ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 333/2017

Decizia nr. 333/2017

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 527 din 25 februarie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de A. Timișoara împotriva sentinței nr. 142 din 28 mai 2015 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și a respins acțiunile conexate ca neîntemeiate.

Pentru a hotărî astfel instanța de recurs a reținut incidența dispozițiilor art. 27 alin. (2) lit. d) C. proc. fisc., întrucât societatea dispunea de resurse financiare care i-ar fi permis chiar și achitarea parțială a obligațiilor fiscale acumulate, însă neplata acestora dovedește reaua - credință a administratorilor/ persoanelor, respectiv reclamanților, care au determinat neachitarea lor la scadență, cu atât mai mult cu cât unele sume au fost reținute la sursă cu destinația legală de a fi plătite/ achitate bugetului general consolidat al statului, însă nu au fost plătite, respectiv respectată destinația legală. Mai mult, nici în perioada aflată sub incidența Legii nr. 85/2006 până la intrarea în faliment nu a avut loc plata datoriilor fiscale acumulate, nefiind ridicat dreptul de administrare al conducerii statutare a SC B. SRL.

S-a mai constatat că nu a fost infirmată susținerea organului fiscal din cuprinsul actelor contestate în sensul că reclamanții au fost asociați, respectiv administratori la mai multe societăți, cu același obiect de activitate, având ca practică neachitarea contribuțiilor aferente salariilor reținute la sursă, cu afectarea bugetelor asigurărilor sociale de stat, de sănătate, șomaj, etc. Or, această atitudine regăsită și în speță, nefiind izolată/ singulară, demonstrează/ confirmă reaua-credință reținută în mod corect în sarcina reclamanților de organul fiscal.

Împotriva

Deciziei nr. 527 din 25 februarie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal,

intimații-reclamanți C. și D.

au formulat

contestație în anulare, în temeiul art. 318 C. proc. civ. (1865), susținând că soluția instanței de recurs este rezultatul unei erori materiale, pentru argumentele arătate în continuare.

Contestatorii au susținut că cele 4 argumente aduse în motivarea Deciziei nr. 527/2016 sunt profund greșite, sunt împotriva bogatului material probator administrat in cauza, înscrisuri si concluziile raportului de expertiza contabila întocmit de dr. E.

Instanța de recurs nu a făcut altceva decât să dea girul său recurentului F. Timiș și să omologheze greșelile materiale clare, categorice, care, dacă ar fi fost cenzurate de instanța de recurs, ar fi condus la o alta situație juridică.

S-a susținut că instanța de recurs a săvârșit greșeli/erori esențiale ce au condus la o soluție juridica greșită, care i-a prejudiciat pe intimații-reclamanți foarte grav, încălcându-se dreptul la un proces echitabil si la stabilirea adevărului in cauza.

Contestatorii au apreciat că singurul instrument juridic aplicabil este contestația in anulare, reglementata de V.C.P.C., în art. 318, situație in care, dezlegarea data de instanța de recurs este rezultatul unor greșeli materiale.

Au opinat că, singurul remediu juridic de a înlătura greșelile și erorile strecurate în raționamentul instanței de recurs este contestația în anulare, numai așa stabilindu-se adevărul juridic și respectarea dreptului fundamental la un proces corect, fără prejudicierea grava a niciuneia dintre părțile in cauza.

Principala eroare, greșeala a instanței de recurs, care atrage după sine o serie de alte erori subsecvente,este reținerea relei-credințe a administratorilor societății de a achita la bugetul consolidat al statului obligațiile financiare, fără absolut nicio analiza a probelor administrate.

În acest sens, instanța de recurs a omis orice analiza a probelor administrate, a înlăturat pur si simplu concluziile raportului de expertiză, a disp. art. 27 (2) lit. d) din C. proc. fisc.

Aceasta grava eroare, rezultă cel puțin dintr-o analiza atenta a înscrisurilor coroborate cu concluziile raportului de expertiza contabila, din care rezulta că existau veniturile pe care SC B. SRL le avea de încasat de la diverși clienți, solicitând G. Timișoara înregistrarea popririlor asupra sumelor datorate de aceștia în vederea compensării și stingerii datoriilor fiscale ale SC B. SRL. Mai mult, în ceea ce privește plățile efectuate de societate, raportul de expertiza a confirmat ca cea mai mare parte a plăților efectuate de societate a reprezentat-o plata salariilor angajaților în suma de 5.020.129 lei, dar s-au stins și alte obligații față de furnizori, în suma de 5.334.181 lei atât prin plata dar și prin compensări, pentru a crea premisele continuării activității societății.

S-a mai susținut că, în perioada 2009-2011 data intrării in faliment a societății, s-au stins obligații fiscale totale in valoare de 3.540.035 lei (conform Tabel 4 din expertiza) in ciuda dificultăților economice ale societății. Or, în condițiile in care, in perioada ianuarie 2009-15 iunie 2011, societatea a stins integral datoriile către salariați,a plătit majoritatea debitelor datorate unor furnizori de servicii,a stins obligații fiscale la bugetul statului in valoare de 3.540.935 lei,acest comportament confirma buna-credință a administratorilor societății, reaua credința nefiind prezumata, ci pur și simplu înlăturată.

