ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1052/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată la 15 noiembrie 2016 la Tribunalul Timiș, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâții B. și C. ca instanța, prin hotărârea pe care o va pronunța:

- să constate că imobilul "casă P+1E+M cu brutărie la parter și locuința la etaj și mansardă" situat în Ghiroda, jud. Timiș, înscris în CF x Ghiroda (nr. vechi x), cad. C2, top x/b/2/14 sub A.1.2. este proprietatea S.C. A. S.R.L.;

- să dispună rectificarea cărții funciare în sensul ca la poziția B7 să se înscrie calitatea de proprietar asupra imobilului sus-identificat a reclamantei S.C. A. S.R.L. și să se radieze înscrierea în favoarea pârâtului B.;

- să constate că imobilele "clădire producție 2" și "clădire garaje" situate în Ghiroda, jud. Timiș, neevidențiate în cartea funciară și identificate "C4" și "C5" în extrasul din planul de bază al municipiului, Serviciul Banca de Date Urbane a Primăriei Municipiului Timișoara sunt proprietate a reclamantei S.C. A. S.R.L.

La termenul de judecată din data de 11 iulie 2017, părțile au depus o tranzacție, prin mandatar cu procură specială, solicitând instanței să se ia act de acest act.

Prin Sentința civilă nr. 1101/PI din 11 iulie 2017, Tribunalul Timiș, secția I civilă a respins acțiunea reclamantei S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții B. și C.

Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere că din lecturarea tranzacției invocată de părți rezultă că, în realitate, aceasta nu întrunește condițiile cerute de lege unei asemenea convenții, câtă vreme în conținutul ei nu există concesii ori renunțări reciproce la drepturi ci, dimpotrivă, prin intermediul ei se cedează un bun imobil, ceea ce ar putea conduce la concluzia că, în realitate, părțile au avut în vedere perfectarea unui alt contract, iar nu a unei tranzacții. Or, doctrina a statuat constant că în lipsa acestui element (a renunțărilor ori a concesiilor reciproce) nu se poate identifica un contract de tranzacție ci, eventual o achiesare (o recunoaștere a pretenției adverse) sau, după caz, o desistare (renunțare la o pretenție proprie).

A mai observat instanța că, în realitate, prin pretinsa tranzacție părțile urmăresc transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, de vreme ce în conținutul ei se arată că pârâții atestă și recunosc că imobilul construcție în litigiu a fost edificat de reclamantă și că sunt de acord cu intabularea construcției pe numele acesteia, ceea ce conduce la concluzia că prin înscrisul prezentat se tinde, de fapt, la achiesarea pârâților la pretențiile reclamantei, respectiv la transferul proprietății imobilului în litigiu în proprietatea acesteia.

Respingând cererea părților de a se lua act de tranzacție, instanța a procedat la analiza pe fond a acțiunii, sens în care a reținut că reclamanta nu a invocat nici un temei juridic al cererii și că, față de prevederile art. 35 C. proc. civ., acțiunea este inadmisibilă, câtă vreme reclamanta a promovat o acțiune în constatare, în condițiile în care poate cere realizarea dreptului pe căile expuse în motivarea cererii introductive, inclusiv prin perfectarea unor convenții civile privitoare la imobil.

Împotriva sentinței au declarat apel reclamanta S.C. A. S.R.L. și pârâții B. și C. care au criticat-o ca fiind netemeinică și nelegală și au solicitat schimbarea ei în sensul admiterii acțiunii, instanța urmând să ia act de tranzacția intervenită între părți conform art. 438 C. proc. civ., actul urmând să fie cuprins în dispozitivul hotărârii, potrivit art. 439 C. proc. civ. în subsidiar, au solicitat ca, efect al admiterii apelului, fie pronunțarea unei hotărâri în baza recunoașterii pretențiilor în condițiile art. 436 C. proc. civ., fie admiterea pe fond a acțiunii.

Prin Decizia civilă nr. 187 din 15 noiembrie 2017, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. și de pârâții B. și C. împotriva Sentinței civile nr. 1101/PI din 11 iulie 2017 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr. x/2016.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta societate comercială a solicitat în contradictoriu cu pârâții persoane fizice ca instanța să constate că este proprietar al unor imobile edificate pe terenul proprietatea acestora și să dispună rectificarea corespunzătoare a cărții funciare a imobilului care este acolo evidențiat.

