ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 792/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 792/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Hotărârea nr. 703 din 10 iulie 2008 Plenul C.S.M.

a respins cererile formulate de mai mulți judecători, printre care și pe cea a

petentei T.M., judecător în cadrul Tribunalului Cluj, pentru recunoașterea

gradului profesional de judecător de Curte de Apel.

În motivarea hotărârii în

discuție se arată, în esență, că dobândirea gradului profesional se poate face

numai în urma promovării concursului, organizat la nivel național, în limita

posturilor vacante existente, așa cum impun prevederile art. 43 - 45 din Legea nr.

303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată.

Totodată, în cuprinsul

hotărârii au fost invocate prevederile Recomandării (94) 12 a Comitetului de

Miniștri către statele membre privind independența, eficiența și rolul

judecătorilor, adoptată la 13 octombrie 1994, în care se precizează că toate

deciziile în legătură cu cariera profesională a judecătorilor trebuie

întemeiate pe criterii obiective, iar selecția și cariera acestora trebuie

bazate pe merite. Or, concursul, ca modalitate de promovare într-o funcție de

execuție, îndeplinește toate criteriile enunțate de instrumentul european.

Pe de altă parte, în cadrul

hotărârii analizate se precizează faptul că argumentele petenților privind

discriminarea acestor judecători în raport cu procurorii din cadrul D.N.A. și

D.I.I.C.O.T. – care au obținut prin hotărâri judecătorești pronunțate de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal,

recunoașterea gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție – nu pot fi primite, deoarece hotărârile invocate

au un efect relativ.

Împotriva Hotărârii nr. 703

din 10 iulie 2008 a Plenului C.S.M. a declarat recurs, în temeiul art. 29 alin.

7 din Legea nr. 317/2004, republicată, petenta T.M., care a solicitat anularea

acesteia și obligarea intimatului să emită o nouă hotărâre de recunoaștere a

gradului profesional de judecător de curte de apel.

În motivarea căii de atac,

recurenta invocă Hotărârile nr. 791/2007 și nr. 819/2007 ale Plenului C.S.M. -

prin care s-au respins cererile de recunoaștere a gradului profesional

corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

formulate de procurori din cadrul D.N.A. și D.I.I.C.O.T. - raportate la

soluțiile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție care a admis

recursurile declarate împotriva acestora.

În concepția recurentei,

situația creată pe cale jurisprudențială reprezintă o „rupere nejustificată a

echilibrului” în rândul celor două categorii de magistrați, iar prevalarea

procurorilor din cadrul D.N.A. și D.I.I.C.O.T. de alte dispoziții legale - ce

vizează caracterul special al structurilor din care fac parte - decât cele ale

Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată,

pentru înlăturarea regulii imperative a concursului, reprezintă o fraudă la

lege tipică.

În plus, recurenta arată că

procurorii și judecătorii au statutul constituțional de magistrați – prevăzut

expres de art. 133 și art. 134 din Legea fundamentală -, iar prin decizia

Curții Constituționale nr. 866 din 28 noiembrie 2006 – prin care au fost

declarate neconstituționale prevederile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 303/2004

– s-a stabilit, cu valoare de principiu, că judecătorii și procurorii se află

în aceeași situație juridică, ceea ce presupune înlăturarea oricărei situații

de discriminare ce s-ar putea ivi între cele două categorii de magistrați.

În același timp, recurenta

precizează și faptul că nu a dobândit anterior gradul profesional de judecător

de curte de apel pe care să-l valorifice în condițiile art. 65 alin. (6) din

Legea nr. 303/2004, republicată.

De asemenea, recurenta arată

că nu solicită promovarea la nici o curte de apel din România, ci doar

recunoașterea gradului profesional, întrucât îndeplinește condiția vechimii de

6 ani în funcția de judecător, precum și celelalte criterii prevăzute de lege

în acest sens.

Recurenta invocă ca argument

al admiterii cererii de recurs discriminarea existentă între procurorii care au

obținut gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție – prin efectul numirii în cadrul D.N.A. și D.I.I.C.O.T.

și ceilalți procurori și judecători, care sunt obligați să susțină concursul în

vederea promovării într-un grad profesional superior.

În optica recurentei,

soluțiile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ

și fiscal, în recursurile promovate împotriva Hotărârilor nr. 791/2007 și nr. 819/2007

ale Plenului C.S.M. sunt necorespunzătoare, deoarece regula instituită de art. 43

alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, nu cunoaște nici o derogare.

