ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 60730/2024

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I.  Circumstanțele cauzei

1.1. Prin acțiunea înregistrată, la data de 06.07.2021, pe rolul Tribunalului Arad – Secția a III-a contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale, sub nr. x/108/2021, reclamanta A S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele  Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș și Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală Regională de Soluționare a Contestațiilor:

- anularea, în parte, a Deciziei de soluționare a contestației nr. 136/28.04.2021 în ceea ce privește soluția de respingere ca neîntemeiată a contestației cu privire la suma de 2.822.729 lei reprezentând TVA suplimentară de plată stabilită ca urmare a:

-respingerii dreptului de deducere a TVA în cuantum de 2.255.613 lei aferentă achizițiilor intracomunitare de servicii IT în baza facturilor emise de B;

-stabilirii TVA colectată în cuantum de 514.124 lei aferentă livrărilor intracomunitare și exportului de bunuri;

-stabilirii TVA colectată în cuantum de 39.657 lei aferentă prestărilor intracomunitare de servicii către clienți cu cod invalid de TVA;

-respingerii dreptului de deducere a TVA în cuantum de 13.335 lei aferentă achizițiilor de autoturisme supuse limitărilor speciale ale dreptului de deducere.

Anularea, în parte, a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice nr. F-TM 442/21.09.2020 și a Raportului de inspecție fiscală nr. F-TM 433/21.09.2020 în ceea ce privește suma de 2.822.729 lei reprezentând TVA suplimentară de plată.

Exonerarea de la plata sumei de 2.208.187 lei reprezentând TVA suplimentară de plată stabilită prin Decizia de impunere și suspendată prin Sentința civilă nr. 382/2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. x/59/2020.

Restituirea sumei de 614.542 lei reprezentând TVA suplimentară de plată stabilită prin Decizia de impunere și stinsă prin compensare prin deconturile de TVA cu opțiune de rambursare aferente perioadei septembrie - decembrie 2020.

Obligarea pârâtelor la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 1390 din 2 decembrie 2021, Tribunalul a admis excepția necompetenței materiale invocată de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș prin întâmpinare și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Timișoara – Secția de contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 12.01.2022, sub nr. x/108/2021.

1.2. Prin acțiunea înregistrată, la data de 08.11.2021, pe rolul Curții de Apel Timișoara – Secția de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/59/2021, reclamanta A S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu  pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș, ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili:

Anularea, în parte, a Deciziei de soluționare a contestației nr. 136/28.04.2021 emisă de DGSC în ceea ce privește soluția de respingere ca neîntemeiată a Contestației fiscale nr. ASLP 64/12.01.2021  și a considerentelor ce stau la baza soluției de desființare parțială a Deciziei de impunere nr. F-TM 442/ 21.00.2020 pentru suma de 33.461.588 lei reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar și a diminuării pierderii fiscale aferente, cu obligația organelor fiscale de a recalcula obligațiile datorate;

Anularea, în parte, a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice nr. F-TM 442/21.09.2020 și a Raportului de inspecție fiscală nr. F-TM 433/21.09.2020 emise de AJFP Timiș, în ceea ce privește considerentele ce stau la baza stabilirii sumei de 33.461.588 lei cu titlu de impozit pe profit stabilit suplimentar și a diminuării pierderii fiscale aferente, ca urmare a includerii în baza de calcul privind impozitul pe profit a următoarelor:

- ajustări ale prețurilor de transfer cu privire la serviciile de transport prestate către societăți afiliate în cuantum total de 133.300.501 lei compus din 22.085.939 lei (anul 2014), 42.280.609 lei (anul 2015), 37.039.078 lei (anul 2016), 21.776.308 lei (anul 2017) și 10.118.567 lei (anul 2018);

- ajustare a veniturilor impozabile cu suma de 3.891.811 lei reprezentând venituri din refacturare;

- cheltuieli nedeductibile în cuantum de 62.051.865 lei reprezentând cheltuieli cu dobânda;

- cheltuieli nedeductibile în cuantum de 14.128.754 lei reprezentând cheltuieli cu servicii IT prestate de B;

- cheltuieli nedeductibile în cuantum de 30.884 lei reprezentând TVA refuzată de la solicitările de rambursare TVA efectuate în țări din Uniunea Europeană;

- cheltuieli nedeductibile în cuantum de 181.764 lei reprezentând o realocare de cheltuieli din contul 6581 în contul 6356;

- reconsiderarea pierderii fiscale în cuantum de 5.946.087 lei.

Obligarea pârâtelor să stabilească în minus prin act administrativ-fiscal (decizie de impunere) suma de 787.717 lei reprezentând bază impozabilă declarată suplimentar în mod eronat de reclamantă prin Declarația 101 aferentă anului 2016;

Obligarea pârâtelor să recunoască dreptul reclamantei de a recupera pierderea fiscală reportată din anul 2010 în cuantum de 5.946.087 lei, ca urmare a ajustărilor bazei impozabile efectuate de către organele fiscale prin intermediul Deciziei de impunere;

Obligarea pârâtelor, în temeiul art. 453 C. proc. civ., la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

1.3. Prin acțiunea înregistrată, la data de 11.05.2022, pe rolul Curții de Apel Timișoara – Secția de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/59/2022, reclamanta A S.R.L. a solicitat,  în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și ANAF-Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

Admiterea excepției conexității și conexarea cauzei la Dosarul nr. x/108/2021 aflat pe rolul Curții de Apel Timișoara.