Pe cale de întâmpinare, pârâții au arătat că sunt de acord cu admiterea acțiunii, iar pentru termenul de judecată din 27 iunie 2017, părțile au depus la dosar înscrisul intitulat "Tranzacție" și au solicitat instanței să ia act de aceasta.

Instanța de apel a reținut că, potrivit art. 2267 alin. (1) C. civ., tranzacția, fiind un contract, trebuie să fie încheiată cu respectarea condițiilor esențiale de validitate prevăzute de art. 1179 C. civ., relevantă în prezentul dosar fiind cea referitoare la cauză, aceasta fiind definită de același C. civ. "... motivul care determină fiecare parte să încheie contractul" (art. 1235), ea trebuind "... să existe, să fie licită și morală" (art. 1236 alin. (1), cu mențiunea că doctrina alătură cerinței existenței cauzei și realitatea acesteia.

Dat fiind modul în care codul definește tranzacția, scopul încheierii acesteia este (și) cel de a pune capăt unui litigiu dintre părți (situația invocată de apelanți). Or, existența unui litigiu pe rolul instanțelor presupune că părțile acestuia au interese contradictorii și că reclamantul a ajuns să se adreseze instanței pentru că, la data sesizării, el și partea pârâtă se situau pe poziții ireconciliabile ce excludeau calea amiabilă de rezolvare a conflictului.

O asemenea situație nu se regăsește, însă, în cauză, în sensul că, deși în cuprinsul înscrisului solicitat a fi consfințit de instanță în condițiile art. 438 alin. (1) C. proc. civ. părțile au arătat la art. 1 că "Obiectul prezentei tranzacții îl constituie stingerea pe cale amiabilă a litigiului înregistrat sub nr. x/2016, aflat pe rolul Tribunalului Timiș" ele nu au, în realitate, interese contrare care să le determine să încheie o tranzacție în sensul art. 2267 alin. (1) C. civ. în scopul stingerii litigiului.

Astfel, s-a reținut că pârâții sunt unicii asociați ai societății reclamante, iar pârâtul B. este și administratorul acesteia, iar pe cale de întâmpinare, pârâții au fost de acord cu admiterea acțiunii îndreptată împotriva lor. Mai mult, apelul este formulat în comun de reclamanta și pârâții care nu critică hotărârea primei instanțe din perspective diferite, cum ar fi firesc în situația în care interesele lor ar fi fost vreodată contrare.

În consecință, reținând că scopul încheierii de către părți a contractului intitulat "Tranzacție" nu este cel cerut ca o condiție de valabilitate de art. 2267 C. civ., instanța de apel a constatat că apelanții nu pot solicita aplicarea prevederilor art. 438, 439 C. proc. civ.

Instanța de apel a mai reținut că cererea formulată de apelanți în subsidiar, anume ca, față de aprecierile tribunalului (conform cărora convenția are, eventual valoarea unei achiesări ori desistări), instanța de apel să schimbe sentința și să pronunțe o hotărâre în condițiile art. 436 C. proc. civ. nu poate fi primită.

Astfel, potrivit normei invocate, "(1) Când pârâtul a recunoscut în tot sau în parte pretențiile reclamantului, instanța, la cererea acestuia din urmă, va da o hotărâre în măsura recunoașterii. (2) Dacă recunoașterea este parțială, judecata va continua cu privire la pretențiile rămase nerecunoscute, instanța urmând a pronunța o nouă hotărâre asupra acestora".

Or, în primă instanță, reclamanta nu a formulat o cerere în acest sens, astfel că, față de prevederile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., ea nu poate formula nici în apel aceste pretenții.

Cu privire la criticile (comune) vizând soluția dată fondului cererii, instanța de prim control judiciar a constatat că nici în apel părțile nu au indicat vreun temei care să fi întemeiat în drept acțiunea reclamantei, referirile la prevederile Codul fiscal/de procedură fiscală neputând fi calificate astfel.

