ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 211/2017

Decizia nr. 211/2017

Deliberând

asupra cererii de recurs, Înalta Curte constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

pe rolul Judecătoriei Timișoara la data de 25 iunie 2014, sub nr. x/325/2014,

ulterior declinată la Tribunalul Timiș, reclamanta SC A. SRL a

solicitat în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL (fostă SC C. SA)

constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Timișoara,

deținut conform contractului de leasing imobiliar cu clauza

irevocabilă de vânzare din 1 iunie 1999. Totodată, a solicitat

să se dispună intabularea imobilului în cartea funciară pe

numele reclamantei, precum și obligarea pârâtei de a asigura furnizarea

utilităților necesare bunei funcționari a activității

reclamantei (energie electrică, apă canal, energie termică,

etc). S-a mai solicitat obligarea pârâtei de a asigura dreptul de

folosința a căilor de acces și a drumurilor uzinale precum

și a căilor ferate, cu cheltuieli de judecată.

Prin

sentința nr. 408/NLP/PI din 17 iunie 2015, Tribunalul Timiș, secția

a II-a civilă, a admis excepția inadmisibilității

acțiunii în constatare și, în consecință, a respins ca

inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în

contradictoriu cu pârâta SC B. SRL.

Pentru

a pronunța această soluție, tribunalul a reținut, în

esență, că potrivit art. 35 C. proc. civ. cererea în constatare

nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe

orice altă cale prevăzută de lege. În speță, s-a

constatat că reclamanta a uzat de o astfel de cale prin introducerea unei

acțiuni în realizare, care a format obiectul Dosarului nr. x/30/2009 al

Înaltei Curți de Casație și Justiție, soluționat prin Decizia

nr. 3761 din 2 octombrie 2012, în sensul respingerii acțiunii ca

prescrisă.

S-a

mai reținut că realizarea dreptului reclamantei nu este limitată

la acțiunea având ca obiect emiterea unei hotărâri care să

țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, astfel încât

tribunalul apreciază că principiul subsidiarității

acțiunii în constatare este incident în speță, iar acțiunea

în constatare este inadmisibilă.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC A. SRL, prin care a

solicitat admiterea acestuia, schimbarea în tot a sentinței atacate, în

sensul respingerii excepției inadmisibilității, cu

consecința admiterii acțiunii.

Prin Decizia civilă

nr. 996 din 2 noiembrie 2015, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a

civilă, a respins ca nefondat apelul reclamantei, având ca obiect

acțiune în constatare.

În motivarea

acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență,

că în speță sunt incidente dispozițiile art. 35 C. proc.

civ. și că reclamanta a promovat anterior o acțiune în

realizarea dreptului său de proprietate solicitând în cadrul Dosarului nr.

x/30/2009 pronunțarea unei hotărâri care să țină loc

de contract de vânzare. S-a apreciat că, respingând ca prescrisă

acțiunea reclamantei, atât instanța de apel prin Decizia civilă nr.

276 din 12 decembrie 2011, cât și Înalta Curte de Casație și

Justiție, prin Decizia nr. 3761 din 2 octombrie 2012 au infirmat calitatea

de proprietar al reclamantei asupra imobilului și au stabilit că

dreptul la acțiune al reclamantei de a cere perfectarea contractului de

vânzare, drept derivând din contractul de leasing imobiliar încheiat în anul

1999, s-a prescris.

În

consecință, s-a reținut că existența unei acțiuni

în realizare la îndemâna reclamantei, face inadmisibilă orice cerere

ulterioară în constatare promovată de aceasta, din perspectiva art. 35

C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât, prin cererea în constatare ce face

obiectul prezentului dosar, reclamanta tinde a infirma aspectele tranșate

deja între părți cu putere de lucru judecat în litigiul anterior,

respectiv că ar fi dobândit dreptul de proprietate urmare a încheierii

contractului de leasing, deși prin hotărârile anterioare definitive,

s-a stabilit cu putere de lucru judecat că transferul dreptului de

proprietate asupra imobilului nu s-a produs.

La data de 23

decembrie 2015, recurenta-reclamantă SC A. SRL a formulat recurs împotriva

Deciziei nr. 996 din 2 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel

Timișoara, secția a II-a civilă, acesta fiind depus la

instanța a cărei hotărâre se atacă.

Recurenta

și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.

proc. civ., art. 497, art. 480 alin. (3) același cod și art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și a solicitat, în principal,

admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre

o nouă judecată primei instanțe, în temeiul art. 497 raportat la

480 alin. (3) C. proc. civ. În subsidiar, a solicitat admiterea recursului,

casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare

instanței de apel, potrivit art. 497 C. proc. civ.

În motivarea

recursului, recurenta a arătat, în esență, că instanța

de apel în mod greșit a respins acțiunea în constatare ca fiind

inadmisibilă, raportat la prevederile art. 35 C. proc. civ., iar faptul

că la un moment partea a încercat soluționarea situației

juridice pe calea unei acțiuni în realizare, acest lucru nu poate duce la

inadmisibilitatea unei acțiuni viitoare în constatare.

Recurenta-reclamantă

susține că acțiunea în constatare ar fi inadmisibilă

dacă s-ar cere constatarea unei anumite situații de fapt, însă

în prezenta cauză s-a solicitat constatarea calității de

proprietar al terenului din litigiu, respectiv stabilirea unei stări de

drept.