Anularea în tot a Deciziei de soluționare a contestației nr. 100/28.03.2022 emise de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor în ceea ce privește soluția de respingere ca neîntemeiată a contestației fiscale pentru suma de 29.046.171 lei cu titlu de impozit pe profit;

Anularea, în tot, a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice nr. F-MC 406/25.11.2021 și a Raportului de Inspecție Fiscală nr. F-MC 242/ 25.11.2021 emise de DGAMC, în ceea ce privește stabilirea sumei de 29.046.171 lei cu titlu de impozit pe profit suplimentar de plată și diminuarea pierderii fiscale aferente unei baze impozabile stabilite suplimentar în cuantum de 181.538.568 lei, ca urmare a includerii în baza de calcul privind impozitul pe profit a următoarelor:

- ajustări ale prețurilor de transfer cu privire la serviciile de transport prestate către societăți afiliate în cuantum total de 133.300.501 lei, compus din 22.085.939 lei (anul 2014), 42.280.609 lei (anul 2015), 37.039.078 lei (anul 2016), 21.776.308 lei (anul 2017) și 10.118.567lei (anul 2018);

- ajustare a veniturilor impozabile cu suma de 3.003.409 lei reprezentând venituri din refacturare;

- cheltuieli nedeductibile în cuantum de 62.051.865 RON reprezentând cheltuieli cu dobânda;

- cheltuieli nedeductibile în cuantum de 14.128.754 lei reprezentând cheltuieli cu servicii IT prestate de B;

- cheltuieli nedeductibile în cuantum de 30.884 lei reprezentând TVA refuzată de la solicitările de rambursare TVA efectuate în țări din Uniunea Europeană;

- cheltuieli nedeductibile în cuantum de 181.764 lei reprezentând o realocare de cheltuieli din contul 6581 în contul 6356;

- obligarea DGAMC să stabilească în minus prin act administrativ-fiscal (decizie de impunere) suma de 787.717 lei reprezentând bază impozabilă declarată suplimentar în mod eronat de Societate prin Declarația 101 aferentă anului 2016;

- exonerarea societății de la plata sumei de 29.046.171 lei reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar prin Decizia de impunere;

- obligarea pârâtelor, în temeiul art. 453 C. proc. civ., la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

Prin Încheierea de ședință din data de 17 februarie 2022, a fost admisă excepția conexității și s-a dispus conexarea Dosarului nr. x/59/2021 la Dosarul nr. x/108/2021.

Prin Încheierea de ședință din 9 septembrie 2022, a fost admisă excepția conexității și s-a dispus conexarea Dosarului nr. x/59/2022 la Dosarul nr. x/108/2021 al Curții de Apel Timișoara – Secția de contencios administrativ și fiscal.

1.4. Prin Sentința civilă nr. 720 din 24 noiembrie 2023, pronunțată în Dosarul nr. y/108/2021, Curtea a respins excepțiile de inadmisibilitate invocate de pârâți, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

A admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A S.R.L. în Dosarul nr. x/108/2021, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș, ANAF – Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și ANAF – Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

A dispus anularea parțială a Deciziei de soluționare a contestației nr. 136/28.04.2021 și anularea parțială a Deciziei de impunere F-TM nr. 442/21.09.2020 și a Raportului de inspecție fiscală F-TM nr. 433/21.09.2020 emise de AJFP Timiș, în ceea ce privește TVA în cuantum de 2.336.487 lei din totalul de 2.822.729 lei TVA contestată.

A exonerat reclamanta de la plata sumei de 2.336.487 lei reprezentând TVA stabilită suplimentar prin Decizia de impunere F-TM nr. 442/21.09.2020.

A respins în rest acțiunea formulată în Dosarul nr. x/108/2021.

A admis în parte acțiunile formulate de reclamanta A S.R.L. în Dosarele conexate nr. x/59/2021 și nr. x/59/2022 în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș, ANAF – Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și ANAF – Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

A dispus anularea în parte a Deciziei de soluționare a contestației nr. 136/28.04.2021 și a Deciziei de soluționare a contestației nr. 100/28.03.2022.

A dispus anularea parțială a Deciziei de impunere F-TM nr. 442/21.09.2020 și a Raportului de inspecție fiscală F-TM nr. 433/21.09.2020 emise de AJFP Timiș și anularea parțială a Deciziei de impunere nr. 406/25.11.2021 și a Raportului de inspecție fiscală nr. 242/25711.2021 emise de DGAMC, în ceea ce privește includerea în baza de calcul a impozitului pe profit a sumei de 14.128.754 lei reprezentând cheltuieli cu servicii IT, urmând ca organul fiscal să procedeze la recalcularea impozitului pe profit datorat de societate în perioada 2014-2018 conform considerentelor prezentei hotărâri.

A respins în rest acțiunile formulate în Dosarele conexate nr. x/59/2021 și nr. x/59/2022.

A obligat pârâtele la plata către reclamantă a sumei de  50.000 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta  și pârâtele au declarat recurs.

2.1. Recurenta-reclamantă A S.R.L. a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate doar în ceea ce privește soluția de respingere parțială a cererilor de chemare în judecată conexate, cu reținerea cauzei spre rejudecare și admiterea acțiunilor introductive în integralitate, astfel cum au fost formulate, respectiv:

Anularea, în parte, a Deciziei de soluționare a contestației nr. 136/28.08.2021 în ceea ce privește:

- soluția de respingere ca neîntemeiată a Contestației fiscale nr. A_SLP 64/12.01.2021 formulate de societate cu privire la suma de 2.822.729 lei, reprezentând TVA suplimentară de plată;

- soluția de respingere ca neîntemeiată a Contestației fiscale nr. A_SLP 64/12.01.2021 și a considerentelor ce stau la baza soluției de desființare parțială a Deciziei de impunere nr. F-TM 442/21.09.2020 pentru suma de 33.461.588 lei reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar și a diminuării pierderii fiscale aferente, cu obligația organelor fiscal de a recalcula obligațiile datorate.