Chiar dacă, în temeiul art. 22 C. proc. civ., instanța de apel ar reține că pretențiile reclamantei ar avea configurația unei acțiuni în rectificare de carte funciară în sensul art. 907 și urm. C. civ., sentința nu poate fi examinată din această perspectivă, câtă vreme apelanții înșiși nu au criticat-o sub aspectul acestei constatări a tribunalului (nemotivarea în drept) ci doar cu privire la argumentul primei instanțe privind existența altor căi de realizare a dreptului.

În continuare, instanța de apel a reținut că, făcând aplicarea art. 35 C. proc. civ., tribunalul a apreciat că acțiunea în constatare formulată de reclamantă (calificare necontestată ci chiar reiterată în apel) nu poate fi primită întrucât aceasta are la îndemână alte căi legale care îi permit realizarea dreptului.

Sub acest aspect este de observat că scopul final al demersurilor apelanților este, așa cum au susținut constant, înlăturarea obligațiilor fiscale stabilite de organele locale în sarcina pârâților persoane fizice ca fiind datorate pentru clădiri pentru care este impusă și reclamanta societate comercială.

Acest scop, s-a reținut, însă, nu ar putea fi atins exclusiv ca urmare a finalizării litigiului de față cu o soluție favorabilă apelanților, ci realizarea lui presupune urmarea unei proceduri în fața organelor fiscale pe rolul cărora, după cum aceștia arată, pentru aceleași clădiri impozitul este achitat de două ori. În alți termeni, pentru exonerarea persoanei fizice de la plata impozitului, obținerea unei hotărâri de admitere a prezentei cereri de chemare în judecată este necesară, dar nu și suficientă, întrucât, ulterior pronunțării unei asemenea hotărâri, pentru a realiza scopul final arătat, părțile vor trebui să facă demersuri situate în afara procesului civil de față (cereri adresate organelor fiscale, obținere de adeverințe, etc.).

Pe de altă parte, art. 35 C. proc. civ. se referă la interesul care poate fi realizat de părți prin hotărârea judecătorească, acesta constând în litigiul de față - față de obiectul cererii - în recunoașterea calității reclamantei de proprietar al construcțiilor corelativ cu recunoașterea inexistenței în patrimoniul pârâților a unui asemenea drept și radierea din cartea funciară a pârâtului urmată de înscrierea dreptului reclamantei.

Or, reținând că reclamanta are la îndemână alte căi legale decât o acțiune în constatare, tribunalul a avut în vedere scopul la care se referă art. 35 și care poate fi atins în prezentul litigiu (recunoașterea calității de proprietar al construcțiilor inclusiv din perspectiva înscrierilor de carte funciară) și nu pe cel final (radierea pârâtul din evidențele fiscale) care, așa cum s-a arătat, presupune pentru realizare demersuri ce exced litigiului de față.

Raportat la aceste considerente, instanța de apel a reținut că susținerile apelanților vizând convenții ce nu ar putea fi încheiate între societatea reclamantă și persoanele fizice pârâte nu se constituie în temeiuri de schimbare a sentinței întrucât vizează scopul final al demersurilor întreprinse de aceștia și nu pe cel ce ar fi putut să fie atins în litigiul de față, în condițiile în care reclamanta urma altă cale decât cea a acțiunii în constatare.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. și pârâții B. și C., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenții au susținut că, în mod eronat și nelegal, nici instanța de fond și nici instanța de apel nu au luat act de tranzacția părților, intervenită la 30 mai 2017, respingând astfel cererea în mod neîntemeiat, cu toate că în opinia sa, condițiile legale erau îndeplinite, având în vedere că sunt întrunite condițiile de validitate ale acestui act juridic, deci implicit și condițiile necesare pentru pronunțarea unei hotărâri de expedient în acest sens.

S-a arătat că instanța de apel nu mai reține în motivarea respingerii apelului aspectele reținute de instanța de fond (aspecte de altfel neîntemeiate) în ceea ce privește motivele pentru care nu s-a luat act de tranzacție, totuși, instanța de apel respinge apelul formulat motivând această respingere într-un sens care adaugă la lege, într-o interpretare personală a textelor legale care nu are o susținere în cuprinsul acestora.

Recurenții au arătat că în raport cu definiția tranzacției, așa cum este construită conform art. 2267 C. civ., alin. (1), raționamentul instanței de fond, dar și al celei de apel, este invalidat.

