ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1035/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1035/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Hotărârea nr. 703 din 10 iulie 2008, Plenului C.S.M.

a respins cererile formulate de mai mulți judecători de recunoaștere a gradului

profesional de judecător de tribunal sau de curte de apel.

Au fost respinse și cererile

petenților T.G. și D.G. – judecători la Judecătoria Sectorului 1 București – de

recunoaștere a gradului profesional de judecător de tribunal și ale petenților

Ș.A.D., B.Ș.I., C.A., P.A.R.G. și R.E. – judecători la Judecătoria sectorului 1

București – de recunoaștere a gradului profesional de judecător de curte de

apel.

În motivarea hotărârii se

arată, în esență, că dobândirea gradului profesional se poate face numai în

urma promovării concursului organizat la nivel național, în limita posturilor

vacante existente, astfel cum prevăd art. 43 - 45 din Legea nr. 303/2004

privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată.

În cuprinsul hotărârii

arătate s-au invocat prevederile Recomandării (94/12 a Comitetului de Miniștri

către statele membre privind independența, eficiența și rolul judecătorilor adoptată

la 13 octombrie 1994, în care se precizează că toate deciziile în legătură cu

cariera profesională a judecătorilor trebuie întemeiate pe criterii obiective,

iar selecția și cariera acestora trebuie bazate pe merite.

Or, concursul, ca modalitate

de promovare într-o funcție de execuție îndeplinește toate criticile enunțate

de instrumentul european.

În conținutul hotărârii C.S.M.

s-a mai subliniat că practica judiciară a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția contencios administrativ și fiscal, privind recunoașterea gradului

profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție invocată de petenți în sprijinul tezei privind discriminarea

judecătorilor în raport cu procurorii din cadrul D.N.A. și D.I.I.C.O.T. nu

poate fi primită, deoarece hotărârile invocate au un efect relativ.

Împotriva Hotărârii nr. 703

din 10 iulie 2008 a Plenului C.S.M. au declarat recurs petenții, solicitând

anularea hotărârii atacate și obligarea intimatului să emită o nouă hotărâre de

recunoaștere a gradului profesional de judecător de tribunal, respectiv de

curte de apel.

În motivarea căii de atac,

recurenții invocă Hotărârile nr. 791 din 28 noiembrie 2007 și nr. 819 din 28

noiembrie 2007 ale Plenului C.S.M. prin care s-au respins cererile de

recunoaștere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție formulate de procurori din cadrul D.N.A. și

D.I.I.C.O.T., raportate la soluțiile pronunțate de Înalta Curte de Casație și

Justiție prin care s-au admis recursurile declarate împotriva acestor hotărâri.

Recurenții au apreciat că

soluțiile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, în soluționarea recursurilor promovate împotriva

Hotărârilor nr. 791/2007 și nr. 819/2007 al Plenului C.S.M. sunt

necorespunzătoare deoarece încalcă regula instituită de art. 43 alin. (1) din

Legea nr. 303/2004, republicată, care nu cunoaște nici o derogare.

Au menționat că s-a creat o

discriminare între procurorii care au obținut gradul profesional corespunzător

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin efectul numirii

în cadrul D.N.A. și D.I.I.C.O.T. și ceilalți procurori și judecători care sunt

obligați să susțină concursul în vederea promovării într-un grad profesional

superior.

Au mai arătat că procurorii

și judecătorii au statut constituțional de magistrați prevăzut expres de art. 133

și art. 134 din Constituția României, iar prin Decizia Curții Constituționale nr.

866 din 28 noiembrie 2006 prin care a fot declarate neconstituționale

prevederile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 s-a stabilit, cu valoare

de principiu, că judecătorii și procurorii se află în aceeași situație

juridică, ceea ce presupune înlăturarea oricărei situații de discriminare ce

s-ar putea ivi între cele două categorii de magistrați.

În opinia recurenților,

situația creată pe cale jurisprudențială reprezintă o „rupere nejustificată a

echilibrului” în rândul celor două categorii de magistrați și a discriminare contrară

c

onstituției.

Recurenții afirmă că

situația astfel creată încalcă prevederile art. 14 din C.E.D.O. și pe cele ale art.

1 din Protocolul nr. 12 la Convenție.