În ceea ce

privește motivarea instanței bazată pe puterea de lucru judecat,

reclamanta a precizat că aceste argumente ale instanței de apel nu

sunt susținute de prevederi legale, litigiul anterior fiind

soluționat sub aspectul excepției prescripției dreptului la

acțiune, nefiind judecat fondul cauzei, astfel încât, în opinia sa,

autoritatea de lucru judecat vizează doar aspectul tranșat cu privire

la prescripție.

Pe fondul

cauzei, recurenta-reclamantă a susținut că a dobândit dreptul de

proprietate asupra imobilului în baza legii, deoarece transmiterea

proprietății operează de drept la finalul leasingului,

consimțământul părților fiind necesar și relevant

numai la momentul încheierii contractului de leasing, în baza art. 27 din

O.U.G. nr. 88/1997. În consecință, apreciază că

proprietatea asupra imobilului s-a transmis odată cu ajungerea la termen a

contractului de leasing imobiliar, atunci când reclamanta a achitat integral

valoarea imobilului in litigiu.

Cu titlu de

jurisprudență, reclamanta a invocat Decizia nr. 3606 din 29

septembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

a II-a civilă, care a constatat, într-o speță identică,

admisibilitatea unei acțiuni în constatarea dreptului de proprietate prin

care se solicită constatarea intervenirii

vânzării-cumpărării activului care a făcut obiectul unui

contract de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare,

încheiat între părți în temeiul art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997.

Intimata-pârâtă

a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea

recursului și menținerea hotărârii recurate ca fiind legală

și temeinică. În subsidiar, a solicitat, în ipoteza admiterii

recursului, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Analizând

recursul declarat

de

recurenta-reclamantă SC A. SRL

,

din perspectiva criticilor formulate și

temeiurilor de drept arătate, ținând cont de limitele controlului de

legalitate, Înalta Curte îl va respinge pentru următoarele considerente:

Motivul

prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat

atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În fapt,

Înalta Curte constată că se critică greșita evaluare a

inadmisibilității prin modalitatea de interpretare și aplicare a

dispozițiilor art. 35 C. proc. civ., respectiv se critică

interpretarea și aplicarea unei norme cu caracter procesual. Din

această perspectivă, se apreciază că motivul de recurs nu

ar putea fi întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ci pe art. 488

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În cadrul

recursului, recurenta-reclamantă susține că acțiunea în

constatare este inadmisibilă doar dacă reclamanta are la

îndemână o acțiune în realizare, conform art. 35 C. proc. civ., dar

nu și ca acțiunea în realizare să fie singura modalitate

posibilă de recunoaștere a dreptului.

Sub acest

aspect, Înalta Curte apreciază că abordarea reclamantei tinde la

lipsirea de conținut a art. 35 C. proc. civ. Astfel, dacă s-ar

stabili că acțiunea în constatare este admisibilă, chiar

dacă partea a avut și exercitat acțiune în realizare care i-a

fost respinsă, rezultă că se anulează conceptul de

inadmisibilitate, ajungându-se la concluzia că acțiunea în constatare

este doar succesivă celei în realizare. Prin modul în care instanța

de apel a interpretat și aplicat dispozițiile art. 35 C. proc. civ.

nu se încalcă dreptul de acces la o instanță, deoarece acest

drept nu poate fi considerat într-un sens absolut. Accesul la

instanță este asigurat printr-un mijloc specific, respectiv

acțiune în realizare, care, o dată promovată, epuizează

posibilitatea părții de a repune în discuție alternativ

același drept, tinzându-se la anihilarea efectelor unui proces deja judecat.

În ceea ce

privește critica din recurs referitoare la faptul că motivarea instanței

de apel bazată pe autoritatea de lucru judecat este absurdă și

nu se întemeiază pe dispoziții legale, Înalta Curte apreciază

că acesta nu reprezintă o critică specifică recursului, în

condițiile art. 488 C. proc. civ. Totuși, circumstanțiind,

autoritatea lucrului judecat a servit la argumentarea inadmisibilității

acțiunii în constatare.

O ultimă

critică vizează faptul că acțiunea în constatare

reprezintă un mijloc procedural de confirmare a existenței unui drept

deja dobândit.

Chiar în

acest context, Înalta Curte reține că, dat fiind specificul

acțiunii și al efectelor sale, acțiunea în constatare nu este

recunoscută în prezența acțiunii în realizare. Este în realizare

orice acțiune care tinde la declararea sau constituirea unui drept, or,

prin valorificarea efectelor contractului de leasing, recurenta tinde tocmai

spre acest efect. Speța din jurisprudența evocată

consolidează această concluzie, în sensul că obiectul acelei

acțiuni l-a reprezentat constatarea intervenirii vânzării, adică

tindea la efectul declarativ.

Susținând

că prin acțiunea promovată, reclamanta tinde la stabilirea

transmiterii de drept a proprietății prin efectul leasingului, de

fapt reclamanta folosește argumente specifice acțiunii în realizare,

deturnând cauza acțiunii de la temeiul clar specificat în cererea de

chemare în judecată, unde a specificat că promovează o

acțiune în constatare de drept comun.

Având

în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin.

(1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă

SC A. SRL.

În ceea ce

privește solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată

formulată de intimata-pârâtă SC B. SRL Timișoara prin

întâmpinarea depusă la dosar, Înalta Curte urmează să respingă

această solicitare, conform art. 452 C. proc. civ., având în vedere

că nu au fost dovedite cheltuielile de judecată, prin depunerea la

dosar a înscrisurilor justificative.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de

reclamanta SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 996 din 2 noiembrie 2015

pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Respinge

cererea intimatei-pârâte SC B. SRL Timișoara privind acordarea

cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 14 februarie 2017.