Astfel, prima instanță nu a avut în vedere decât prima teză a acestei definiții ("concesii sau renunțări reciproce la drepturi"), omițând faptul că tranzacția poate avea ca obiect și transferul unor drepturi de la o parte la cealaltă (din interpretarea textului legal nerezultând ca și aceste transferuri de drepturi ar trebui să fie reciproce), situație în care ne regăsim în speța.

Pe de altă parte, instanța de apel consideră că nu s-ar putea lua act de această tranzacție, întrucât existența unui litigiu ar presupune existența unor interese contradictorii și, totodată, ar presupune și faptul că părțile s-ar fi aflat înainte de demararea litigiului pe poziții ireconciliabile ce excludeau calea amiabilă, ceea ce este nereal. Nu există o astfel de cerință nici în cuprinsul art. 2267 - 2278 C. civ. (care reglementează tranzacția din punct de vedere al dreptului material) și nici în cuprinsul prevederilor 438 - 441 C. proc. civ. (care reglementează modul în care se ia act de tranzacție din punct de vedere procedural).

Recurenții au apreciat că motivarea dată de instanța de apel respingerii cererii de a se lua act de tranzacția părților adaugă la lege, este lipsită de substanța și de temei juridic, și pare a fi formulată pentru a susține o decizie luată anterior fără a se avea în vedere vreun motiv temeinic de respingere.

Totodată, recurenții au arătat că nu poate fi reținută nici motivarea în sensul că instanța de apel nu ar putea să pronunțe o hotărâre în baza recunoașterii pretențiilor, deoarece solicitarea părților de a se lua act de tranzacție cuprindea în mod implicit și această solicitare, atât din punct de vedere logico - juridic, cât și având în vedere principiul de drept a majori ad minus (cine poate mai mult, poate și mai puțin), având în vedere că, atâta timp cât s-a solicitat să se ia act de tranzacția părților, în mod implicit s-a solicitat și să se ia act de recunoașterea pretențiilor (ambele situații fiind în același sens și cu același conținut, cu mențiunea că tranzacția este un act juridic complet, care conține în cuprinsul ei toate elementele speței care trebuie menționate în dispozitiv, iar recunoașterea este un act care face trimitere la conținutul acțiunii).

Recurenții au opinat că instanța de fond și cea de apel, cu privire la aceste aspecte, nu au respectat un principiu fundamental de interpretare a actelor juridice, respectiv interpretarea actelor în sensul de a produce efecte, nu în sensul de a nu le produce, principiu de drept ce este consfințit în mod expres și în C. civ., cu privire la interpretarea clauzelor îndoielnice, art. 1268 alin. (3).

Având în vedere aceste aspecte și faptul că s-a apreciat această tranzacție ca fiind "o achiesare" a pârâților la pretențiile reclamantei, recurenții au considerat că s-ar fi putut pronunța, atât de instanța de fond, cât și de către cea de apel, cel puțin o hotărâre în temeiul art. 436 C. proc. civ., respectiv o hotărâre în baza recunoașterii pretențiilor, cererea în acest sens fiind subînțeleasă atâta timp cât s-a solicitat mai mult (a majori ad minus). Considerăm însă ca, de fiecare dată când o parte recunoaște, în tot sau în parte, pretențiile deduse judecății de către o alta parte, există și posibilitatea părților de a încheia tranzacții în acest sens.

Recurenții au susținut, că instanța, atunci când este învestită cu o cerere de consfințire a unei tranzacții între părți, este limitată la a verifica două aspecte, respectiv: dacă tranzacția reprezintă într-adevăr voința liberă și neviciată a părților și dacă tranzacția îndeplinește condițiile de validitate a actului juridic, ceea ce este fără putință de tăgadă, în speță.

Pe de alta parte, recurenții au arătat că instanța de fond apreciază că acțiunea, pe fondul cauzei, ar fi inadmisibilă, întrucât ar exista mai multe căi legale, administrative, de realizare a dreptului, care ar fi expuse prin acțiune, inclusiv prin perfectarea unor convenții civile între părți.

