreia au fost obligați pârâții conform sentinței menționate are natura juridică a unei dobânzi penalizatoare, începând cu data de 01.09.2011.

Împotriva acestei din urmă încheieri, pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov au declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 29.08.2017. La termenul din 6 octombrie 2017, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției de necompetență materială a acestei instanțe pe care o va admite pentru următoarele considerente: Potrivit art. I alin. (1) din O.U.G. nr. 75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției, cererile menționate în cuprinsul acestui text de lege, din categoria cărora fac parte și cele având ca obiect acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică, erau soluționate, în primă instanță, de curțile de apel.

Conform alin. (2) din textul de lege sus-menționat, recursul împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță, de curțile de apel se judecă de Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin Decizia nr. 104 din 20 ianuarie 2009 pronunțată de Curtea Constituțională, s-a admis excepția de neconstituționalitate ridicată, din oficiu, de instanța supremă, în mai multe dosare, și s-a constatat că dispozițiile art. I și II din O.U.G. nr. 75/2008 sunt neconstituționale. În susținerea excepției de neconstituționalitate, s-a invocat încălcarea prevederilor art. 115 alin. (4) și (6) și art. 21 alin. (3) din Constituție. Curtea Constituțională a constatat că elementele cuprinse în nota de fundamentare care însoțește O.U.G.

nr. 75/2008, referitoare la necesitatea ca justiția să reprezinte un factor esențial de echilibru în statul de drept, care implică unificarea practicii judiciare, inclusiv în domeniul stabilirii drepturilor salariale, la necesitatea asigurării unui cadru unitar privind administrarea fondurilor în domeniul justiției, la dificultățile întâmpinate în executarea hotărârilor judecătorești pronunțate în materie, printre altele, nu sunt de natură să justifice adoptarea ordonanței de urgență în condițiile stabilite de art. 115 alin. (4) teza I din Constituția României. De asemenea, aspectele ce țin de oportunitatea adoptării reglementării nu își pot găsi, însă, soluționarea în modificarea unor norme ce reglementează competența în primă instanță și în recurs.

Mai mult, Curtea Constituțională a constatat că niciunul dintre obiectivele O.U.G. nr. 75/2008 nu este susceptibil de a fi atins prin măsura schimbării de competență, adică prin derogare de la dreptul comun în materia litigiilor de muncă, în domeniul acțiunilor privind valorificarea drepturilor salariale ale personalului din justiție. S-a reținut și înfrângerea prevederilor art. 115 alin. (6) din Constituția României, prin dispozițiile art. I și II din ordonanță, deoarece se afectează regimul unei instituții fundamentale a statului, Înalta Curte de Casație și Justiție, al cărei statut constituțional este prevăzut de art. 126 alin. (4) din Legea fundamentală.

În continuare, curtea a mai constatat că stabilirea în competența instanței supreme a soluționării recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel, în primă instanță, are ca efect extinderea sferei sale de competență și supradimensionarea activității acesteia, în condițiile în care, potrivit Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție nu funcționează o secție specializată în soluționarea conflictelor și litigiilor de muncă. A mai reținut că dispozițiile ordonanței de urgență respective nu satisfac nici exigențele art. 21 alin. (3) din Constituție, în ceea ce privește soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, întrucât supradimensionarea activității instanței supreme are repercusiuni asupra judecării cu celeritate a cauzelor, afectând grav calitatea actului de justiție.

În esență, Curtea a constatat că nerespectarea normelor constituționale ale art. 115 alin. (4) și (6) și art. 21 alin. (3), prin art. I și II din O.U.G. nr. 75/2008, atrage și înfrângerea prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (5), conform cărora: „în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”. Ulterior deciziei Curții Constituționale s-a adoptat Legea nr. 76 din 1 aprilie 2009 pentru aprobarea O.U.G. nr. 75/2008, cu mai multe modificări și completări, printre care și abrogarea art. 1 din ordonanță, text de lege care stabilea competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în primă instanță, de curțile de apel, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Ca atare, având în vedere declararea neconstituționalității art. I din ordonanță, precum și abrogarea ulterioară a acestui text de lege, Înalta Curte nu mai are în competență, în prezent, soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate, în primă instanță, de curțile de apel, în materia litigiilor de muncă în care este implicat personalul din justiție, ca, de altfel, în nicio altă categorie de litigii de muncă.

Chiar dacă, prin Legea nr. 76/2009, în urma abrogării art. I, nu s-au prevăzut și norme tranzitorii, în ceea ce privește competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în primă instanță, de curțile de apel, având în vedere și considerentele Curții Constituționale în exercitarea controlului de constituționalitate al acestui text de lege, este fără dubiu că intenția legiuitorului nu a fost aceea de a stabili, în continuare, competența de soluționare a recursurilor declarate în materia supusă discuției, în favoarea Înaltei Curți. O asemenea interpretare ar conduce la concluzia că legea de aprobare a O.U.G.

nr. 75/2008, ulterioară deciziei Curții Constituționale, în loc să transpună concepția în materie a instanței constituante, în legătura cu degrevarea instanței supreme de această categorie de litigii, față de volumul semnificativ de activitate al acesteia, dar și de inexistența unei secții specializate în materia conflictelor de muncă în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, ar perpetua tocmai acele considerente avute în vedere în nota de fundamentare a ordonanței de urgență, apreciate ca fiind elaborate cu înfrângerea dispozițiilor art. 115 alin. (4) și (6), precum și art. 21 alin. (3) din Constituția României. Așadar, instanța de drept comun în materia soluționării recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță în domeniul litigiilor de muncă este reprezentată de curțile de apel, care au secții specializate în judecarea acestui tip de litigii, indiferent cărei instanțe aparține sentința recurată.

Cât privește cauza de față, se constată că acțiunea reclamanților a fost soluționată în primă instanță de către Curtea de Apel Brașov, în baza prevederilor O.U.G. nr. 75/2008, având în vedere calitatea acestora. Recursul declarat împotriva hotărârii instanței de fond a fost soluționat tot de Curtea de Apel Brașov, în baza competențelor legal stabilite la acea dată. Încheierea de lămurire a dispozitivului sentinței pronunțată de instanța de fond este supusă recursului iar competența de soluționare aparține instanței care a soluționat recursul pe fond. Cum curtea de apel a fost instanța care a soluționat calea extraordinară de atac a recursului, aceleiași instanțe îi revine și competența soluționării recursului declarat împotriva încheierii de lămurire a dispozitivului.

Pentru aceste argumente, în baza art. 158 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să decline competența de soluționare a recursurilor în favoarea Curții de Apel Brașov.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Declină competența de soluționare a recursurilor declarate de pârâții Ministerul Justiției și de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov împotriva încheierii din 22 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, în Dosarul nr. x/64/2008, în favoarea Curții de Apel Brașov. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 octombrie 2017.