Anularea, în parte, a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice nr. F-TM 442/21.09.2020 și a Raportului de inspecție fiscală nr. F-TM 433/21.09.2020  în ceea ce privește:

-suma de 2.822.729 lei reprezentând TVA suplimentară de plată;

-considerentele ce stau la baza stabilirii sumei de 33.461.588 lei cu titlu de impozit pe profit stabilit suplimentar și a diminuării pierderii fiscale aferente.

Anularea, în tot, a Deciziei de soluționare a contestației nr. 100/28.03.2022 emise de DGSC în ceea ce privește soluția de respingere ca neîntemeiată a Contestației fiscale înregistrate la DGAMC sub nr. 393909/28.01.2022 și la DGSC sub nr. A_SLP 316/14.02.2022, pentru suma de 29.046.171 lei cu titlu de impozit pe profit.

Anularea, în parte, a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice nr. F-MC 406/25.11.2021 și a Raportului de inspecție fiscală nr. F-MC 242/ 25.11.2021 emise de DGAMC, în ceea ce privește stabilirea sumei de 29.046.171 lei cu titlu de impozit pe profit suplimentar de plată și diminuarea pierderii fiscale aferente unei baze impozabile stabilite suplimentar în cuantum de 181.538.568 lei.

Obligarea pârâtelor să stabilească în minus prin act administrativ-fiscal suma de 787.717 lei reprezentând bază impozabilă declarată suplimentar în mod eronat de societate prin Declarația 101 aferentă anului 2016.

Exonerarea de la plata sumei de 2.208.187 lei reprezentând TVA suplimentară de plată stabilită prin Decizia de impunere 1 și suspendată prin Sentința civilă nr. 382/2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în Dosarul nr. x/59/2020.

Restituirea sumei de 614.542 lei reprezentând TVA suplimentară de plată stabilită prin Decizia de impunere și stinsă prin compensare prin deconturile de TVA cu opțiune de rambursare aferente perioadei septembrie-decembrie 2020.

Exonerarea societății de la plata sumei de 29.046.171 lei, reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar prin decizia de impunere.

Obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

A menționat recurenta-reclamantă că, față de rămânerea fără obiect a unuia dintre capetele de cerere formulate inițial în Dosarele nr. x/59/2021 și nr. x/59/2022 (petitul vizând „Obligarea pârâtelor să recunoască dreptul societății de a recupera pierderea fiscală reportată din anul 2010 în cuantum de 5.946.087 lei, ca urmare a ajustărilor bazei impozabile efectuate de către organele fiscale prin intermediul Deciziei de impunere”), prin implementarea acestei soluții în Decizia de impunere emisă cu ocazia refacerii inspecției fiscale, nu a mai fost redat în cadrul petitului comun al dosarelor conexate.

Prima susținere are în vedere nelegalitatea respingerii criticilor de ordin procedural de către prima instanță, respectiv depășirea duratei legale de efectuare a inspecției fiscale; extinderea perioadei controlate și stabilirea unor obligații fiscale suplimentare aferente anului 2014; nemotivarea deciziei de impunere prin raportare la situația de fapt; încălcarea principiului rolului activ de către organul fiscal; termenul legal pentru refacerea inspecției fiscale; efectuarea inspecției fiscale de personal care nu avea atribuții în acest sens; stabilirea obligației de plată a penalităților de nedeclarare aferente obligațiilor fiscale principale stabilite prin decizia de impunere.

În privința depășirii duratei legale de efectuare a inspecției fiscale, recurenta-reclamantă susține încălcarea disp. art. 126 C. proc. fisc., conform cărora durata totală a inspecției fiscale pentru contribuabilii mari, nu poate fi mai mare de 180 de zile.

Astfel, expirarea acestei perioade atrage încetarea mandatului echipei de inspecție fiscală și a procedurii de control, fără posibilitatea autorității de a mai încheia un raport de inspecție fiscală sau o decizie de impunere prin care să se stabilească obligații fiscale în sarcina contribuabilului controlat.

Conduita neconformă a echipei de inspecție fiscală a creat societății recurente o vătămare concretă, ce constă în stabilirea unui cuantum al obligațiilor accesorii disproporționat, rezultat al culpei exclusive a autorității.

În ceea ce privește situația depășirii dublului perioadei legale de inspecție fiscală, sancțiunea este expresă, iar nulitatea actelor emise ulterior în cazul depășirii perioadei instituite prin disp. art. 126 alin. (1) C. proc. fisc., este virtuală și se activează pentru ca scopul dispoziției legale încălcate să fie atins și se impune în situația în care contribuabilul este prejudiciat prin conduita organului fiscal.

Prin urmare, raționamentul instanței de fond, în sensul că termenele reglementate de alin. (1) sunt de recomandare, iar depășirea lor poate, eventual, atrage sancționarea disciplinară a celor din culpa cărora au fost depășite, fără a afecta valabilitatea actelor fiscale, este fundamental greșit.

Referitor la extinderea nelegală a perioadei controlate și stabilirea de obligații fiscale suplimentare aferente anului 2014, recurenta-reclamantă invocă încălcarea coroborată a disp. art. 122, art. 123, art. 12 și art. 113 alin. (1) C. proc. fisc.

În cauză, comunicarea avizului de inspecție fiscală nu s-a realizat cu 30 de zile înainte de data începerii inspecției fiscale, iar echipa de inspecție fiscală a demarat activitatea de control înainte de data înscrisă în aviz.