Instanța de apel, au susținut recurenții, pare a nu menține acest punct de vedere, dar totuși menține soluția instanței de fond, pe considerentele că scopul final al demersurilor părților ar fi înlăturarea obligațiilor fiscale ale persoanelor fizice derivate din dubla impunere, și că acest scop nu poate fi atins în mod exclusiv prin admiterea acestei acțiuni, ci ar fi necesare și alte demersuri situate în afara procesului civil de față.

Acest argument al instanței pentru care se menține soluția de inadmisibilitate a acțiunii în constatare (așa-zisa necesitate a demersurilor ulterioare) este neîntemeiat și de neînțeles, cu atât mai mult cu cât instanța de apel menționează și faptul că "obținerea unei hotărâri de admitere a prezentei cereri este necesară, dar nu și suficientă". Astfel, instanța însăși consideră că pentru atingerea scopului părților, hotărârea este necesară, drept pentru care nu se înțelege în baza căror considerente se menține soluția inadmisibilității, neexistând legal vreo mențiune de inadmisibilitate a acțiunii în constatare legată de "insuficienta" acesteia în atingerea scopului. Mai mult decât atât, recurenții au apreciat că o hotărâre de admitere a acțiunii este nu doar necesară, dar și suficientă, întrucât această acțiune rezolvă fondul cauzei, demersurile ulterioare invocate constând doar în formalități de depunere a hotărârii la diverse instituții.

Față de întreaga argumentație - străină de obiectul cauzei - vis a vis de scopul, final sau nu, recurenții au arătat că nu înțeleg în mod concret dacă instanța de apel apreciază că ar exista sau nu alte căi de realizare a dreptului, dar cu toate acestea recurenți susțin că această acțiune este singura posibilitate, neexistând alte căi corespunzătoare reglementării acestei situații; pe cale judiciară, nu există o altă acțiune civilă decât acțiunea în constatare pentru reglementarea acestei situații.

Cu privire la lipsa temeiului juridic al cererii, recurenții au apreciat că, în ceea ce privește acțiunea pe fond, acesta este reprezentat de art. 35 C. proc. civ. privind acțiunea în constatare, raportat la aspectele invocate și dovedite în cuprinsul cererii. Considerăm că nu există un temei juridic special definit pentru o atare situație (respectiv, situația în care un imobil a fost intabulat, pe un alt proprietar decât cel legitim, în urma unei erori a administrației locale, care a emis o adeverința greșita și care nu mai poate fi contestată la această dată), fiind o situație atipică și neprevăzută în mod expres de legislație. Dar instanțele sunt în măsură (și chiar obligate) să aplice legislația în vigoare, în ansamblul ei, chiar în situația în care o anumită problemă nu are o reglementare specifică.

Considerațiile privind calificarea acțiunii ca fiind una în rectificare de carte funciară în sensul art. 907 C. civ. nu sunt aplicabile speței, au susținut recurenții întrucât nu aflăm în situațiile prevăzute de acest articol și următoarele.

Recurenții au apreciat că sunt întrunite condițiile pentru pronunțarea unei hotărâri prin care să se ia act de tranzacția părților, acțiunea pendinte fiind singura modalitate în care poate fi reglementată situația prezentă, la care s-a ajuns dintr-o eroare, eroare care însă are consecințe patrimoniale asupra recurenților.

În final, recurenții au arătat că își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 (motive contradictorii sau străine de pricină) și pct. 8 C. proc. civ. (din această perspectivă recurenții susținând că s-au încălcat și aplicat greșit normele de drept material privitoare la tranzacții - art. 2267 și urm. C. civ.-, precum și cele referitoare la acțiunea în constatare).

În probațiune, au solicitat admiterea probei cu înscrisuri.

Pentru aceste motive, recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunțate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în principal către instanța de fond, având în vedere că sunt îndeplinite condițiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., în subsidiar către instanța de apel, sau, în măsura în care dispozițiile procedurale vor permite la data soluționării recursului, au solicitat să se admită acțiunea și să se ia act de tranzacția intervenită între părți, potrivit art. 438 C. proc. civ., iar tranzacția efectuată de părți să fie cuprinsă în dispozitivul hotărârii, potrivit art. 439 C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și suplimentul la raport au fost comunicate părților, iar la 19 octombrie 2018, părțile au depus punct de vedere la supliment, prin care au arătat că recursul este admisibil și au solicitat stabilirea unui termen pentru judecarea în ședința publică a recursului.

