ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4614/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 6 februarie 2013 sub nr. 983/2/2013, reclamanta U.R.T.P.

a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice și Ministerul Transporturilor, obligarea pârâților la modificarea sau anularea unor articolelor din Ordinul nr. 182 din 31 august 2011 privind modificarea și completarea Normelor de aplicare a Legii serviciilor de transport public local nr. 92/2007, aprobate prin Ordinul ministrului internelor și reformei administrative nr. 353/2007, cât și din Ordinul comun nr. 240 din 4 octombrie 2012 (M.A.I.) - 1614 din 1 noiembrie 2012 (M.T.I.) privind aprobarea criteriilor de evaluare, a punctajelor și a metodologiei de punctare privind criteriile de evaluare ale operatorului de transport, în vederea atribuirii traseelor pentru transportul rutier public de persoane prin servicii regulate în trafic județean.

Reclamantul a solicitat, totodată, și suspendarea executării actelor administrative atacate până la soluționarea irevocabilă a cauzei. În motivare, reclamanta a arătat, în esență, că articolele contestate modifică Legea nr. 92/2007, Legea nr. 51/2006 și Regulamentul (CE) nr. 1370/2007. În ceea ce privește cererea de suspendare a executării actelor administrative atacate, reclamanta a susținut că există îndoieli în ceea ce privește legalitatea actelor, precum și iminența unei pagube grave prin perturbarea previzibilă gravă a funcționării unui serviciu public, cât și unul de natură materiala imediată.

La data de 14 martie 2013 a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția de litispendență în ceea ce privește cererea de suspendare a executării Ordinului ministrului administrației și internelor nr. 182/2011 privind modificarea și completarea Normelor de aplicare a Legii serviciilor de transport public local nr. 92/2007, aprobate prin Ordinul ministrului internelor și reformei administrative nr. 353/2007 și a Ordinului comun nr. 240/1614 din 1 noiembrie 2012 privind aprobarea criteriilor de evaluare, a punctajelor și a metodologiei de punctare privind criteriile de evaluare ale operatorului de transport, în vederea atribuirii traseelor pentru transportul rutier public de persoane prin servicii regulate în trafic județean emis de Ministerul Administrației și Internelor și Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, menționând că reclamanta a introdus această cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu Ministerul Transporturilor la secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București la data de 6 februarie 2013, formându-se Dosarul cu nr. 983/2/2013.

Tot în anul 2013, la data de 14 ianuarie, reclamanta a mai promovat o cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu Ministerul Transporturilor, având același petit și întemeiată pe aceleași dispoziții, la secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București formându-se Dosarul cu nr. 256/2/2013, dosar în care instanța a respins cererea de suspendare ca nefondată la data de 12 februarie 2013. Cu privire la cererea de modificare sau anulare a articolelor din O.M.A.I. nr. 182 din 31 august 2011 și Ordinul Comun nr. 240 din 4 octombrie 2012 (M.A.I.) - 1614 din 1 noiembrie 2012 (M.T.I.), pârâtul a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Transporturilor în ceea ce privește anularea sau modificarea unor articole ale Ordinului ministrului administrației și internelor nr. 182/2011, arătând că nu este emitentul acestui ordin.

De asemenea, a formulat întâmpinare și pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice prin care a invocat excepția lipsei de obiect cu privire la cererea de suspendare a executării actelor administrative contestate, precizându-se că în cadrul dosarului înregistrat pe rolul Curții de Apel Pitești sub nr. 1020/46/2012 a fost admisă acțiunea formulată de mai multor persoane având ca obiect suspendarea prevederilor Ordinului comun nr. 240/1614 din 1 noiembrie 2012, dispunându-se suspendarea executării acestuia. De asemenea, pârâtul a invocat excepția inadmisibilității cererii de suspendare, învederând că reclamanta a formulat aceeași cerere de suspendare în fața Curții de Apel București, formându-se Dosarul nr. 256/2/2013, soluționat la data de 5 februarie 2013 în sensul respingerii.

Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. La data de 11 aprilie 2013 au fost depuse la dosar cereri de intervenție în interesul pârâtului formulate de F.O.R.T. și de C.O.T.A.R. Reclamanta a depus o cerere precizatoare și completatoare la data de 11 aprilie 2013, prin care a arătat că solicită anularea în parte a Ordinului M.A.I. nr. 182/2011, respectiv anularea prevederilor pct. 19 și pct. 20 și obligarea pârâtului M.D.R.A.P.

la modificarea acestora în sensul următor: "19. La articolul 19, alineatele 1 - 4 se modifică și vor avea următorul cuprins: (2) Delegarea de gestiune se face în baza Legii nr. 92/2007 și cu respectarea prevederilor Legii nr. 51/2006, în baza normelor-cadru privind modalitatea de atribuire a contractelor de delegare a gestiunii serviciilor de transport public local elaborate potrivit dispozițiilor Legii nr. 92/2007"; "20. La articolul 20, alineatul 3 se modifică și va avea următorul cuprins: Metodologia de selecție în cadrul delegării de gestiune a contractului de servicii publice se face cu respectarea prevederilor Legii nr. 51/2006"; anularea Ordinului comun nr. 240 din 4 octombrie 2012 (M.A.I.) - 1614 din 1 noiembrie 2012 (M.T.I.); obligarea pârâților la emiterea unui ordin comun de aprobare a normelor de elaborare și eliberare a licențelor de traseu și caietelor de sarcini în baza cărora se efectuează activitatea de transport cu autobuzele, ordin comun elaborat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 24/2000, a Legii nr. 92/2007 și a Legii nr. 51/2006; obligarea pârâtului M.D.R.A.P.

la modificarea pct. 29 din Ordinul 182/2011 în sensul: "29. Art. 59 - în conformitate cu principiile autonomiei locale, ale protecției sociale și ținând seama de caracteristicile serviciului de transport public local de persoane prin curse regulate, autoritățile administrației publice locale sau asociațiile de dezvoltare intercomunitară, după caz, vor asigura operatorului de transport rutier o parte din mijloacele financiare necesare pentru exploatarea și dezvoltarea rețelelor de transport public local de persoane, infrastructură și vehicule, prin următoarele mijloace: a) diferență de tarif pentru protecția socială; b) alocație bugetară pentru cheltuieli de capital; c) garanții pentru credite interne și externe". Prin Încheierea de ședință din data de 16 mai 2013 instanța a încuviințat în principiu cererile de intervenție în interesul pârâților formulate de F.O.R.T.

și de C.O.T.A.R. 2. Hotărârea instanței de fond Prin Sentința nr. 2166 din 27 iunie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Transporturilor invocată de acesta ca neîntemeiată. A admis excepția inadmisibilității cererii de suspendare invocată de pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice. A respins cererea de suspendare a art. 1 pct. 19, pct. 20 și pct. 29 din Ordinul nr. 182 din 31 august 2011 și a Ordinului comun nr. 240/1614/2012 ca inadmisibilă. A respins cererea de anulare/modificare a art. 1 pct. 19, pct. 20 și pct. 29 din Ordinul nr. 182 din 31 august 2011 și a Ordinului comun nr. 240/1614/2012 formulată de reclamanta U.N.T.P., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Dezvoltării Regionale și Ministerul Transporturilor și intervenienții în favoarea pârâților F.O.R.T.

și C.O.T.A.R., ca neîntemeiată. Instanța a reținut că excepția de litispendență cu privire la cererea de suspendare, invocată de pârâtul Ministerul Transporturilor, a fost respinsă ca neîntemeiată prin Încheierea de ședință din data de 13 iunie 2013, motivele pentru care a fost pronunțată această soluție fiind expuse în aceeași încheiere. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Transporturilor, instanța a apreciat că existența calității procesuale pasive a unui pârât presupune o identitate între persoana pârâtului și subiectul pasiv din raportul juridic obligațional dedus judecății și că raportat la domeniul contenciosului administrativ, autoritatea emitentă a actului atacat deține calitatea de subiect pasiv în cadrul raportului juridic obligațional.