Organul fiscal are obligația de a respecta drepturile contribuabilului, comunicarea avizului de inspecție fiscală cu 30 zile înainte de demararea inspecției, fiind unul dintre aceste drepturi prevăzute expres, ceea ce conduce la încălcarea dreptului societății de a fi informată și de a se apăra.

Recurenta-reclamantă arată că nu a renunțat, în mod expres, la termenul de comunicare a avizului de inspecție fiscală, iar potrivit art. 13 C. civ., renunțarea la un drept nu se prezumă.

Instanța de fond face o evaluare excesiv de formală și trece peste circumstanța flagrantă ce constă în faptul că organele fiscale au comunicat ca dată de începere a inspecției fiscale o zi de sărbătoare legală (25 decembrie), iar aceasta nu putea începe nici în ziua de 26 decembrie, singurul motiv fiind acela de suplinire a rămânerii în pasivitate pe parcursul anului 2019, dată ce se află la limita termenului de prescripție a dreptului organului de a stabili creanțe fiscale.

Cu privire la motivarea în fapt a deciziei de impunere, recurenta-reclamantă susține încălcarea disp. art. 46 alin.(2) C. proc. fisc., motivarea deciziei de impunere este străină de situația de fapt, iar decizia de soluționare a contestației fiscale nu a analizat toate argumentele societății.

Prin Decizia de soluționare a contestației nr. 100/28.03.2022 nu au fost analizate argumentele societății, reținându-se că acestea au fost respinse prin decizia de soluționare inițială, rămasă definitivă în sistemul căilor de atac și nu se mai poate reveni asupra acestora, iar acestea vizează Decizia de impunere nr. E-TM 442/ 21.09.2020, iar contestația are ca obiect Decizia de impunere nr. 406/25.11.2021.

Procedând astfel, s-au încălcat disp. art. 7 C. proc. fisc., principiul rolului activ al organului fiscal, iar prima instanță a preluat argumentația organelor fiscale, ceea ce conduce la încălcarea prevederilor art. 46 alin. (2) C. proc. fisc.

Dintr-o altă perspectivă, organele de control au examinat îndeplinirea deductibilității TVA prin prisma condițiilor specifice impozitului pe profit, iar sentința recurată cuprinde un raționament contradictoriu care, pe de o parte, consideră că organele fiscale și-au îndeplinit obligația legală de motivare a actelor administrativ-fiscale, iar, pe de altă parte, admite parțial cererea de chemare în judecată în ceea ce privește, de exemplu, dreptul de deducere a TVA aferentă achizițiilor.

Cu privire la încălcarea principiului rolului activ al organului fiscal, recurenta-reclamantă susține nesocotirea disp. art. 5 alin. (1), art. 7 și art. 12 C. proc. fisc., iar concluzia instanței de fond reprezintă o reiterare a poziției organelor fiscale din etapa administrativă.

Recurenta-reclamantă citează și disp. art. 118 alin. (5)  C. proc. fisc., arătând că organul de control nu a realizat o apreciere completă asupra împrejurărilor relevante în cauză și nu a utilizat toate informațiile și documentele, iar instanța de fond a realizat același raționament contradictoriu, reținând respectarea principiului rolului activ al organului fiscal, însă a admis în parte acțiunea în privința dreptului de deducere a TVA aferentă achizițiilor.

Cu privire la termenul legal prevăzut pentru refacerea inspecției fiscale, instanța de fond a aplicat greșit disp. art. 281 alin. (3) C. proc. fisc., reținând că nerespectarea acestui termen este sancționată cu o nulitate virtuală care presupune existența unei vătămări ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului.

În realitate, susține recurenta-reclamantă, termenul de 60 de zile prevăzut de lege este imperativ, iar nerespectarea acestuia conduce la decăderea organului fiscal din dreptul de a proceda la întocmirea actului și la anularea deciziei de impunere, conform art. 49 alin. (3) C. proc. fisc.

Respingerea criticii privind efectuarea inspecției fiscale de personalul ce nu avea atribuții în acest sens s-a făcut, după cum susține recurenta-reclamantă, cu încălcarea disp. art. 118 alin. (4) C. proc. fisc., art. 1, art. 2 din Ordinul nr. 1156/2009, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 188/1999.

Noțiunea de personal cu atribuții de inspecție fiscală cuprinde strict inspectorii, nu și consilierii, cele două ocupații sunt distincte, iar utilizarea noțiunilor astfel cum a făcut-o instanța de fond, contravine dispozițiilor art. 37 din Legea nr. 24/2000, potrivit cărora, în limbajul normativ aceleași noțiuni se exprimă numai în aceiași termeni.

Referitor la nelegalitatea stabilirii obligației de plată a penalităților de nedeclarare aferente obligațiilor fiscale principale stabilite prin decizia de impunere, recurenta-reclamantă invocă încălcarea disp. art. 1 pct. 34 și art. 181 C. proc. fisc., pct. 5.4. din Instrucțiunile 2015 pentru aplicarea Titlului VIII C. proc. fisc. și pct. 6 paragraf 2 din Anexa 1 la Ordinul nr. 3709/2015, faptul că instanța de fond s-a bazat aproape exclusiv pe considerente factuale, extrase din poziția organelor fiscale, fără a analiza concret argumentele sale.

Prin cererea de chemare în judecată nu s-a contestat cuantumul penalităților de nedeclarare, ci stabilirea obligației de a achita aceste penalități, obligație ce nu este individualizată într-o decizie de accesorii, ea se stabilește de organul fiscal, sub sancțiunea decăderii, potrivit disp. art. 181 alin. (3) C. proc. fisc.