Prin Încheierea din 31 ianuarie 2019 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-civilă a admis, în principiu, recursul și a acordat termen la data de 16 mai 2019, pentru judecata recursului.

Analizând recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. și de pârâții C. și B., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:

În conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Acest motiv vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) din C. proc. civ.

Motivele de fapt și dispozițiile legale invocate prin cererea de chemare în judecată relevă că reclamanta a învestit instanța de judecată cu o acțiune în constatarea dreptului de proprietate asupra unui imobil, cu solicitarea ulterioară de a se lua act de tranzacția intervenită între părți.

Cercetând decizia recurată, se constată că instanța de apel a arătat în considerentele hotărârii care sunt motivele pentru care a apreciat că acțiunea în constatare nu poate fi primită, relevând și argumentele pentru care nu se poate lua act de tranzacția intervenită între părți.

Astfel, instanța de apel nu s-a rezumat în a reproduce considerentele reținute de prima instanță, ci a expus considerentele sale proprii, care justifică și explică soluția din dispozitivul hotărârii recurate, de natură a permite realizarea controlului judiciar de către instanța de recurs. Mai mult decât atât, analiza comparativă a hotărârilor pronunțate de instanțele devolutive relevă că motivarea instanței de apel este chiar mai amplă decât cea a primei instanțe.

Susținerile recurenților referitoare la motivarea străină de natura pricinii nu pot fi reținute, întrucât instanța de apel nu s-a îndepărtat de la obiectul supus analizei în apel, iar faptul că instanța de prim control judiciar a făcut o analiză a condițiilor exercitării acțiunii în constatare și a cerințelor necesare pentru a se lua act de tranzacția intervenită între părți, analiză ce nu a coincis cu susținerile recurenților, nu pot constitui aspecte străine de natura cauzei, astfel încât acest motiv va fi respins ca nefondat.

În ceea ce privește critica referitoare la caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei instanței de apel, se reține că aceasta nu poate fi susținută cu temei, din moment ce considerentele din decizia recurată au legătură cu chestiunile supuse dezlegării în prezentul dosar.

Totodată, se constată că nu este incidentă nici ipoteza nemotivării hotărârii atacate cu recurs, întrucât aceasta cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispozițiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ., respectiv motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței de apel, motivarea fiind clară și concisă, instanța de control judiciar motivându-și hotărârea cu argumente pertinente atât în fapt, cât și în drept.

Se reține că exprimarea clară a raționamentului juridic, fundamentat pe argumentele juridice, și evidențierea logicii interne care a condus la adoptarea soluției constituie elemente obligatorii care definesc actul jurisdicțional și care îi conferă forța de convingere, constituind totodată o garanție împotriva arbitrariului.

Criticile recurenților vizează aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată, dar argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția adoptată, soluția instanței de apel fiind legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurenților hotărârea a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, cât și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

În conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Aceste dispoziții vizează aplicarea unui text de lege străin situației de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situații de fapt determinată, interpretarea și aplicarea greșită a textului de lege la o anumită situație de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

În speță, se reține că obiectul litigiului este reprezentat de cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții pârâții C. și B. prin care s-a solicitat ca instanța să constate că reclamanta este proprietara unor imobile edificate pe terenul proprietatea pârâților și să dispună rectificarea corespunzătoare a cărții funciare a imobilului evidențiat.

Totodată, se reține că între părți nu există divergențe cu privire la acțiunea formulată de reclamantă, pârâții fiind de acord cu admiterea acesteia.

Astfel cum reiese din lucrările dosarului, în fața tribunalului părțile au depus la dosar înscrisul intitulat "Tranzacție" și au solicitat instanței să ia act de aceasta.

Înalta Curte constată că instanța de prim control judiciar a analizat în mod judicios cauza prin prisma verificării îndeplinirii condițiilor privitoare la contractul de tranzacție, reținând în mod corect că scopul încheierii de către părți a contractului nu este cel cerut ca o condiție de validitate de art. 2267 din C. civ., astfel încât nu se poate solicita aplicarea art. 438 - 439 C. proc. civ.

