ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 211/2017

Decizia nr. 211/2017 Deliberând asupra cererii de recurs, Înalta Curte constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara la data de 25 iunie 2014, sub nr. x/325/2014, ulterior declinată la Tribunalul Timiș, reclamanta SC A. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL (fostă SC C. SA) constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Timișoara, deținut conform contractului de leasing imobiliar cu clauza irevocabilă de vânzare din 1 iunie 1999. Totodată, a solicitat să se dispună intabularea imobilului în cartea funciară pe numele reclamantei, precum și obligarea pârâtei de a asigura furnizarea utilităților necesare bunei funcționari a activității reclamantei (energie electrică, apă canal, energie termică, etc). S-a mai solicitat obligarea pârâtei de a asigura dreptul de folosința a căilor de acces și a drumurilor uzinale precum și a căilor ferate, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 408/NLP/PI din 17 iunie 2015, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, a admis excepția inadmisibilității acțiunii în constatare și, în consecință, a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL. Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut, în esență, că potrivit art. 35 C. proc. civ. cererea în constatare nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege. În speță, s-a constatat că reclamanta a uzat de o astfel de cale prin introducerea unei acțiuni în realizare, care a format obiectul Dosarului nr. x/30/2009 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, soluționat prin Decizia nr. 3761 din 2 octombrie 2012, în sensul respingerii acțiunii ca prescrisă.

S-a mai reținut că realizarea dreptului reclamantei nu este limitată la acțiunea având ca obiect emiterea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, astfel încât tribunalul apreciază că principiul subsidiarității acțiunii în constatare este incident în speță, iar acțiunea în constatare este inadmisibilă. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC A. SRL, prin care a solicitat admiterea acestuia, schimbarea în tot a sentinței atacate, în sensul respingerii excepției inadmisibilității, cu consecința admiterii acțiunii. Prin Decizia civilă nr. 996 din 2 noiembrie 2015, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a respins ca nefondat apelul reclamantei, având ca obiect acțiune în constatare.

În motivarea acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că în speță sunt incidente dispozițiile art. 35 C. proc. civ. și că reclamanta a promovat anterior o acțiune în realizarea dreptului său de proprietate solicitând în cadrul Dosarului nr. x/30/2009 pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare. S-a apreciat că, respingând ca prescrisă acțiunea reclamantei, atât instanța de apel prin Decizia civilă nr. 276 din 12 decembrie 2011, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 3761 din 2 octombrie 2012 au infirmat calitatea de proprietar al reclamantei asupra imobilului și au stabilit că dreptul la acțiune al reclamantei de a cere perfectarea contractului de vânzare, drept derivând din contractul de leasing imobiliar încheiat în anul 1999, s-a prescris.

În consecință, s-a reținut că existența unei acțiuni în realizare la îndemâna reclamantei, face inadmisibilă orice cerere ulterioară în constatare promovată de aceasta, din perspectiva art. 35 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât, prin cererea în constatare ce face obiectul prezentului dosar, reclamanta tinde a infirma aspectele tranșate deja între părți cu putere de lucru judecat în litigiul anterior, respectiv că ar fi dobândit dreptul de proprietate urmare a încheierii contractului de leasing, deși prin hotărârile anterioare definitive, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că transferul dreptului de proprietate asupra imobilului nu s-a produs. La data de 23 decembrie 2015, recurenta-reclamantă SC A. SRL a formulat recurs împotriva Deciziei nr. 996 din 2 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, acesta fiind depus la instanța a cărei hotărâre se atacă.

Recurenta și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., art. 497, art. 480 alin. (3) același cod și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată primei instanțe, în temeiul art. 497 raportat la 480 alin. (3) C. proc. civ. În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, potrivit art. 497 C. proc. civ. În motivarea recursului, recurenta a arătat, în esență, că instanța de apel în mod greșit a respins acțiunea în constatare ca fiind inadmisibilă, raportat la prevederile art. 35 C. proc.

civ., iar faptul că la un moment partea a încercat soluționarea situației juridice pe calea unei acțiuni în realizare, acest lucru nu poate duce la inadmisibilitatea unei acțiuni viitoare în constatare. Recurenta-reclamantă susține că acțiunea în constatare ar fi inadmisibilă dacă s-ar cere constatarea unei anumite situații de fapt, însă în prezenta cauză s-a solicitat constatarea calității de proprietar al terenului din litigiu, respectiv stabilirea unei stări de drept. În ceea ce privește motivarea instanței bazată pe puterea de lucru judecat, reclamanta a precizat că aceste argumente ale instanței de apel nu sunt susținute de prevederi legale, litigiul anterior fiind soluționat sub aspectul excepției prescripției dreptului la acțiune, nefiind judecat fondul cauzei, astfel încât, în opinia sa, autoritatea de lucru judecat vizează doar aspectul tranșat cu privire la prescripție.