Recurenta-reclamantă arată că nu se încadrează în situația legală care determină impunerea de penalități de nedeclarare și are dreptul să conteste mențiunile din raportul de inspecție fiscală, iar cele reținute de prima instanță sunt contradictorii, considerând că raportul de inspecție fiscală nu este un act administrativ-fiscal și nu produce efecte juridice, deși îi analizează conținutul și concluziile.

A doua susținere se referă la nelegalitatea respingerii criticilor de ordin substanțial vizând TVA, respectiv neîndeplinirea condițiilor de scutire de TVA, în cuantum de 403.533 lei aferentă vânzării de camioane către C.

Recurenta-reclamantă invocă aplicarea greșită a disp. art. 143 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, art. 294 alin.(2) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, în funcție de data tranzacțiilor, OMFP nr. 2222/2006 și OMFP nr. 103/ 2016, susținând că în ambele reglementări, livrările intracomunitare și exporturile au fost și sunt considerate operațiuni scutite de TVA, iar documentele necesare pentru justificarea scutirii sunt reglementate prin ordin al ministrului finanțelor publice.

Justificarea scutirii de TVA pentru livrările intracomunitare de bunuri se realizează prin factură, document care atestă că bunurile au fost transportate din România în alt stat membru și orice alte documente.

Pentru justificarea scutirii de TVA în privința exporturilor sunt necesare următoarele documente: factura și certificarea încheierii operațiunii de export de către biroul vamal de export/ notificarea de export certificată de biroul vamal ori exemplarul 3 al documentului administrativ unic, certificat de biroul vamal de ieșire.

Recurenta-reclamantă consideră că a furnizat toate dovezile cerute de dispozițiile legale incidente, iar instanța de fond a preluat argumentele organelor fiscale și nu a arătat care sunt motivele pentru care s-a înlăturat concluzia raportului de expertiză judiciară.

Se mai susține că nu există nicio prevedere legală potrivit căreia societatea să furnizeze dovada înmatriculării autovehiculelor în străinătate, având în vedere că o parte dintre acestea au fost reînmatriculate în România, ținându-se seama și de jurisprudența CJUE din Cauza C-26/16 SANTOGAL.

Din coroborarea întregii documentații depuse, declarația pe propria răspundere a unuia dintre cumpărători, corespondență, foi de parcurs, CMR, proces-verbal de predare-primire, rezultă că societatea deține suficiente documente necontradictorii care să ateste că bunurile au părăsit teritoriul României spre a fi predate cumpărătorilor persoane juridice de drept străin, iar simpla reînmatriculare ulterioară în România, nu poate să probeze contrariul, deciziile cumpărătorilor subsecvenți de a revinde sau utiliza bunurile pe teritoriul României neputând influența tratamentul fiscal al operațiunilor efectuate de societate.

Cea de-a treia susținere privește respingerea criticilor de ordin substanțial ce vizează impozitul pe profit, pentru sumele în cuantum de 133.300.501 lei; 62.051.865 lei; 3.003.409 lei și 787.717 lei.

Cu privire la veniturile în sumă de 133.300.501 lei stabilite suplimentar de organele de inspecție fiscală prin estimare, ca urmare a analizării dosarului prețurilor de transfer, recurenta-reclamantă susține că prima instanță a ignorat concluziile expertului judiciar desemnat în cauză, în lipsa administrării/valorificării oricăror altor probe contrare și fără o motivare adecvată a înlăturării concluziilor raportului de expertiză, iar procedura de estimare a prețurilor de transfer practicate în relație cu entitățile afiliate este nelegală.

Recurenta-reclamantă consideră că indiferent că primește sau nu concluziile expertului, este necesar ca soluția instanței să fie motivată, mai ales atunci când se ajunge la concluzii pe baza celorlalte probe administrate în cauză, iar instanța înlătură raportul de expertiză.

Instanța de fond nu a prezentat motivele concrete pentru care nu a fost avut în vedere raportul de expertiză, a îmbrățișat opinia autorității fiscale, arătând doar că studiul întocmit de reclamantă este eronat, fără să solicite lămurirea raportului de expertiză și fără să administreze un alt mijloc de probă cu o valoare științifică similară.

În continuare, recurenta-reclamantă susține nelegalitatea în sine a aplicării procedurii de estimare a prețurilor de transfer; nelegalitatea aplicării criteriului teritorial național în determinarea conformității prețurilor de transfer practicate de societate cu principiul valorii de piață; eșantionul de 3 societăți românești selectat pentru efectuarea analizei de comparabilitate nu îndeplinește criteriile de comparabilitate prevăzute de legislația națională; la momentul efectuării analizei prețurilor de transfer de către societate nu existau suficiente companii de transport independente care să îndeplinească criteriile de comparabilitate prevăzute de lege; nelegalitatea ajustării veniturilor operaționale ale societății prin raportare exclusivă la cheltuielile generate la nivelul societății, în legătură cu prestarea de servicii de transport pentru societățile afiliate în fiecare an din perioada 2014-2018.

Recurenta-reclamantă consideră că prima instanță a aplicat greșit disp. art. 11 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, art. 11 alin. (4) din Legea nr.227/2015 privind Codul fiscal, art. 3 din OPANAF nr. 222/2008 și art. 7 din OPANAF nr. 442/2016, în speță nu se impunea aplicarea procedurii de estimare a prețurilor de transfer, societatea raportându-se la entități comparabile din spațiul UE, cât timp la nivel național nu au putut fi identificate suficiente companii de transport independente, care să îndeplinească criteriile de compatibilitate.