Cum în cauza de față cererea de chemare în judecată vizează și un act administrativ emis, alături de pârâtul Ministerul Administrației și Internelor, de pârâtul Ministerul Transporturilor, motiv pentru care se justifică pe deplin calitatea procesuală pasivă a acestui din urmă pârât. Prin urmare, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Transporturilor, invocată de acesta prin întâmpinare, ca neîntemeiată.

Referitor la excepția inadmisibilității cererii de suspendare, invocată de pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Curtea a reținut că, anterior sesizării sale cu soluționarea dosarului înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. 983/2/2013, reclamanta a mai formulat o cerere de suspendare a executării Ordinului nr. 182 din 31 august 2011 privind modificarea și completarea Normelor de aplicare a Legii serviciilor de transport public local nr. 92/2007, aprobate prin Ordinul ministrului internelor și reformei administrative nr. 353/2007, cât și a Ordinului comun nr. 240 din 4 octombrie 2012 (M.A.I.) - 1614 din 1 noiembrie 2012 (M.T.I.) privind aprobarea criteriilor de evaluare, a punctajelor și a metodologiei de punctare privind criteriile de evaluare ale operatorului de transport, în vederea atribuirii traseelor pentru transportul rutier public de persoane prin servicii regulate în trafic județean, și implicit a licitațiilor la nivel național, până la pronunțarea instanței de contencios administrativ cu privire la acțiunea în anularea acestora, înregistrată pe rolul aceleiași instanțe sub nr. 256/2/2013 și care a fost soluționată prin Sentința civilă nr. 658 din 12 februarie 2013 în sensul respingerii ca nefondate,

fiind astfel întemeiată excepția inadmisibilității cererii de suspendare invocate de pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice. Pe fondul cauzei, instanța a apreciat că legalitatea actelor normative criticate poate fi discutabilă numai în situația în care ordinele ar cuprinde dispoziții potrivnice sau peste prevederile legale în aplicarea cărora au fost adoptate, iar aceste dispoziții ar forma obiectul controlului jurisdicțional. Or, atare ipoteză nu se regăsește în cauza dedusă judecății.

Instanța a reținut că procedura prevăzută la art. 19 - 23 din Ordinul nr. 353 din 23 noiembrie 2007 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii serviciilor de transport public local nr. 92/2007 se referă la atribuirea licențelor de traseu pentru efectuarea transportului public de persoane prin curse regulate, rezultând că atribuirea electronică se organizează în vederea atribuirii traseelor și obținerii licențelor de traseu de către operatori, iar nu pentru atribuirea contractului de delegare de gestiune. De asemenea, instanța a apreciat că această procedură nu reprezintă o modalitate de gestiune a serviciului de transport public local, ci o etapă premergătoare necesară în vederea atribuirii contractului de delegare a gestiunii.

Mai mult, instanța a constatat că însăși Legea nr. 92/2007, prin art. 4 alin. (1) lit. g), prevede că licențele de traseu și caietele de sarcini sunt elaborate și eliberate în condițiile stabilite prin normele de aplicare elaborate de Ministerul Administrației și Internelor și aprobate prin ordin al ministrului. În ceea ce privește procedura prevăzută de pct. 19 și pct. 20 din Ordinul nr. 182/2011, precum și în titlul Ordinului comun nr. 240/1614/2012 instanța a apreciat că această procedură vizează atribuirea traseelor și obținerea licențelor de traseu de către operatori, necesare pentru ca ulterior să se obțină contractul de delegare a gestiunii, iar nu atribuirea contractelor de delegare a gestiunii de transport public local.

În plus, nici Legea nr. 92/2007, nici Legea nr. 51/2006 nu exclud în mod expres posibilitatea atribuirii contractelor de delegare a gestiunii de transport public local prin licitație electronică. În ceea ce privește cererea privind anularea Ordinului comun nr. 240/1614/2012, instanța a constatat că reclamanta nu a afirmat nelegalitatea acestui ordin întrucât ar contraveni actului normativ superior în baza și în aplicarea căruia a fost emis, ci a invocat lipsa unor criterii pe care aceasta le apreciază ca necesare pentru atribuirea traseelor și obținerii licențelor de traseu. Cu privire la acest aspect, prima instanță a arătat că rolul său este acela de a cenzura pe calea controlului judiciar actele administrative astfel cum au fost ele emise, neavând în competență substituirea în funcțiile și atribuțiile autorităților publice emitente a actelor administrative deduse judecății.