Pe fondul cauzei, recurenta-reclamantă a susținut că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza legii, deoarece transmiterea proprietății operează de drept la finalul leasingului, consimțământul părților fiind necesar și relevant numai la momentul încheierii contractului de leasing, în baza art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997. În consecință, apreciază că proprietatea asupra imobilului s-a transmis odată cu ajungerea la termen a contractului de leasing imobiliar, atunci când reclamanta a achitat integral valoarea imobilului in litigiu.

Cu titlu de jurisprudență, reclamanta a invocat Decizia nr. 3606 din 29 septembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, care a constatat, într-o speță identică, admisibilitatea unei acțiuni în constatarea dreptului de proprietate prin care se solicită constatarea intervenirii vânzării-cumpărării activului care a făcut obiectul unui contract de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare, încheiat între părți în temeiul art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997. Intimata-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului și menținerea hotărârii recurate ca fiind legală și temeinică. În subsidiar, a solicitat, în ipoteza admiterii recursului, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL , din perspectiva criticilor formulate și temeiurilor de drept arătate, ținând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte îl va respinge pentru următoarele considerente: Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În fapt, Înalta Curte constată că se critică greșita evaluare a inadmisibilității prin modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 35 C. proc. civ., respectiv se critică interpretarea și aplicarea unei norme cu caracter procesual. Din această perspectivă, se apreciază că motivul de recurs nu ar putea fi întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ., ci pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În cadrul recursului, recurenta-reclamantă susține că acțiunea în constatare este inadmisibilă doar dacă reclamanta are la îndemână o acțiune în realizare, conform art. 35 C. proc. civ., dar nu și ca acțiunea în realizare să fie singura modalitate posibilă de recunoaștere a dreptului. Sub acest aspect, Înalta Curte apreciază că abordarea reclamantei tinde la lipsirea de conținut a art. 35 C. proc. civ. Astfel, dacă s-ar stabili că acțiunea în constatare este admisibilă, chiar dacă partea a avut și exercitat acțiune în realizare care i-a fost respinsă, rezultă că se anulează conceptul de inadmisibilitate, ajungându-se la concluzia că acțiunea în constatare este doar succesivă celei în realizare.

Prin modul în care instanța de apel a interpretat și aplicat dispozițiile art. 35 C. proc. civ. nu se încalcă dreptul de acces la o instanță, deoarece acest drept nu poate fi considerat într-un sens absolut. Accesul la instanță este asigurat printr-un mijloc specific, respectiv acțiune în realizare, care, o dată promovată, epuizează posibilitatea părții de a repune în discuție alternativ același drept, tinzându-se la anihilarea efectelor unui proces deja judecat. În ceea ce privește critica din recurs referitoare la faptul că motivarea instanței de apel bazată pe autoritatea de lucru judecat este absurdă și nu se întemeiază pe dispoziții legale, Înalta Curte apreciază că acesta nu reprezintă o critică specifică recursului, în condițiile art. 488 C. proc.

civ. Totuși, circumstanțiind, autoritatea lucrului judecat a servit la argumentarea inadmisibilității acțiunii în constatare. O ultimă critică vizează faptul că acțiunea în constatare reprezintă un mijloc procedural de confirmare a existenței unui drept deja dobândit. Chiar în acest context, Înalta Curte reține că, dat fiind specificul acțiunii și al efectelor sale, acțiunea în constatare nu este recunoscută în prezența acțiunii în realizare. Este în realizare orice acțiune care tinde la declararea sau constituirea unui drept, or, prin valorificarea efectelor contractului de leasing, recurenta tinde tocmai spre acest efect. Speța din jurisprudența evocată consolidează această concluzie, în sensul că obiectul acelei acțiuni l-a reprezentat constatarea intervenirii vânzării, adică tindea la efectul declarativ.

Susținând că prin acțiunea promovată, reclamanta tinde la stabilirea transmiterii de drept a proprietății prin efectul leasingului, de fapt reclamanta folosește argumente specifice acțiunii în realizare, deturnând cauza acțiunii de la temeiul clar specificat în cererea de chemare în judecată, unde a specificat că promovează o acțiune în constatare de drept comun. Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă

SC A. SRL.

În ceea ce privește solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-pârâtă SC B. SRL Timișoara prin întâmpinarea depusă la dosar, Înalta Curte urmează să respingă această solicitare, conform art. 452 C. proc. civ., având în vedere că nu au fost dovedite cheltuielile de judecată, prin depunerea la dosar a înscrisurilor justificative.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 996 din 2 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă. Respinge cererea intimatei-pârâte SC B. SRL Timișoara privind acordarea cheltuielilor de judecată. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2017.