Pentru perioada 2014 – 2017, dosarele prețurilor de transfer respectă dispozițiile celor două ordine, incluzând strategia de cercetare pe piața din România pentru tranzacția reprezentată de prestarea de servicii de transport rutier, precum și numărul de societăți rezultate și criteriile de respingere, iar pentru anul 2018, dosarul include analiza efectuată pe piața din România și intervalul intercuartilar determinat pe baza rezultatelor financiare ale societăților acceptate.

În mod nelegal a fost aplicat criteriul teritorial național, 2 din cele 3 companii selectate de organul fiscal au un profil funcțional diferit, derulează activități suplimentare față de serviciile de transport care impactează profilul operațional, au o activitate redusă și operează pe segmente de piață diferite, astfel că nu pot fi considerate comparabile fiabile pentru recurenta-reclamantă.

Eșantionul de 3 societăți românești selectate nu îndeplinește criteriile de comparabilitate prevăzute de Liniile Directoare OCDE, paragrafele 2.64; 2.69; 2.74; 3.43 și de art. 11 alin. (4) C. fisc.

Instanța de fond a încălcat disp. art. 11 alin.(2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, art. 11 alin.(4) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, art. 7 din OPANAF nr. 442/2016 și art. 3 din OPANAF nr. 222/2008, întrucât procedura de ajustare sau de estimare a prețurilor de transfer se poate aplica numai asupra acelor tranzacții care s-au derulat fără respectarea principiului valorii de piață sau pentru care contribuabilul nu a documentat respectarea acestui principiu.

Cu privire la suma de 62.051.865 lei retratată drept cheltuieli cu dobânzi, nedeductibilă, recurenta-reclamantă susține aplicarea greșită a disp. art. 6 alin.(1) și (2) din Legea nr. 82/1991, Ordinul nr. 1802/2014, art. 14 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, Ordinul nr. 2634/2015 și arată că soldurile în valută ce au făcut obiectul reevaluărilor în corespondență cu contul de reevaluare 6661000 – cheltuieli din diferențe de curs valutar nerealizate – la nivelul anului 2017, sunt de natura creanțelor și a datoriilor înregistrate în conturi de tipul furnizorilor și clienților.

Înregistrarea reevaluării soldurilor în valută în contul 666 – Cheltuieli cu dobânzile, iar nu în contul 665, nu a avut impact în determinarea profitului contabil și fiscal aferent anului 2017, în acest sens fiind și concluziile expertului, fiind redate documentele justificative la începutul fiecărui obiectiv al expertizei.

Cu privire la ajustarea veniturilor impozabile cu suma de 3.003.409 lei reprezentând venituri din refacturare, recurenta-reclamantă invocă aplicarea greșită a Cap. 16 din Ordinul nr. 1802/2014, pct. 596 alin.(2) și pct. 597 din Ordinul nr. 1802/2014, suma în discuție, înregistrată inițial în debitul contului 628, ulterior transferată în debitul contului 708 și înlăturată din contul 628, nu conduce la un impact contabil și fiscal, prin urmare retratarea sumei de către organul fiscal este eronată.

În ceea ce privește suprasolvirea în cuantum de 787.717 lei (290.639 lei, conform raportului de inspecție fiscală), reprezentând rezultat din exploatare declarat în plus, în mod eronat de către societate, prin Declarația 101 aferentă anului 2016, recurenta-reclamantă susține că diferențele dintre veniturile și cheltuielile din exploatare au condus la un impact fiscal nul, având în vedere identitatea dintre cuantumul celor două diferențe, astfel cum s-a concluzionat și prin raportul de expertiză depus la dosar.

2.2. Recurenta-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș, în nume propriu și în reprezentarea Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Timiș și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate, rejudecarea cauzei și pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună:

-respingerea în totalitate ca fiind vădit neîntemeiate a acțiunilor formulate de reclamanta S.C. A S.R.L., menținerea în integralitate a actelor administrativ-fiscale contestate și, respectiv, a obligațiilor fiscale suplimentare stabilite în sarcina reclamantei;

-respingerea în totalitate a acțiunilor din Dosarul nr. x/108/2021, menținerea în integralitate a Deciziei de soluționare a contestației nr. 136/28.04.2021 emise de ANAF - DGSC, menținerea în integralitate a Deciziei de impunere nr. F-TM 442/ 21.09.2020 și a Raportului de inspecție fiscală nr. F-TM 433/ 21.09.2020 emise de AJFP Timiș și cu privire la suma de 2.336.487 lei, reprezentând TVA suplimentară de plată stabilită de organele fiscale în sarcina reclamantei, respectiv menținerea în totalitate a TVA stabilită suplimentar în sumă de 2.822.729 lei;

-respingerea ca neîntemeiată a cererii de exonerare a reclamantei de la plata sumei de 2.336.487 lei reprezentând TVA stabilită suplimentar prin Decizia de impunere nr. F-TM nr. 442/21.09.2020;

-respingerea în totalitate a acțiunilor formulate de reclamanta A S.R.L. în Dosarele conexate nr. x/59/2021 și nr. x/59/2022, în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș, ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili;

-menținerea în integralitate ca fiind temeinice și legale a Deciziei de impunere F-TM nr. 442/ 21.09.2020 și a Raportului de inspecție nr. F-TM 433/ 21.09.2020 emise de AJFP Timiș, menținerea în integralitate ca fiind temeinice și legale a Deciziei de impunere nr. 406/25.11.2021 și a Raportului de inspecție fiscală nr. 242/2021 emise de DGAMC;

- respingerea ca nefondate a cheltuielilor de judecată, neexistând culpă procesuală.