Recurenții au apreciat că

argumentele instanței supreme referitoare la justificarea obiectivă și

rezonabilă nu sunt suficiente și încalcă principiul „nemo auditor propriam

turpitudinem allegans”, deoarece înființarea respectivelor structuri

specializate nu a presupus vreodată dificultăți cu privire la selectarea unor

procurori.

De fapt, prin Deciziile

irevocabile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție statul invocă propria

culpă pentru a justifica neputința și erorile manageriale care au permis ca mai

mulți procurori cu grad de judecător să fie numiți în funcții de conducere în

structurile D.N.A. și D.I.I.C.O.T., ceea ce este inadmisibil într-un stat de

drept.

Prin întâmpinare, intimatul

C.S.M. a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

A menționat că din

interpretarea logică și teleologică a prevederilor Legii nr. 303/2004,

republicată, reiese că, în cazul judecătorilor și procurorilor, cariera

profesională evaluează prin promovare, dintr-un grad profesional, în gradul

profesional imediat următor, numai în urma susținerii, în condițiile legii, a

concursului de promovare în funcții de execuție.

A adăugat că exceptând

situațiile reglementate prin dispozițiile art. 65 alin. (6) și ale art. 83 alin.

(3) din Legea nr. 303/2004 – situații în care recurenții nu se regăsesc –

gradul profesional corespunzător instanței superioare sau parchetului de pe

lângă aceasta se dobândește numai prin concurs sau examen, cu respectarea

cerințelor legale și anume vechime, existența calificativului „foarte bine” și

inexistența unor sancțiuni disciplinare.

Intimatul a apreciat că

hotărârile judecătorești ale instanței supreme în materie pe care le invocă

recurenții nu au fost pronunțate într-un recurs în interesul legii și deci nu

au caracter obligatoriu în cauze similare și a relevat că discriminarea

invocată de recurenți nu poate fi reținută deoarece situațiile prezentate nu

sunt identice sau similare.

Examinând actele și

lucrările dosarului din perspectiva motivelor de recurs invocate și a

apărărilor formulate în materie, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat

și va menține Hotărârea atacată ca fiind legală și temeinică, având în vedere

considerentele ce se vor arăta în cele ce succed.

Prin Hotărârea nr. 878 din

13 decembrie 2007, Plenului C.S.M. a definit gradul profesional ca fiind

dreptul unui magistrat de a funcționa la un anumit nivel în ierarhia

instanțelor și parchetelor, drept care poate fi câștigat prin numire, promovare

sau transfer, cu respectarea prevederilor legale care reglementează cariera

magistraților.

Altfel spus, gradul profesional

nu este o noțiune abstractă, ci este desprinsă din conținutul concret al

atribuțiilor specifice postului ocupat de magistrat.

Dobândirea gradului

profesional pentru instanțele superioare sau parchetele de pe lângă acestea, se

realizează prin promovarea judecătorilor și procurorilor, în condițiile art. 43

din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor,

republicată, numai prin concurs organizat la nivel național, în limita

posturilor vacante existente la tribunale sau curți de apel sau, după caz, la

parchete.

Potrivit art. 46 alin. (2)

din actul normativ arătat, concursul constă în probe scrise, cu caracter

teoretic și practic.

Înalta Curte constată că

legiuitorul nu a reglementat instituția recunoașterii automate a unui grad

profesional corespunzător instanței superioare, în situația în care un

magistrat îndeplinește condiția de vechime, precum și celelalte criterii

prevăzute în legea în discuție, așa cum solicită recurenții.

Pe cale de consecință,

Plenul C.S.M. a apreciat în mod legal că cererea recurenților de promovare la

instanța superioară celei la care își desfășoară activitatea nu poate fi

admisă, deoarece aceștia nu au susținut concursul de promovare, conform

dispozițiilor legale anterior amintite.

Totodată, Înalta Curte consideră

că nu poate primi nici criticile formulate de recurenți în legătură cu

soluțiile pronunțate de această instanță în recursurile promovate de procurorii

de la cele două structuri, din cadrul Parchetului de pe lână Înalta Curte de

Casație și Justiție și anume D.N.A. și D.I.I.C.O.T.

În acest sens, Înalta Curte

reține că procedura de numire a procurorilor în cadrul structurilor

specializate menționate este una specială, derogatorie de la procedura de drept

comun, stabilită prin art. 43 din Legea nr. 303/2004 privind statutul

judecătorilor și procurorilor, republicată.