În acest sens, se reține că, potrivit art. 2267 alin. (1) C. proc. civ., "Tranzacția este contractul prin care părțile previn sau sting un litigiu, inclusiv în faza executării silite, prin concesii sau renunțări reciproce la drepturi ori prin transferul unor drepturi de la una la cealaltă."

Din conținutul acestei reglementări rezultă existența cumulativă a celor trei condiții prealabile pentru a putea tranzacționa, respectiv:1) existența unui drept litigios sau cel puțin îndoielnic, cu potențial de a genera un proces; 2) intenția fermă a părților de a stinge procesul început ori de a preveni un proces pe cale să fie declanșat; 3) existența concesiilor reciproce, indiferent dacă acestea sunt sau nu de valoare egală.

Dacă lipsește cel puțin unul dintre elementele sus-menționate, atunci contractul nu poate fi numit de tranzacție.

Totodată, art. 1179 alin. (1) C. civ. stabilește condițiile esențiale pentru validitatea unui contract, respectiv: capacitatea de a contracta; consimțământul părților; un obiect determinat și licit; precum și o cauză licită și morală.

Așadar, în condițiile în care pentru a se lua act de tranzacție este necesară verificarea îndeplinirii mai multor cerințe legale, critica recurenților prin care se consideră că instanța, atunci când este învestită cu o cerere de consfințire a unei tranzacții între părți, este limitată la a verifica două aspecte, respectiv: dacă tranzacția reprezintă într-adevăr voința liberă și neviciată a părților și dacă tranzacția îndeplinește condițiile de validitate a actului juridic, nu poate fi susținută cu temei.

În raport cu dispozițiile legale enunțate anterior, văzând situația de fapt existentă, ținând cont și de faptul că modalitățile juridice de interpretare a unei norme trebuie să aibă în vedere litera și spiritul legii, astfel încât rezultatul aplicării practice a normei juridice să fie cât mai aproape de finalitatea urmărită de legiuitor, s-a reținut în mod judicios de către instanța de apel că scopul încheierii tranzacției este și acela de a pune capăt litigiului dintre părți, că existența litigiului presupune părți cu interese contradictorii, precum și că în cauză părțile nu au interese contrare care să le determine să încheie o tranzacție în sensul art. 2267 alin. (1) din C. civ.

Este de menționat că, în funcție de scopul urmărit de părți, cererile de chemare în judecată se împart în cereri în constatare, cereri în realizare și cereri în constituire de drepturi.

Dispozițiile art. 35 C. proc. civ. prevăd următoarele: "Cel care are interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege".

Acțiunea în constatare este admisibilă în condițiile dreptului comun, astfel că pentru exercițiul acesteia trebuie să fie întrunite toate cerințele enunțate în art. 32 alin. (1) C. proc. civ., inclusiv condiția interesului stipulată în mod expres în art. 35 din același cod.

Interesul concret în acțiunea în constatare este ca dreptul să fie contestat de partea adversă, or în speță dreptul afirmat de reclamantă nu este efectiv contestat de pârâți.

Astfel cum reiese din lucrările dosarului, pârâții sunt unicii asociați ai societății reclamante, pârâtul B. fiind și administratorul acesteia, iar pe cale de întâmpinare, pârâții au fost de acord cu admiterea acțiunii îndreptată împotriva lor.

Un litigiu reprezintă orice neînțelegere sau conflict ivit între subiectele raporturilor juridice cu privire la modul cum acestea își exercită drepturile și își îndeplinesc obligațiile, la această stare ajungându-se prin faptele persoanelor obligate, care nu dau curs pretențiilor pe care titularii de drepturi le pot emite față de ele, ori îi împiedică de a săvârși, în legătură cu exercitarea drepturilor care le aparțin, anumite acte sau fapte juridice.

Așadar, simpla solicitare a reclamantei de a i se constata un drept, care nu este supus unei contestații nu este de natură să conducă la admiterea acțiunii în constatare.