Recurenta-pârâtă indică normele de drept material interpretate și aplicate greșit de prima instanță, respectiv:

- art. 11, art. 21 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, pct. 44 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, art.6 din Legea contabilității nr. 82/1991;

- art. 145 - 147 C. fisc., Titlului VI din Legea nr 571/2003 privind Codul Fiscal cu modificările si completările ulterioare, prevederile pct. 48 din Normele de aplicare a art. 21 din Legea nr. 571/2003 cu modificările si completările ulterioare, punctul 69 alin. 2: dispune că „Justificarea deducerii taxei se face numai pe baza exemplarului original al documentelor prevăzute la art. 299 alin. (1) C. fisc., prevederile art. 125 – art. 126 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, in vigoare până la data de 31.12.2015;

- art. 133 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, în vigoare până la data de 31.12.2015, pct. 13 din Normele metodologice date în aplicarea art. 133 C. fisc., aprobate prin HG nr. 44/2004, cu modificările și completările ulterioare, în vigoare până la data de 31.12.2015; Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 282/2011 al Consiliului din 15 martie 2011 de stabilire a măsurilor de punere în aplicare a Directivei 2006/112/CE privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, art. 18 alin. (1) și alin. (2) și la art. 25, Regulamentul (UE) nr. 904/2010 a Consiliului din 7 octombrie 2010 privind Cooperarea administrativă si combaterea fraudei în domeniul taxei pe valoarea adăugată, art. 17, art. 23 și art. 31;

- jurisprudenta Curții de Justiție a Uniunii Europene din Cauza C-21/16 EURO TYRE BV; paragrafele 23 si 24 din cazul C-110/94 INZO și paragraful 24 din cazul C268/83 ROMPELMAN, art. 145, art. 146, art. 155 din Legea nr. 571/ 2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile pct. 48 din HG nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, în vigoare pe perioada verificata, ART. 131 din Legea contabilității, art. 143 și art. 128 C. fisc. care reprezintă transpunerea în legislația națională a art. 146 și art. 14 din Directiva TVA, respectiv art. 297 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, în vigoare începând cu data de 01.01.2016.

Consideră recurenta-pârâtă că prin hotărârea atacată s-a interpretat/reinterpretat eronat starea de fapt dedusă judecății în cele 3 dosare conexate, s-a făcut o judecată pro causa, dându-se o altă valoare înscrisurilor lipsite de conținut, considerându-le în mod nepermis documente justificative.

Instanța de fond a inclus în baza de calcul a impozitului pe profit suma de 14.128.754 lei reprezentând cheltuieli cu servicii IT, însă condiția de fond nu era îndeplinită, în sensul că nu a fost justificată necesitatea achiziționării serviciilor IT din perspectiva prețului pe fiecare serviciu achiziționat, preț care nu rezultă din contractul de prestări servicii ori facturi și nu a fost prezentat în cadrul inspecției fiscale, contestației fiscale sau expertizei judiciare.

Prin documentele justificative nu a fost dovedită îndeplinirea condițiilor de deductibilitate prevăzute de lege, iar motivarea soluției instanței de fond se bazează pe opinia expertului judiciar care nu este justificată, în lipsa documentelor.

Instanța de fond omite documentele justificative obligatorii pentru operațiunea de refacturare și nu ține seama că serviciile IT nu sunt documentate prin intermediul unui înscris centralizator în care să se detalieze sumele facturate și obiectul acestora și în care să fie incluse informațiile legate de utilizatorul și tipul echipamentului, seria, codul de inventar, chiria aferentă și de informațiile privind accesul angajaților societății la aplicațiile informatice.

Recurenta-pârâtă consideră că instanța de fond încalcă normele materiale de drept fiscal incidente în materia TVA, ce impun pentru exercitarea dreptului de deducere îndeplinirea condițiilor cumulative, deținerea unei facturi în original și justificarea cu documente justificative că achizițiile au fost efectuate în scopul operațiunilor taxabile.

Instanța de fond încalcă pct. 48 din Normele de aplicare a art. 21 alin. (3) lit. m) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în care sunt prevăzute cu titlu exemplificativ, câteva mijloace de probă admisibile pentru a dovedi că serviciile au fost efectiv prestate, cum ar fi: situații de lucrări, procese-verbale de recepție, rapoarte de lucrări, studiu de fezabilitate, de piață.

Instanța de fond încalcă par. 23 și 24 din Hotărârile CJUE date în Cauza C -110/94 INZO și par. 24 din Cauza C-268/83 ROMPELMAN, prin care s-a stabilit obligația persoanei care solicită deducerea TVA să demonstreze că sunt îndeplinite toate condițiile legale pentru acordarea deducerii.

Societatea nu a prezentat documente din care să reiasă ce servicii au fost efectiv prestate, de către cine și necesitatea acestor servicii.

Un alt motiv de nelegalitate este reprezentat de încălcarea principiului prevalenței substanței asupra formei, nu s-a dovedit îndeplinirea condițiilor de deducere a TVA în cuantum de 2.255.613 lei aferentă achizițiilor de servicii IT de la furnizorul B și nici expertiza nu a adus informații și aspecte contrare celor reținute în raportul de inspecție fiscală, întrucât pentru deducerea TVA nu este suficientă existența facturii întocmite conform legii, în vederea demonstrării necesității achizițiilor efectuate în scopul operațiunilor taxabile.

Serviciile IT ce au făcut obiectul expertizei judiciare nu sunt incluse în costurile indirecte, iar expertul nu a putut arăta includerea acestora în preț, deoarece costul transportului este stabilit pe bază de cerere și ofertă, costul de tracțiune este diferit (mai mare) de prețul stabilit.