Pe de altă parte,

argumentele instanței supreme referitoare la justificarea obiectivă și

rezonabilă nu sunt suficiente și încalcă, fără nici o justificare, principiul

nemo auditur propriam turpitudinem allegans, deoarece înființarea respectivelor

structuri specializate nu a presupus vreodată dificultăți cu privire la

selectarea unor procurori; mai precis, statul invocă propria culpă pentru a

justifica neputința și erorile manageriale care au permis ca mai mulți

procurori cu grad de judecătorie să fie numiți în funcții de conducere în

structurile D.N.A. și D.I.I.C.O.T., ceea ce este inadmisibil într-un stat de

drept.

Recurenta afirmă că situația

astfel creată încalcă prevederile art. 14 din C.E.D.O. și pe cele ale art. 1

din Protocolul nr. 12 la această Convenție.

Intimatul C.S.M. a formulat

întâmpinare (filele 15-20 dosar) în care a solicitat respingerea recursului ca

neîntemeiat.

În opinia intimatului, din

interpretarea logică și teleologică a prevederilor Legii nr. 303/2004,

republicată, reiese faptul că, în cazul judecătorilor și procurorilor, cariera

profesională evoluează prin promovare, dintr-un grad profesional, în gradul

profesional imediat următor, numai în urma susținerii, în condițiile legii, a

concursului de promovare în funcții de execuție.

Cu excepția situațiilor

reglementate de dispozițiile art. 65 alin. (6) și de cele ale art. 83 alin. (3)

din legea în discuție – situații în are recurentul nu se regăsește – gradul

profesional corespunzător instanței superioare sau parchetului de pe lângă

aceasta se dobândește numai prin concurs sau examen, cu respectarea cerințelor

legale, respectiv: vechime, existența calificativului „foarte bine” și

inexistența unor sancțiuni disciplinare.

Intimatul a concluzionat în

sensul că a interpretat corect dispozițiile legale referitoare la dobândirea

gradului profesional corespunzător instanței superioare sau parchetului de pe

lângă aceasta.

De asemenea, intimatul a

depus la dosar hotărârea atacată și documentația care a stat la baza emiterii

acesteia (filele 21-35 dosar).

În urma analizării actelor

dosarului, a susținerilor părților și a dispozițiilor legale incidente în

materie, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele

care vor fi expuse în continuare.

Soluția pronunțată de Plenul

C.S.M. cu privire la cererea recurentei de recunoaștere a gradului profesional

de judecător de curte de apel este corectă.

Astfel, prin Hotărârea nr. 878

din 13 decembrie 2007, Plenul C.S.M. a definit gradul profesional ca fiind

dreptul unui magistrat de a funcționa la un anumit nivel în ierarhia

instanțelor și parchetelor, drept care poate fi câștigat prin numire, promovare

sau transfer, cu respectarea prevederilor legale care reglementează cariera

magistraților.

Cu alte cuvinte, acesta nu

este o noțiune abstractă, ci este desprinsă din conținutul concret al

atribuțiilor specifice postului ocupat de magistrat.

În ceea ce privește

dobândirea gradului profesional pentru instanțele superioare sau parchetele de

pe lângă acestea, acesta se realizează prin promovarea judecătorilor și

procurorilor, în condițiile art. 43 din Legea nr. 303/2004 privind statutul

judecătorilor și procurorilor, republicată, numai prin concurs organizat la

nivel național, în limita posturilor vacante existente la tribunale sau curți

de apel sau, după caz, la parchete.

Concursul constă în probe

scrise, cu caracter teoretic și practic, menționate în cuprinsul art. 46 alin.

(2) din legea anterior individualizată.

Înalta Curte reține faptul

că legiuitorul nu a reglementat instituția recunoașterii automate a unui grad

profesional, corespunzător instanței superioare, în situația în care un

magistrat îndeplinește condiția de vechime, precum și celelalte criterii

prevăzute în legea în discuție, așa cum solicită recurenta. Pe cale de

consecință, Plenul C.S.M. a apreciat în mod legal că cererea recurentei de

promovare la instanța superioară celei la care își desfășoară activitatea nu

poate fi admisă, deoarece aceasta nu a susținut concursul de promovare, conform

dispozițiilor legale anterior amintite.

În același timp, Înalta

Curte consideră că nu poate primi nici criticile formulate de recurentă în

legătură cu soluțiile pronunțate de această instanță în recursurile promovate

de procurorii de la cele două structuri mai sus amintite.

În acest sens, Înalta Curte

reține că procedura de numire a procurorilor în cadrul structurilor

specializate D.N.A. și D.I.I.C.O.T. este una specială, derogatorie de la

procedura de drept comun, stabilită prin art. 43 din Legea nr. 303/2004 privind

statutul judecătorilor și procurorilor, republicată.

