ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1529/2022

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Timiș la data de 23.05.2018, iar ulterior declinării de competență, pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Serviciul Soluționare Contestații: anularea, în parte, a Deciziei de soluționare nr. 3140/14.03.2018 emise de către DGRFP Timișoara cu privire la soluția desființării actelor administrativ fiscale contestate: Decizia de impunere nr. x/28.02.2017, Raportul de inspecție fiscală nr. x/28.02.2017 și Dispoziția privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x/28.02.2017 și refacerii inspecție fiscale pentru obligațiile fiscale (i.e. Impozit pe profit, TVA și accesorii aferente) stabilite suplimentar pentru perioada 2008-2013 și, în consecință obligarea DGRFP Timișoara la soluționarea, într-un termen de maximum 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii ce va fi pronunțată în prezenta cauză, a contestației fiscale formulate de societate la data de 13.04.2017 împotriva Deciziei de Impunere nr. x, a Raportului de inspecție fiscală nr. 52 și a Dispoziției de măsuri nr. 72, precum și obligarea autorității pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 333 din data de 14 decembrie 2018, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Serviciul Soluționare Contestații.

Calea de atac exercitat în cauză Împotriva sentinței civile 333 din data de 14 decembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate. A solicitat recurenta admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecarea cauzei în fond, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă, intimata-pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara- Serviciul Soluționare Contestații a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței primei instanțe, drept temeinică și legală.

Răspunsul la întâmpinare Prin răspunsul la întâmpinare formulat, recurenta a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimată asupra fondului recursului, apreciind susținerile acesteia ca fiind neîntemeiate.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 1 iulie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 27 octombrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților, când cauza a fost amânată pentru data de 16 martie 2022. La data de 26 octombrie 2021 s-a înregistrat la dosar cererea formulată de recurenta-reclamantă A. S.A privind renunțarea la judecată, întemeiată pe prevederile art. 406 pct. 5 C. proc. civ.. Cererea de renunțare a fost comunicată intimatei-pârâte la data de 16 noiembrie 2021. 5. Soluția și considerentele Înaltei Curți Analizând cererea recurentei-reclamante A. S.A de renunțare la judecată, Înalta Curte reține următoarele: Legea recunoaște reclamantului, ca expresie a principiului disponibilității, dreptul de a renunța la cererea pe care a introdus-o fără a fi obligat să justifice motivele care au stat la baza deciziei sale. Renunțarea la judecată apare, așadar, ca un act de procedură de dispoziție, unilateral, specific reclamantului, prin care acesta își exprimă, în mod vădit, intenția de a nu mai continua procesul început, putând interveni în orice moment al judecății și în orice proces civil. Sesizată fiind cu soluționarea prezentului recurs, Înalta Curte constată că la data de 26 octombrie 2021, recurenta-reclamantă A. S.A a depus, la dosar, o cerere prin care învederează, prin reprezentant legal, că solicită a se lua act de renunțarea la judecată, cu consecința anulării hotărârii pronunțate de Curtea de Apel Timișoara în prezentul dosar, în etapa fondului, potrivit art. 406 alin. (5) C. proc. civ.. Dintr-o atare formulare rezultă voința recurentei de a renunța la chiar judecata cererii de chemare în judecată formulată în dosarul pendinte, prin care acesta solicita anularea, în parte, a Deciziei de soluționare nr. 3140/14.03.2018 emise de către DGRFP Timișoara cu privire la soluția desființării actelor administrativ fiscale contestate: Decizia de impunere nr. x/28.02.2017, Raportul de inspecție fiscală nr. x/28.02.2017 și Dispoziția privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x/28.02.2017 și refacerii inspecție fiscale pentru obligațiile fiscale (i.e. Impozit pe profit, TVA și accesorii aferente) stabilite suplimentar pentru perioada 2008-2013 și, în consecință obligarea DGRFP Timișoara la soluționarea, într-un termen de maximum 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii ce va fi pronunțată în prezenta cauză, a contestației fiscale formulate de societate la data de 13.04.2017 împotriva Deciziei de Impunere nr. x, a Raportului de inspecție fiscală nr. 52 și a Dispoziției de măsuri nr. 72, precum și obligarea autorității pârâte la plata cheltuielilor de judecată. Cererea antereferită a fost comunicată intimatei-pârâte Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara- Serviciul Soluționare Contestații la data de 16 noiembrie 2021, însă aceasta nu a exprimat un punct de vedere cu privire la un atare act de voință al recurentei - reclamante. Având de analizat cererea de renunțare, astfel cum a fost formulată, Înalta Curte reține că manifestarea de voință, în sensul de a se renunța la judecată, reprezintă o desistare, respectiv un act de dispoziție al părții care nu este supus cenzurii instanței, conform art. 9 din C. proc. civ. Potrivit alin. (2) și (3) al sus indicatului text normativ, obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, iar partea poate oricând renunța la judecarea cererii sale sau la însuși dreptul pretins, în condițiile legii. În egală măsură, instanța de control judiciar are în vedere, în acest sens și dispozițiile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., republicat, care prevăd că: "Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel". În conformitate cu prevederile art. 406 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședință de judecată, fie prin cerere scrisă, iar conform alin. (5) al aceluiași text de lege, când renunțarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac, instanța va lua act de renunțare și va dispune și anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunțate în cauză. Totodată, Înalta Curte, față de formularea cererii de renunțare la judecată în faza de judecată a recursului, respectiv ulterior primul termen la care părțile au fost legal citate în litigiul pendinte, în raport de prevederile art. 406 alin. (4) C. proc. civ., observând conduita procesuală a intimatei, care nu a formulat un punct de vedere față de cererea de renunțare la judecată, ce i-a fost comunicată, constată existența acordului tacit al acesteia la renunțare. Față de considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 406 alin. (1), alin. (4) și alin. (5) din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu se mai impune examinarea motivelor de recurs, urmând a se lua act de renunțarea recurentei-reclamante A. S.A la judecata cererii în contencios administrativ ce face obiectul prezentei cauze și, pe cale de consecință, a se dispune anularea sentinței atacate. PENTRU ACESTE MOTIVE,