Decizia nr. 1515/2017 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — contestație în anulare

Sesizarea instanței de fond Prin cererile conexate sub nr. x/59/2014 înregistrate la Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, au solicitat: - anularea Deciziilor nr. 1682, nr. 1683, nr. 1684, nr. 1685 și nr. 1686 din 09.07.2014 emise de D.G.R.F.P. Timișoara privind soluționarea contestațiilor; - anularea Deciziilor nr. 1041, nr. 1042, nr. 1043, nr. 1044 și nr. 1045 din 05.05.2011 emise de D.G.R.F.P. Timișoara - Grup de lucru cu atribuții în aplicarea prevederilor art. 27-28 C. proc. fisc., privind atragerea răspunderii reclamanților în solidar cu SC F. SRL Timișoara pentru recuperarea creanțelor fiscale în sumă totală de 4.169.655 lei; - anularea Raportului de inspecție fiscală nr. 5089 din 17 decembrie 2008 emis de D.G.R.F.P. Timișoara. În cadrul litigiului, reclamanții A., B., C., D. și E. au formulat cerere de chemare în garanție a numitului G. pentru a fi obligat la plata obligațiilor fiscale neachitate ale SC F. SRL Timișoara în sumă totală de 4.169.655 lei.

Soluția instanței de fond Prin încheierea pronunțată la data de 20 februarie 2015, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în garanție a numitului G., formulată de reclamanți. Încheierea a fost pronunțată cu drept de recurs în termen de 5 zile de la pronunțare, pentru părțile prezente și de la comunicare, pentru părțile lipsă. Ulterior, prin încheierea din 26 februarie 2015, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a dispus, din oficiu, îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul încheierii pronunțate la data de 20.02.2015, în ceea ce privește calea de atac susceptibilă a fi exercitată împotriva soluției de respingere ca inadmisibilă a cererii de chemare în garanție, în sensul că aceasta este apelul, potrivit disp. art. 74 alin. (2) coroborate cu dispozițiilor art. 64 alin. (4) C. proc. civ., iar nu recursul, cum greșit s-a menționat. Împotriva încheierii din 20 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D. și E. au declarat inițial, recurs, în temeiul art. 488 pct. 8 C. proc. civ. La data de 6 martie 2015, reclamanții au formulat apel împotriva aceleiași încheieri, calificat de instanță drept recurs. În cadrul celor două memorii, identice, recurenții au criticat încheierea atacată pentru greșita soluționare a cererii de chemare în garanție.

Hotărârea Inaltei Curți asupra căii de atac declarată de reclamanți Prin decizia nr. 3624 din 15 decembrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a respins recursul declarat de A., B., C., D. și E. împotriva încheierii din 20 februarie 2015 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Cu titlu preliminar Înalta Curte a constatat că împotriva încheierii prin care prima instanță a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în garanție, reclamanții au exercitat, inițial, calea de atac a recursului, iar, în urma pronunțării încheierii din 26.02.2015 de îndreptare a erorii materiale cu privire la calea de atac susceptibilă a fi exercitată împotriva soluției de respingere ca inadmisibilă a cererii de chemare în garanție, au formulat apel, iar în completarea cererii de apel au invocat dispozițiile art. 64 alin. (4) raportat la art. 74 alin. (2) și art. 470, art. 471 și art. 480 C. proc. civ., formulând aceleași critici ca și cele cuprinse în memoriul de recurs. În acest context, Înalta Curte a dat calificarea juridică a căii de atac exercitată ca fiind recurs, prin raportare la dispozițiile art. 20 alin. (1) și art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, coroborate cu art. 9 din Legea nr. 76/2012, și a soluționat-o ca atare, ținând cont și de prevederile art. 457 alin. (3) C. proc. civ. Pe fondul recursului, Înalta Curte a reținut că cererea de chemare în garanție, reglementată de art. 72 C. proc.civ prevede că „(1) partea interesată poate să cheme în garanție o terță persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte cu o cerere separată în garanție sau în despăgubiri”. În speță, așa cum a arătat și instanța de fond, obiectul cererii adresate instanței de contencios administrativ îl constituie anularea deciziilor privind atragerea răspunderii reclamanților, foști administratori ai societății, în solidar cu SC F. SRL Timișoara pentru recuperarea creanțelor fiscale în sumă totală de 4.169.655 lei, precum și a deciziilor emise în soluționarea contestațiilor administrative. Având în vedere că actele administrative deduse judecății vizează doar măsura atragerii răspunderii solidare a reclamanților, fără a se contesta existența sau cuantumului debitului fiscal pentru care a fost angajată răspunderea acestora, instanța de fond fiind învestită doar cu examinarea legalității măsurii dispuse, raportat la obiectul acțiunii principale, în mod corect s-a reținut inadmisibilitatea cererii de chemare în garanție a fostului contabil al societății pentru obligarea acestuia la plata obligațiilor fiscale neachitate ale SC F. SRL Timișoara, neexistând nicio legătură de dependență și de subordonare între cele două cereri.