Pe de altă parte, Curtea a constatat că prevederile art. 31 din Legea nr. 51/2006 se referă la atribuirea contractului de delegare a gestiunii pentru serviciile de utilități publice prevăzute la art. 1 alin. (2) lit. a) - g) din lege, iar nu și la atribuirea contractului de delegare a gestiunii serviciului de transport public local prevăzut de art. 1 alin. (2) lit. h) din același act normativ.

Cu privire la faptul că pct. 9 din Anexa nr. 2 din Ordinul comun nr. 240/1614/2012 încalcă dreptul la acces legal și nediscriminatoriu, s-a constatat că un astfel de impediment nu este de natură a afecta libera concurență sau accesul liber și nediscriminatoriu la piața transportului rutier, ci, dimpotrivă, promovează astfel de principii, împiedicând participarea acelor agenți economici care ar putea sau ar încerca să își creeze avantaje tehnice sau de orice altă natură, prin neplata obligațiilor ce le incumbă către bugetul centralizat al statului, în defavoarea concurenților care, fiind de bună-credință, își îndeplinesc astfel de obligații la termen, motiv pentru care nu mai au la dispoziție aceleași resurse financiare.

Referitor la solicitarea reclamantei de înlocuire a sintagmei "pot asigura" cu sintagma "vor asigura" la pct. 29 din Ordinul nr. 182/2011, s-a considerat că, pentru a fi aplicabile dispozițiile Regulamentului CE nr. 1370/2007 al Parlamentului European, iar pe cale de consecință obligatorie compensarea operatorilor de servicii publice pentru costurile suportate și/sau acordarea de drepturi exclusive în schimbul îndeplinirii obligațiilor de serviciu public, este necesar ca autoritățile competente să impună sau să contracteze obligații de serviciu public și să decidă expres acordarea unor astfel de avantaje. Prin urmare, acordarea de compensații nu este obligatorie, așa cum sugerează reclamanta, ci este lăsată la latitudinea autorităților publice locale, un argument în plus în acest sens fiind și necesitatea respectării principiului autonomiei locale.

3. Recursul declarat în cauză Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamanta U.R.T.P., întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. În motivarea acesteia s-a arătat că instanța de fond a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legale în materie, astfel reținerea instanței de fond în sensul că ordinul M.A.I. nu cuprinde dispoziții "peste prevederile legale în aplicarea cărora au fost adoptate" respectiv: la Dispozițiile art. 1 pct. 19 din Ordinul M.A.I.

nr. 182/2011 nu modifică dispozițiile Legii nr. 51/2006 și pe cele ale Legii nr. 92/2007, instanța reținând faptul că subscrisa ar fi comis o "confuzie" între procedura atribuirii licențelor de traseu pentru efectuarea transportului public de persoane prin curse regulate și procedura delegării de gestiune; b) Critica formulată de subscrisa cu privire la sintagma "atribuire" s-ar baza pe aceeași confuzie între "ceea ce se atribuie prin procedura electronică prin sistemul național" și "atribuirea contractelor de delegare a gestiunii de transport public local" are ca și contraargumente: - Dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 51/2006, potrivit cărora raporturile juridice dintre unitățile administrativ-teritoriale sau, după caz, dintre asociațiile de dezvoltare intercomunitară cu obiect de activitate serviciile de utilități publice și operatori sunt reglementate prin: A1.

Hotărâri de dare în administrare, adoptate de autoritățile deliberative ale unităților administrative-teritoriale, în cazul gestiunii directe și A2. Hotărâri de atribuire și contracte de delegare a gestiunii adoptate, respectiv aprobate, după caz, de autoritățile deliberative ale unităților administrativ-teritoriale, în cazul gestiunii delegate.

