ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2041/2017

Decizia nr. 2041/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată adresată Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 05.08.2014, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Primul-Ministru al României, obligarea pârâtului la emiterea deciziei de redistribuire a reclamantului în funcția publică corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici vacantă de secretar general adjunct în cadrul Ministerului Transporturilor.

Prin cererea depusă la data de 26 noiembrie 2014, reclamantul a precizat cererea de chemare în judecată în sensul că a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Primul Ministru al României, numirea prin redistribuire în funcția publică corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici de Secretar General Adjunct în Ministerul Transporturilor.

La termenul de judecată din data de 26 noiembrie 2014, reclamantul A., prin avocat, a precizat cadrul procesual pasiv al cauzei, arătând că înțelege să se judece și cu pârâtul Ministerul Transporturilor, cerere de care instanța a luat act prin încheierea de ședință de la termenul respectiv, dispunând citarea Ministerului Transporturilor în calitate de pârât.

Totodată, prin încheierea de ședință de la 26 noiembrie 2014, instanța de fond a respins, ca nefondate, excepția necompetenței materiale, excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârâtul Primul-Ministru al României.

Prin sentința civilă nr. 268 din 04.02.2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea reclamantului A., fiind obligat pârâtul Primul-Ministru al României să emită actul administrativ de redistribuire a reclamantului într-o funcție publică din aceeași categorie, clasă și grad profesional, în 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, sau în cazul în care nu există funcție vacantă la acel moment, de la momentul vacantării, sub sancțiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs pârâtul Prim-Ministrul României, criticând hotărârea atacată pentru motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 6, 7, 8 C. proc. civ., republicat.

Cu referire la motivul prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., republicat, recurentul-pârât a arătat că a fost încălcată competența de ordine publică a altei instanțe, susținând că excepția a fost invocată prin întâmpinarea depusă la instanța de fond, iar instanța a respins-o în mod greșit. S-a arătat că în cauza dedusă judecății sunt incidente prevederile art. 104 alin. (7) din Legea nr. 188/1999, fiind invocate în sprijinul apărărilor sale deciziile nr. 5622/2013, nr. 6620/2013, nr. 468/2014 și nr. 469/2014 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Cu referire la motivul prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat, recurentul a arătat că motivarea instanței de fond este superficială, nefiind suficient argumentată respingerea susținerilor privind lipsa calității procesuale pasive a pârâtului invocată de Primul-Ministru al României, în condițiile în care pârâtul nu a fost parte în cauza în care a fost pronunțată hotărârea ce a obligat Agenția Națională a Funcționarilor Publici la redistribuirea reclamantului.

De asemenea, s-a arătat că există contradicție între considerente și dispozitiv având în vedere faptul că dispozitivul hotărârii cuprinde o confuzie cu privire la pretențiile concrete deduse judecății în această cauză, în condițiile în care inițial, în considerentele hotărârii s-a reținut cererea concretă a reclamantului adresată instanței cu privire la numirea, prin redistribuire, în funcție publică corespunzătoare, de secretar general adjunct în cadrul Ministerului Transporturilor.

Cu referire la motivul prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., republicat, recurentul susține că dezlegările irevocabile date problemelor de drept în litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluționate, au caracter obligatoriu în toate litigiile ulterioare, instanța de fond neavând posibilitatea să ignore autoritatea de lucru judecat.

Astfel, se susține că prin decizia nr. 5789 din 16 decembrie 2013 pronunțată în recurs de Curtea de Apel București în Dosarul nr. x/2/2011*, au fost respinse susținerile A.N.F.P. privind lipsa calității procesuale pasive, instanța statuând că actul de redistribuire a intimatului trebuie să fie emis de agenție.

Cu referire la motivul prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, recurentul susține că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 104 din Legea nr. 188/1999, invocate ca temei de drept al acțiunii introductive.

Intimatul-reclamant A. și intimatul-pârât Ministerul Transporturilor nu au depus întâmpinare față de motivele de recurs formulate de recurentul-pârât Primul Ministru al României.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 12 octombrie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat.

Părțile nu au formulat un punct de vedere referitor la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 22 februarie 2017, completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat, și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

La termenul de judecată din data de 05 aprilie 2017, constatând întrunite cerințele impuse potrivit art. 222 alin. (1) C. proc. civ., instanța a dispus amânarea cauzei pentru termenul de judecată din data de 31 mai 2017, la cererea intimatului-reclamant A., pentru ca acesta să poată angaja un apărător care să-i reprezinte interesele.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Primul-Ministru al României este fondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține ca fiind întemeiat motivul de recurs fondat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., referitor la pronunțarea unei hotărâri cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanței, invocată în condițiile legii, impunând casarea cauzei cu trimiterea spre rejudecare instanței competente, în speță Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

Obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, îl reprezintă obligarea pârâtului la numirea reclamantului, prin redistribuire, în funcția publică de Secretar General Adjunct în Ministerul Transportului, corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici, fiind întemeiată pe prevederile art. 19 alin. (1) și art. 104 alin. (7) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul de fond la data de 01.10.2014, pârâtul Primul-Ministru al României a invocat excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București, susținând că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 109 din Legea nr. 188/1999, care fac trimitere la competența specială a secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului.