Contestația în anulare Împotriva deciziei nr. 3624 din 15 decembrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, au formulat contestație în anulare recurenții-reclamanții A., B., C., D. și E., întemeiată pe motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., republicat. În susținerea motivului de contestație în anulare invocat, contestatorii arată că hotărârea dată în recurs a fost pronunțată cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței, iar instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra excepției corespunzătoare invocată, având în vedere că instanța nu a procedat la recalificarea căii de atac a recursului ca fiind apel, astfel cum s-a stabilit prin încheierea de îndreptare a erorii materiale din 26.02.2015 strecurată în încheierea din 20.02.2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/59/2014. Afirmă contestatorii că, potrivit dispozițiilor art. 74 alin. (2) C. proc. civ., republicat, încheierea prin care s-a respins cererea de chemare în garanție, fiind pronunțată în prima instanță, putea face obiectul doar al căii de atac a apelului, ci nu a recursului, astfel încât, Înalta Curte trebuia să o soluționeze în complet de 2 judecători. Mai susțin contestatorii că, în fapt, cererea lor de apel a rămas nesoluționată, deși era singura cale de atac admisibilă.

Hotărârea Înaltei Curți asupra contestației în anulare Analizând contestația în anulare formulată, prin prisma motivului invocat, precum și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că nu este întrunită ipoteza textului art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., republicat, pentru argumentele prezentate în continuare. Potrivit dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ. „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: 1. Hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și, deși se invocase excepția corespunzătoare, instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia;”. Examinând actele și lucrările dosarului de recurs, Înalta Curte reține că hotărârea contestată a fost pronunțată cu respectarea normelor procedurale privind legala compunere a completului de judecată. Contestatorii apreciază că sunt incidente dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., republicat, din perspectiva faptului că singura cale de atac ce putea fi exercitată împotriva încheierii din 20.02.2015 a Curții de Apel Timișoara prin care s-a respins cererea de chemare în garanție ca inadmisibilă, era apelul, iar completul trebuia să fie compus din doi judecători. În legătură cu acest aspect, contestatorii arată și faptul că deși au invocat această neregulă procedurală, instanța nu s-a pronunțat asupra ei. Înalta Curte constată că prin decizia de soluționare a căii de atac, instanța a înțeles să tranșeze cu întâietate și preliminar, chestiunea calificării juridice a căii de atac exercitate de reclamanți, față de situația, potrivit căreia, aceștia au formulat inițial cerere de recurs, iar ulterior, au depus cerere de apel, având un conținut identic cu cea de recurs. Din practicaua deciziei contestate rezultă că instanța a pus în discuția părților calificarea juridică a căii de atac exercitate, iar în urma deliberării, în ședință publică, a stabilit că este învestită cu soluționarea unui recurs, iar concluziile orale ale recurenților-reclamanți, prin apărător, s-au circumscris dispozițiilor procedurale care reglementează calea de atac a recursului, fără a fi invocată vreo excepție vizând nelegala compunere a completului de judecată. Mai mult decât atât, astfel cum s-a menționat anterior, în prima parte a considerentelor deciziei contestate, Înalta Curte a înțeles să motiveze, pe larg, soluția la care a ajuns cu referire la calificarea juridică a căii de atac, raționamentul juridic exprimat fiind legal și temeinic și, în orice caz, nu poate fi reanalizat în cadrul unei contestații în anulare întemeiată pe motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., republicat. Pe de altă parte, faptul că instanța de fond a considerat că reclamanții au dreptul să exercite apel, și nu recurs, împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de chemare în garanție, nu leagă instanța de control judiciar, care are obligația să dea calificarea juridică legală și corectă a căii de atac cu care a fost învestită Înalta Curte procedând ca atare în prezenta cauză. De altfel, din economia dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., republicat, rezultă că în materie civilă Înalta Curte de Casație și Justiție nu are competență materială în soluționarea cererilor de apel, ci numai în soluționarea recursurilor, compunerea legală a completului fiind aceea de trei judecători. Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că argumentele prezentate de contestatori în susținerea motivului de contestație în anulare invocat, nu au fundament juridic și probator în actele și lucrările dosarului, motiv pentru care, în temeiul art. 508 C. proc. civ., republicat, va respinge prezenta cale extraordinară de atac.