Nicăieri legea în aplicarea căreia a fost emis ordinul atacat nu a prevăzut "procedura de atribuire a licențelor de traseu prin sistemul electronic la nivel național". În accepțiunea art. 77 din Legea nr. 24/2000, elaborarea unui ordin se face numai pe baza și în executarea legii, hotărârii sau ordonanței de guvern, nu pentru modificarea acestora, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 92/2007, la art. 21 alin. (1) prevedea cu strictețe cele două modalități de administrare a serviciului de transport public local, respectiv prin atribuirea acestora în: -gestiune directă; - gestiune delegată; orice reglementare printr-un act de natura celui atacat fiind interzisă, art. 21 alin. (1) mai sus menționat făcând trimitere directă la modalitățile prevăzute de "prezenta lege". În considerarea celor de mai sus, rezultă faptul că afirmațiile instanței de fond în sensul că subscrisa ar fi "confundat" expresiile mai sus precizate sunt neîntemeiate și pe deplin contrazise de dispozițiile celor trei acte normative menționate.

Se apreciază drept legală procedura de atribuire a licențelor de traseu prin sistemul electronic la nivel național - ar însemna să nu observăm încălcarea dispozițiilor art. 78 din Legea nr. 24/2000 potrivit cărora actele emise în baza și în executarea legilor nu pot conține soluții care să contravină prevederilor acestora, precum și încălcarea dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 51/2006 care conferă prioritate interesului comunității locale, asigurat prin cele două proceduri reglementate de lege, în detrimentul așa-zisului interes național instituit prin procedura nou reglementată de actul cu caracter normativ de punere în aplicare a legii.

2. Aprecierea instanței de fond în sensul că anularea Ordinului comun 240/1614/2012 nu poate interveni în condițiile în care subscrisa ar fi invocat doar "lipsa unor criterii pe care aceasta le apreciază necesare pentru atribuirea traseelor și obținerea licențelor de traseu" este de asemenea neîntemeiată, în condițiile în care adoptarea actului normativ atacat aducea atingeri, printre altele: - Dispozițiilor art. 6 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 24/2000 potrivit cărora proiectul de act normativ trebuie să instituie reguli necesare, suficiente și posibile care să conducă la o cât mai mare stabilitate și eficiență legislativă; pentru fundamentarea noii reglementari se va porni de la dezideratele sociale prezente și de la perspective, precum și de la insuficiențele legislației în vigoare; - Dispozițiilor art. 7 alin. (1) și (2) din același act normativ, potrivit cărora evaluarea preliminară a efectelor economice și sociale pe care le angrenează noile reglementari este obligatorie; - Dispozițiilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, față de lipsa avizului A.N.R.S.C., autoritatea de reglementare competentă pe activitatea de transport public local.

3. Reținerea instanței de fond în sensul că dispozițiile art. 9 din Anexa 2 a Ordinului comun 240/1614/2012 nu sunt de natură a afecta libera concurență sau accesul liber și nediscriminatoriu pe piața transportului rutier, ci "promovează astfel de principii, împiedicând participarea altor agenți economici care ar încerca să își creeze avantaje tehnice sau de altă natură, prin neplata obligațiilor ce le incumbă către bugetul centralizat al statului, în defavoarea concurenților care, fiind de bună-credință, își îndeplinesc astfel de obligații la termen "este pe de o parte, nefundamentată, în condițiile în care Legea nr. 51/2006, la art. 31 alin. (3), prevede ca și principale criterii ale modalității reglementate de atribuire - delegarea de gestiune: - garanțiile profesionale ale operatorilor; - garanțiile financiare ale acestora; - indicatorii de performanță; - nivelul tarifelor aplicate; În vederea asigurării unui singur obiectiv: prestarea serviciului în condiții de calitate și cantitate corespunzătoare.