Excepția de necompetență materială a fost respinsă de prima instanță cu motivarea că acțiunea este fondată pe dispozițiile art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004, competența Curții de Apel București fiind stabilită în raport de calitatea pârâtului de organ al administrației publice centrale.

Înalta Curte constată că soluția primei instanțe asupra excepției necompetenței materiale este neîntemeiată, având în vedere dispozițiile speciale ale Legii nr. 188/1999, prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 188/1999: „Prezenta lege reglementează regimul general al raporturilor juridice dintre funcționarii publici și stat sau administrația publică locală, prin autoritățile administrative autonome ori prin autoritățile și instituțiile publice ale administrației publice centrale și locale, denumite în continuare raporturi de serviciu.”

Analizând pretențiile exhibate de reclamant prin acțiune, precum și probatoriile administrate în dovedirea acesteia (înscrisurile aflate la dosarul cauzei), Înalta Curte constată că litigiul privește raporturile de serviciu ale funcționarului public, reclamantul A. solicitând obligarea pârâtului să dispună numirea sa în funcția publică vacantă de secretar general adjunct în cadrul Ministerului Transporturilor, potrivit Ordinului emis de Agenția Națională a Funcționarilor Publici nr. 771 din 06 martie 2014. Prin urmare, ne aflăm în ipoteza unei situații juridice reglementate prin dispozițiile speciale ale Legii nr. 188/1999, derogatorie de la norma generală a contenciosului administrativ stabilită de dispozițiile Legii nr. 554/2004.

Reclamantul a susținut, cu ocazia concluziilor orale formulate în fața Înaltei Curți că, deși litigiul inițial, purtat în contradictoriu cu Agenția Națională a Funcționarilor Publici, a fost fondat pe dispozițiile Legii nr. 188/1999, actualul litigiu, purtat în contradictoriu cu pârâtul Primul-Ministru al României, este fondat pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, fără a indica o motivație întemeiată și pertinentă cu privire la această distincție. Aceste concluzii au fost prezentate și în fața instanței de fond la termenul de judecată din data de 26 noiembrie 2014, când s-a susținut și aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004, deși cererea de chemare în judecată, inclusiv precizarea ulterioară, au făcut trimitere exclusiv la dispozițiile Legii nr. 188/1999.

Înalta Curte reține că, în virtutea Legii nr. 188/1999, orice aspect de natură litigioasă privitoare la raporturile de serviciu ale funcționarului public se judecă potrivit acestei legi, fiind înlăturate dispoziții generale, precum C. muncii sau Legea nr. 554/2004, ce nu pot fi aplicate decât, eventual, în completarea legii speciale, dacă aceasta este lacunară în anumite privințe, ipoteză neîntâlnită în speță.

Faptul că obligația numirii în funcția publică, ce ar reveni pârâtului Primul-Ministru al României conform susținerilor reclamantului, este consecutivă obligației privind redistribuirea, impusă Agenției Naționale a Funcționarilor Publici prin sentința civilă nr. 2639 din 17 aprilie 2012 și îndeplinită de aceasta prin emiterea Ordinului nr. 771 din 06 martie 2014, nu modifică natura raporturilor reclamantului cu instituțiile publice implicate în procesul de redistribuire/numire. Aceste raporturi își păstrează caracterul de raporturi de serviciu ale funcționarului public, astfel cum sunt definite de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, indiferent de operațiunea administrativă ce urmează a fi efectuată de una sau mai multe autorități, scopul final urmărit de reclamant fiind acela al reintegrării sale într-o funcție publică vacantă, similară celei anterior deținute, compatibilă cu gradul său de pregătire profesională.

Prin urmare, competența materială de soluționare a cauzei se stabilește în raport cu dispozițiile legii speciale, respectiv art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 2/2013, potrivit căruia: „Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe.”, și nu în raport cu dispozițiile legii generale, respectiv Legea nr. 554/2004.

Cum dispozițiile art. 109 din Legea nr. 188/1999 prevăd o competență materială specială, sunt incidente dispozițiile art. 129 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., ce caracterizează necompetența de ordin material ca fiind una de ordine publică. Înalta Curte constată și că invocarea excepției s-a realizat cu respectarea dispozițiilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., fiind, astfel, îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., ce atrage sancțiunea desființării hotărârii recurate și trimiterea spre rejudecare instanței competente.

În raport de soluția de casare cu trimitere la instanța competentă, Înalta Curte apreciază ca fiind inutilă analizarea celorlalte motive de recurs invocate de recurentul-pârât Primul-Ministru al României, fondate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., în condițiile în care instanța competentă urmează a realiza o nouă judecare a cauzei.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, art. 488 alin. (1) pct. 3 și art. 497 C. proc. civ., constatând că hotărârea de fond s-a pronunțat cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, va dispune casarea în tot a sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Primul-Ministru al României, reprezentat prin Secretariatul General al Guvernului, împotriva sentinței civile nr. 268 din 4 februarie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 mai 2017.