Procedura specială

instituită în această modalitate se înscrie în cadrul regulilor pe care

legiuitorul este în drept să le prevadă pentru promovarea magistraților în

anumite funcții, asigurând, totodată, și egalitatea de tratament a celor două

categorii, respectiv, a judecătorilor și procurorilor.

De altminteri, prin

hotărârile judecătorești pronunțate de instanța supremă în materie, s-a

stabilit că procurorii numiți la D.N.A. și D.I.I.C.O.T., în condițiile unei

legislații speciale, au dobândit dreptul de a funcționa la acest nivel în

ierarhia parchetelor.

În opinia Înaltei Curți,

sunt nefondate criticile recurenților în sensul că prin aceste soluții ale

instanței supreme s-ar fi creat o situație discriminatorie între magistrați.

Principiul egalității sau

nediscriminării constă în aceea că persoanele care se găsesc într-o situație

identică au dreptul la un tratament identic, fără ca egalitatea să însemne

uniformitate.

Funcția nediscriminării constă

în prevenirea formulării de distincții arbitrare și evitarea diferențelor de

tratament juridic, fără motive obiective.

Principiul nediscriminării

este înscris în toate tratatele și documentele internaționale de protecție a

drepturilor omului și presupune aplicarea unui tratament egal tuturor

indivizilor, care sunt egali în drepturi. Conceput astfel, principiul

nediscriminării apare ca o formă modernă și perfecționată a principiului

egalității tuturor în fața legii. De altfel, art. 7 din Declarația Universală

proclamă că toți oamenii sunt egali în fața legii și au dreptul, fără

deosebire, la protecția egală a legii.

Sub aspectul naturii sale juridice,

dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din C.E.D.O. este un drept

subiectiv substanțial. Textul în discuție enumeră un set de motive de

nediscriminare, fără ca enumerarea să aibă caracter limitativ, ceea ce înseamnă

că este interzisă orice formă de discriminare, indiferent de criteriul care stă

la baza instituirii acesteia.

În plus, Protocolul nr. 12 la

C.E.D.O. impune interdicția generală a oricărei forme de discriminare.

Curtea de la Strasbourg

reține două criterii cumulative de definire a discriminării: o inegalitate de

tratament în exercitarea sau beneficierea de un drept recunoscut.

Cu alte cuvinte, în opinia C.E.D.O.

„a distinge nu înseamnă a discrimina”, iar diferența de tratament devine

discriminare atunci când autoritățile naționale introduc distincții între

situații analoage sau comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o

justificare rezonabilă și obiectivă.

În sistemul nostru juridic,

principiul analizat este reglementat prin O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea

și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată.

În speța dedusă judecății,

Înalta Curte nu poate reține o discriminare a recurenților în raport cu

procurorii D.N.A. și D.I.I.C.O.T.

Un argument în acest sens îl

constituie și împrejurarea că instanța constituțională a statuat, în acord cu

jurisprudența europeană, că principiul egalității presupune identitate de

soluții numai pentru situații identice.

Totodată, prin Decizia nr. 819

din 3 iulie 2008, Curtea Constituțională a stabilit că dispozițiile art. 1, art.

2 alin. (3) și art. 27 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea

tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în

măsura în care din interpretarea acestora se desprinde concluzia că instanțele

judecătorești au competența să anuleze sau să refuze aplicarea unor acte

normative cu putere de lege pe considerentul că sunt discriminatorii și să le

înlocuiască cu norme create pe cale juridică sau cu prevederi cuprinse în alte

acte normative, încălcând în acest fel principiul separației puterilor,

prevăzut de art. 1 alin. 4 din Constituție, precum și dispozițiile art. 61 alin.

1 din Legea fundamentală care prevede că Parlamentul este unica putere

legiuitoare a țării.

Așadar, nici din această

perspectivă, Înalta Curte nu ar putea să oblige C.S.M. să recunoască recurenților

gradul profesional de judecător de tribunal, respectiv de curte de apel, prin

aplicarea unor prevederi legale cu caracter special adresate altor subiecte de

drept, respectiv procurorilor de la D.N.A. și D.I.I.C.O.T.

Pentru considerentele

anterior expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20

și art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, Înalta Curte va

respinge recursul declarat de recurenți, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de T.G., D.G., Ș.A.D., B.Ș.I., C.A., P.A.R.G. și R.E. împotriva Hotărârii nr. 703

din 10 iulie 2008 a Plenului C.S.M., ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 februarie 2009.