Pe de altă parte, afirmația este generică și de natură a lasă loc arbitrariului, în condițiile în care rămâne la stadiul de afirmație, fără suport juridic. 4. Lipsită de suport juridic este și reținerea instanței în sensul la solicitarea înlocuirii sintagmei "pot asigura" cu "vor asigura" la pct. 29 din Ordinul nr. 182/2011 nu ar fi întemeiată întrucât acordarea de compensații este lăsată la latitudinea autorităților locale, în condițiile în care: Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. c) din Regulamentul 1370/2007 contractele de servicii publice stabilesc modalitățile de alocare a costurilor legate de prestarea de servicii. Dispozițiile art. 1 alin. (4) din Legea nr. 51/2006 prevăd recuperarea costurilor de exploatare sau de investiție în cadrul prestării serviciilor de utilități publice, prin prețuri și tarife reglementate sau prin taxe speciale.

Dispozițiile art. 1 alin. (4) lit. i) din Legea nr. 92/2007 prevăd, în cadrul prestării serviciului de transport public local de persoane și de mărfuri organizat de autoritățile administrației publice locale, pe raza administrativ-teritorială respectivă, recuperarea integrală a costurilor de exploatare, reabilitare și dezvoltare prin tarife/taxe suportate de către beneficiarii direcți ai transportului și prin finanțarea de la bugetele locale, asigurându-se un profit rezonabil pentru operatorii de transport și transportatorii autorizați, pentru ca dispozițiile art. 17 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 92/2007 să prevadă dincolo de orice dubiu obligativitatea consiliilor județene și a Consiliului General al Municipiului București de a acorda facilitate și subvenții operatorilor de transport rutier și transportatorilor autorizați care efectuează transport public local de persoane, pentru asigurarea suportabilității costurilor de către utilizatori, pentru susținerea și încurajarea dezvoltării serviciului, cu respectarea legislației fiscale în vigoare.

Alăturat a reiterat argumentele cu care a motivat cererea adresată instanței de fond.

4. Apărările intimatei și procedura derulată în recurs Intimata Ministerul Transporturilor și Infrastructurii a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând pe de o parte că, față de reiterarea motivelor pe fondul cauzei, menține apărările formulate în acea fază procesuală, iar pe de alta că potrivit art. 4 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 92/2007, forma la data adoptării ordinelor contestate, "transportul cu autobuzele se efectuează numai pe bază de licență de traseu și caiete de sarcini, elaborate și eliberate în condițiile stabilite prin normele de aplicare elaborate de Ministerul Administrației și Internelor și aprobate prin ordin al ministrului". În baza acestui text de lege, a fost adoptat Ordinul ministrului internelor și reformei administrative nr. 353/2007 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii serviciilor de transport public local nr. 92/2007, modificat prin Ordinul nr. 182/2011, act normativ ce prevedea atribuirea electronică a traseelor județene, prin sistemul național, aceeași soluție legislativă fiind consacrată și anterior, urmând ca pe baza rezultatelor atribuirii comisia pârâtă să emită propuneri privind traseele atribuite.

Prevederile ordinului sunt în concordanță cu cele ale art. 37 alin. (10) din Legea nr. 92/2007, potrivit cărora "în cazul transportului public județean de persoane realizat prin curse regulate, licențele de traseu se atribuie prin hotărâre a consiliului județean, pe baza propunerilor comisiei paritare formate din câte un reprezentant al consiliului județean și al agenției ARR din județul respectiv, și se emit/se eliberează de către agenția ARR respectivă". În ceea ce privește atribuirea contractului de delegare a gestiunii serviciului de transport public local, art. 30 alin. (12) teza finală din Legea nr. 51/2006, forma în vigoare la data emiterii actelor contestate, prevede că aceasta se realizează "în baza normelor cadru elaborate de A.N.R.S.C.

potrivit prevederilor legii speciale privind serviciile de transport public local.