Având în vedere cele mai sus arătate, reținând că dreptul reclamantei nu este contestat de pârâți și că scopul încheierii unei tranzacții este și acela de a pune capăt litigiului dintre părți, criticile recurenților, potrivit cărora prin interpretarea dată dispozițiilor art. 2267 - 2268 C. civ. și art. 438 - 441 C. proc. civ. instanța adaugă la lege, nu pot fi primite.

Pe de altă parte, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ. "În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi".

Manifestarea de voință exprimată în cererea de apel, în subsidiar, de către apelanți, anume că, față de aprecierile tribunalului (conform cărora convenția are, eventual valoarea unei achiesări ori desistări), instanța de apel să schimbe sentința și să pronunțe o hotărâre în condițiile art. 436 C. proc. civ., nu poate fi avută în vedere, întrucât excedează cadrului procesual, astfel cum acesta a fost determinat prin cererea de chemare în judecată, după cum impun dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Așadar, instanța de apel, în mod corect, a reținut că cererea apelanților, formulată direct în apel, nu poate fi primită, fiind contrară interdicției instituite de prevederile anterior menționate.

Criticile recurenților potrivit cărora atâta timp cât s-a solicitat să se ia act de tranzacția părților, în mod implicit, s-a solicitat și să se ia act de recunoașterea pretențiilor, precum și cele referitoare la nerespectarea principiului interpretării actelor în sensul de a produce efecte, consfințit cu privire la interpretarea clauzelor îndoielnice în art. 1268 alin. (3) C. civ., nu pot fi susținute cu temei față de dispozițiile art. 436 C. proc. civ. coroborate cu art. 478 alin. (3) în referire la principiul disponibilității care guvernează procesul civil prevăzut de art. 9 din același cod.

Criticile recurenților, în sensul că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor referitoare la acțiunea în constatare, urmează a fi înlăturate.

Sub acest aspect se reține că art. 35 C. proc. civ. reglementează admisibilitatea acțiunii în constatare pozitivă (a existenței unui drept) sau negativă (a inexistenței dreptului) condiționată de lipsa posibilității părții care acționează de a solicita realizarea dreptului. Ori de câte ori partea are deschisă calea realizării dreptului, va trebui să uzeze de această cale, acțiunea în constatare fiind, în această situație, inadmisibilă.

În alți termeni, acțiunea în constatare reprezintă acea acțiune în justiție prin care reclamantul solicită instanței doar să constate existența unui drept subiectiv al său față de pârât ori, după caz, inexistența unui drept subiectiv al pârâtului împotriva sa, principalele trăsături caracteristice ale cererii în constatare fiind imprescriptibilitatea, caracterul subsidiar față de acțiunea în realizare și lipsa caracterului executoriu.

Astfel, pornind de la aceste considerații, instanța sesizată cu soluționarea unei cereri în constatare de partea care are interes, într-o situație în care partea putea formula acțiune în realizare, este obligată să invoce și să admită, excepția caracterului subsidiar al cererii în constatare în raport de cererea în realizare, respingând, în consecință, cererea ca inadmisibilă.

În speță, scopul la care se referă art. 35 C. proc. civ., care poate fi realizat de părți prin hotărârea judecătorească, îl reprezintă recunoașterea calității reclamantei de proprietar al construcțiilor, inclusiv din perspectiva înscrierilor de carte funciară, aspect judicios reținut de prima instanță și de instanța de apel.

Însă, așa cum reiese din conținutul cererii de chemare în judecată, scopul final al demersurilor părților îl reprezintă înlăturarea obligațiilor fiscale stabilite de organele locale în sarcina pârâților persoane fizice, ca fiind datorate pentru clădiri, pentru care este impusă și reclamanta societate comercială, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, iar pentru a realiza acest scop, părțile vor trebui să facă demersuri situate în afara procesului civil de față.

În respectarea acestor dispoziții legale, reținând că reclamanta are la îndemână alte căi legale decât o acțiune în constatare, în mod corect s-a avut în vedere scopul care poate fi atins în prezentul dosar (recunoașterea calității reclamantei de proprietar al construcțiilor) și nu pe cel final (radierea pârâtului din evidențele fiscale).

Pentru considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, constată că în cauză s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, astfel că recursul urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. și de pârâții C. și B. împotriva Deciziei civile nr. 187 din 15 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai 2019.

Procesat de GGC - MM