Procedura specială

instituită în această modalitate se înscrie în cadrul regulilor pe care legiuitorul

este în drept să le prevadă pentru promovarea magistraților în anumite funcții,

asigurând, totodată, și egalitatea de tratament a celor două categorii,

respectiv, judecătorii și procurorii.

De altfel, prin hotărârile

judecătorești în discuție s-a stabilit faptul că procurorii numiți la D.N.A. și

D.I.I.C.O.T. – structuri în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, în condițiile unei legislații speciale, au dobândit

dreptul de a funcționa la acest nivel în ierarhia parchetelor.

În opinia Înaltei Curți,

sunt nefondate criticile recurentei în sensul că prin aceste soluții ale

instanței s-a creat o discriminare între magistrați.

Principiul egalității sau

nediscriminării constă în aceea că persoanele care se găsesc într-o situație

identică au dreptul la un tratament identic, fără ca egalitatea să însemne

uniformitate.

Funcția sa este aceea de a

preveni formularea de distincții arbitrare și de a evita diferențele de

tratament juridic fără motive obiective.

Principiul nediscriminării

este înscris în toate tratatele și documentele internaționale de protecție a

drepturilor omului. Acest principiu presupune aplicarea unui tratament egal

tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi. Conceput astfel, principiul

nediscriminării apare ca o formă modernă și perfecționată a principiului

egalității tuturor în fața legii. De altfel, art. 7 din Declarația Universală

proclamă că toți oamenii sunt egali în fața legii și au dreptul, fără

deosebire, la protecția egală a legii.

Ca natură juridică, dreptul

la nediscriminare prevăzut de art. 14 din C.E.D.O. este un drept subiectiv

substanțial. Textul în discuție enumeră un număr de 13 motive de

nediscriminare, însă această listă nu este limitativă. Cu alte cuvinte, este

interzisă orice formă de discriminare, indiferent de criteriul care stă la baza

ei.

În plus, Protocolul nr. 12

la C.E.D.O. impune interdicția generală a oricărei forme de discriminare.

Curtea de la Strasbourg

reține două criterii cumulative de definire a discriminării: o inegalitate de

tratament în exercitarea sau beneficierea de un drept recunoscut (Curtea C.E.D.O.

- 23 noiembrie 1983, V.M.; Curtea C.E.D.O. - 18 februarie 1991, F) și lipsa

unei justificări obiective și rezonabile (Curtea C.E.D.O. - 23 iulie 1968, A/B).

Mai precis, în opinia C.E.D.O.

„a distinge nu înseamnă a discrimina”, iar diferența de tratament devine

discriminare atunci când autoritățile naționale introduc distincții între

situații analoage sau comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o

justificare rezonabilă și obiectivă.

În sistemul nostru juridic,

principiul analizat se găsește reglementat în art. 16 alin. (1) din Constituție

și în O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de

discriminare, republicată.

În speța dedusă judecății,

Înalta Curte nu poate reține o discriminare a recurentei în raport cu

procurorii D.N.A. și D.I.I.C.O.T.

Un argument în acest sens îl

constituie și faptul că instanța constituțională a precizat, în acord cu

jurisprudența europeană, că principiul egalității presupune identitatea de

soluții numai pentru situații identice .

De asemenea, în decizia nr. 819

din 3 iulie 2008, Curtea Constituțională a menționat faptul că dispozițiile art.

1, art. 2 alin. (3) și art. 27 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea

tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în

măsura în care din interpretarea acestora se desprinde concluzia că instanțele

judecătorești au competența să anuleze sau să refuze aplicarea unor acte

normative cu putere de lege pe considerentul că sunt discriminatorii și să le

înlocuiască cu norme create pe cale juridică sau cu prevederi cuprinse în alte

acte normative, încălcând în acest fel principiul separației puterilor,

prevăzut de art. 1 alin. 4 din Constituție, precum și dispozițiile art. 61 alin.

1 din Legea fundamentală care prevede că Parlamentul este unica putere

legiuitoare a țării.

Așadar, nici din acest

considerent, Înalta Curte nu ar putea să oblige C.S.M. să-i recunoască

recurentei gradul profesional de judecător de curte de apel, prin aplicarea

unor prevederi legale cu caracter special adresate altor subiecte de drept,

respectiv procurorii de la D.N.A. și D.I.I.C.O.T.

Pentru considerentele

anterior expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20

și art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, Înalta Curte va

respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta T.M., judecător în cadrul

Tribunalului Cluj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de T.M. împotriva Hotărârii nr. 703 din 10 iulie 2008 a Plenului C.S.M., ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 februarie 2009.