În ceea ce privește erorile subsecvente, săvârșite de instanța de recurs, ce au vizat, ne-infirmarea situației ca administratorii ar fi desfășurat și alte activități și atitudinea administratorilor nu ar fi izolată, întâmplătoare, ci regăsita și în alte societăți, contestatorii au precizat că nu exista absolut niciun argument, justificare în dosar cu privire la acest aspect, erorile fiind categorice, argumente ce au condus instanța de recurs la concluzia ca intimații reclamanți ar fi fost de rea-credință.

S-a precizat că acest raționament al instanței de recurs încalcă în mod grav dreptul fundamental al oricărui cetățean la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În acest sens, invocă practica Curții Europene a Drepturilor Omului, care confirma faptul ca in recurs, fără a fi administrate probe noi, nu este echitabil sa se schimbe radical hotărârea instanței de fond favorabila, soluția corecta fiind casarea hotărârii instanței de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare, in vederea admiterii de noi probatorii.

În principal,au

solicitat admiterea contestației in anulare, reținându-se că dezlegarea dată prin decizia civila nr. 527 pronunțata la 25 februarie 2016 de instanța suprema este rezultatul mai multor greșeli materiale care au condus la o soluție juridica nelegala, anularea Deciziei nr. 527 din 25 februarie 2016 și, rejudecând recursul, sa fie respinsa ca nefondat, menținând hotărârea instanței de fond, ca temeinică și legală.

În subsidiar,

au solicitat admiterea contestației in anulare, anularea Deciziei civile nr. 527 din 25 februarie 2016 și, admițând recursul, să se dispună desființarea sentinței civile nr. 142 pronunțată la 28 mai 2015 de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, si trimiterea cauzei la instanța de fond în vederea administrării de noi probatorii pentru clarificarea tuturor situațiilor de fapt și de drept invocate de părți.

În drept, au întemeiat cererea pe disp. art. 317, 318 și urm. C. proc. civ. (1865).

Examinând cauza și decizia atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că prezenta contestație în anulare este nefondată, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare, ce poate fi exercitată doar pentru ipotezele

expres și limitativ

prevăzute prin dispozițiile art. 317 C. proc. civ. (contestația în anulare obișnuită) și ale art. 318 C. proc. civ.(contestația în anulare specială).

Înalta Curte reține că, deși prin cererea formulată s-au invocat prevederile art. 317, art. 318 și urm. C. proc. civ. (1865), la termenul de judecată din 7 februarie 2017 contestatorii prin reprezentant

au susținut că temeiul legal al contestației în anulare îl constituie prevederile art. 318 alin. (1) teza I, întrucât hotărârea contestată este rezultatul unor greșeli materiale.

Conform art. 318 C. proc. civ. din 1865, invocat drept temei al contestației în anulare:

„

Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.”

În practica judiciară, cu referire la noțiunea de „greșeală materială” în sensul prevederilor art. 318

teza I

C. proc. civ. de la 1865, s-a reținut, că sunt avute în vedere aspecte formale ale judecății, un „defect fundamental”, care să fie de natură a conduce la o altă dezlegare a pricinii în recurs. Sunt asemenea greșeli materiale celor menționate anterior - greșita anulare a cererii, ca netimbrată; greșita respingere a recursului, ca tardiv formulat - în absența cărora dezlegarea dată de instanță ar fi fost cu totul alta.

În cauză, Înalte Curte reține că aspectele invocate de contestatori nu se circumscriu noțiunii de „greșeală materială” în sensul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. (1865), întrucât, în realitate, prin motivele invocate, aceștia tind să obțină o reapreciere a probelor și o nouă judecată sub aspectul aplicării dispozițiilor incidente în raport cu circumstanțele de fapt și de drept ale cauzei, ceea ce excede controlului realizat de instanță pe calea contestației în anulare.

Se mai constată că, prin motivele dezvoltate, în motivarea contestației în anulare contestatorii pun în discuție modul de interpretare a probelor pe baza cărora instanța de recurs a apreciat că se confirmă temeiul de drept reținut de autoritatea fiscală în cuprinsul actelor fiscale atacate, respectiv dispozițiile art. 27 alin. (2) lit. d) C. proc. fisc. Or, aceste aspecte exced noțiunii de greșeală materială care, prin ipoteză, vizează exclusiv aspecte formale ale judecății, iar nu interpretarea probelor și dezlegările date în drept de instanța de recurs.

Constatând astfel că pe calea contestației în anulare nu au fost invocate motive prin care să se susțină "greșeli materiale" în sensul considerentelor enunțate, în cauză nu sunt îndeplinite cerințele art. 318 teza I C. proc. civ.

Înalta Curte constată că nu sunt incidente nici prevederile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. (1865) potrivit căruia hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare, când instanța a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare, întrucât prin decizia pronunțată în recurs au fost analizate toate criticile aduse.

Înalta Curte are în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care în mod constant reamintește faptul că nici o parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui „apel-recurs deghizat”, ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui „defect fundamental”. De asemenea, Curtea, permanent subliniază că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului resiudicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție (cauza Mitrea vs. România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008).

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 318 C. proc. civ. (1865), Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorii C. și D. împotriva Deciziei nr. 527 din 25 februarie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 februarie 2017.