De asemenea, potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 92/2007, "Serviciul de transport public local și persoane prin curse regulate, cu autovehicule sau nave, se realizează prin contract de delegare a gestiunii, pe baza autorizației de transport sau a licenței de transport, după caz, la care autoritatea de autorizare eliberează, pentru fiecare mijloc de transport stabilit, câte o copie conformă a acestora, precum și contractele de atribuire în gestiune a serviciului, în conformitate cu condițiile de concesionare, prin licitație, a serviciului", iar potrivit art. 25 din același act normativ, "Concesionarea serviciului de transport public local se face prin contract de delegare a gestiunii și cu respectarea procedurii de delegare a gestiunii, potrivit dispozițiilor Legii nr. 51/2006, și cu respectarea prevederilor prezentei legi". Prin urmare, delegarea gestiunii serviciului de transport public local nu se poate face în afara cadrului stabilit prin Legea specială nr. 92/2007, ce prevede obligativitatea eliberării licenței de traseu în vederea realizării transportului cu autobuzele, în condițiile stabilite prin normele de aplicare elaborate de Ministerul Administrației și Internelor.

Obținerea licenței de traseu este reglementată chiar de Legea nr. 92/2007 ca o condiție pentru delegarea gestiunii serviciului de transport public local și, având în vedere că această lege are caracter special în raport de Legea nr. 51/2006, apreciem că singura concluzie ce se impune este aceea că atribuirea electronică a traseelor nu exclude atribuirea ulterioară a contractului de delegare a gestiunii. Sub acest aspect, prevederile art. 31 din Legea nr. 51/2006 se referă la atribuirea contractului de delegare a gestiunii pentru serviciile de utilități publice prevăzute la art. 1 alin. (2) lit. a) - g) din lege, nu și la atribuirea contractului de delegare a gestiunii serviciului de transport public local, prevăzut de art. 1 alin. (2) lit. h) din același act normativ.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului 1. Argumentele de fapt și de drept relevante Privitor la Ordinul M.A.I. nr. 182/2011, care ar modifica prevederile Legii nr. 51/2006 și pe cele ale Legii nr. 92/2007, instituind procedura de atribuire a licențelor de traseu prin sistem electronic la nivel național, prevederile art. 19 - 29 din ordin nu se referă în niciun mod la variante de gestiune a serviciului de transport public local/județean. Aspectele invocate ale dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 51/2006 privesc altă problemă, decât cea așa-zis contrară. Cum de altfel a menționat instanța de fond, obținerea licențelor de transport la nivel centralizat nu reprezintă substitutul gestiunii delegate, ci o operațiune premergătoare.

Referitor la anularea Ordinului comun nr. 240/1614/2012, argumentele invocate nu se raportează la un act normativ special, ci generic la dispozițiile Legii nr. 24/2000, pretinzându-se lipsa din cuprinsul său a unor prevederi stricte. Nici aceste susțineri nu pot fi primite, anularea unui act de gen neputându-se face doar pe motivul că un altul ar putea fi conceput într-un mod diferit. Nici susținerile privitoare la Anexa nr. 2 art. 9 la ordin nu pot conduce la anularea actului, acesta stabilind criterii clare pe care trebuie să le îndeplinească operatorii de transport pentru a participa la atribuiri de traseu, între acestea garanțiile financiare fiind de esență. În fine, solicitarea de înlocuire a sintagmei "pot asigura" cu "vor asigura" la pct. 29 - Ordinul nr. 182/2011, se prezintă mai mult ca un deziderat al recurentei, dar față de care autorul actului normativ contestat are deplină libertate de decizie.

Nu poate fi impusă astfel vreo dispoziție care să oblige autoritățile locale, practic autonome, să asigure transportatorilor mijloace financiare. Oricum, acest aspect nu poate avea vreo repercusiune care să nu poate fi surmontată astfel că singura cale ar fi modificarea actului. În concluzie, solicitările recurentei se referă cu precădere la modificarea normelor în discuție în conformitate cu interesele sale, nefiind vorba în concret despre aspecte de nelegalitate sau neconformitate cu dispozițiile legale în aplicarea cărora s-au dat. 2. Temeiul de drept al soluției adoptate în recurs Față de cele mai sus expuse, motivele de recurs invocate nu se încadrează în prevederile limitatoare a art. 304 pct. 9 ori art. 304 1 , astfel că, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de U.R.T.P. împotriva Sentinței civile nr. 2166 din 27 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 decembrie 2014. Procesat de GGC - AZ