Instanța de fond ignoră disp. art. 131 din Legea nr. 82/1991, conform cărora înregistrarea în contabilitate a elementelor de activ se face la costul de achiziții, de producție sau la valoarea justă pentru alte intrări decât cele prin achiziție sau producție, după caz, prin urmare, costurile indirecte necesită o repartizare suplimentară.

Recurenta-pârâtă critică soluția prin care s-a dispus admiterea acțiunii pentru TVA în sumă de 26.093 lei din totalul de 39.657 lei, considerându-se că obligația de a colecta TVA este doar pentru suma de 13.564 lei, pentru perioada septembrie 2015 – iulie 2019, în care reclamanta a obținut venituri de la clienții din spațiul intracomunitar, în valoare de 195.618 lei, pentru care a întocmit facturi neimpozabile deși clienții au avut în perioada emiterii facturilor coduri invalide de TVA.

Prin urmare, recurenta-pârâtă consideră că au fost încălcate disp. art. 126 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, art. 133 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, pct. 13 alin. (1) și (9) din Normele metodologice date în aplicarea art. 133 C. fisc., aprobate prin HG nr. 44/2004, iar jurisprudența CJUE din Cauza C-21/16 EURO TYRE BV nu poate fi reținută deoarece aceasta vizează exclusiv operațiuni privind livrări intracomunitare de bunuri și nu prestări de servicii intracomunitare.

Recurenta-pârâtă critică hotărârea atacată prin care se consideră că reclamanta îndeplinește condițiile de scutire de TVA în cuantum de 54.781 lei, aferentă vânzării către clientul C, din totalul de 514.124 lei.

Instanța de fond a încălcat disp. art. 143 alin. (2)  lit. a) din Legea nr.227/2003 privind Codul fiscal, art. 294 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, art. 10 alin. (1) din OMEF nr. 2421/2007 și OMFP nr. 103/2016.

Potrivit acestor dispoziții legale, scutirea de TVA pentru livrările intracomunitare de bunuri se justifică cu factura, care trebuie să conțină informațiile prevăzute de lege și în care să fie înscris codul de înregistrare în scopuri de TVA atribuit cumpărătorului în alt stat membru, cu documentul care atestă că bunurile au fost transportate din România în alt stat membru și, după caz, cu alte documente, respectiv contract/ comandă de vânzare/ cumpărare, documente de asigurare.

Scutirea de TVA pentru livrările de bunuri expediate sau transportate în afara UE de furnizor sau de altă persoană în contul său se justifică cu factura, care trebuie să conțină informațiile prevăzute de legea fiscală și unul dintre următoarele documente: certificarea încheierii operațiunii de export de către biroul vamal de export sau, după caz, notificarea de export certificată de biroul vamal de export, în cazul declarației vamale de export pe cale electronică sau exemplarul 3 al documentului administrativ unic, folosit ca declarație de export pe suport de hârtie, certificat pe verso de biroul vamal de ieșire, precum și, pe perioada de aplicabilitate a OMFP nr. 2222/2006, documente din care să rezulte că transportul este realizat de furnizor ori în numele său, respectiv – documentul de transport, comanda de cumpărare, de vânzare sau contractul, documentele de asigurare.

Reclamanta nu justifică aplicarea scutirii de TVA pentru livrările intracomunitare de bunuri menționate în Anexa 14 la raportul de inspecție fiscală în condițiile în care, ulterior efectuării livrărilor intracomunitare, autovehiculele au fost reînmatriculate în România.

De asemenea, reclamanta nu justifică scutirea de TVA pentru livrarea autovehiculului cu destinația Arabia Saudită, neexistând documente de vamă sau alte documente din care să rezulte părăsirea teritoriului României către țara de destinație din afara U.E.

În același sens este și hotărârea CJUE dată în Cauza C-275/18 MILAN VINS, pentru a beneficia de scutirea de TVA la export, este obligatorie a se face dovada părăsirii teritoriului UE în mod fizic a bunului livrat.

Recurenta-pârâtă critică hotărârea primei instanțe cu privire la cheltuieli și TVA înscrise  în facturile emise de reclamantă reprezentând servicii IT în cuantum de 14.128.754 lei și respectiv 2.255.613 lei.

În privința cheltuielilor și TVA cu serviciile IT, au fost aplicate greșit disp. art. 11 alin. (1), art. 21 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, pct. 48 din HG nr. 44/2004, art. 6 alin. (1), (2) din Legea contabilității nr. 82/1991, art. 145 alin. (1), (2) lit.b), art. 146 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, art. 297 alin. (4) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal.

Inspecția fiscală nu a acordat drept de deducere pentru cheltuielile și TVA înscrise în facturile emise de reclamantă reprezentând servicii IT, motivat de faptul că facturile nu au fost însoțite de documente justificative, susținerile societății neputând să fie apreciate pozitiv, în raport de dispozițiile legale incidente și de jurisprudența CJUE, amintită anterior.

2.3. Recurenta-pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii atacate și, în rejudecare, respingerea, în totalitate, a acțiunii, ca neîntemeiată, fără a fi obligată la cheltuieli de judecată.

Prima critică se referă la soluția instanței de fond de includere în baza de calcul a impozitului pe profit pentru cheltuieli în sumă de 14.128.754 lei și la motivarea acesteia, în sensul că organele fiscale au procedat exclusiv la recalcularea impozitului pe profit fără a efectua o analiză proprie a documentelor justificative deținute de reclamantă.

Prin Decizia nr. 136/2021 a ANAF – DGSC s-a dispus desființarea parțială a Deciziei de impunere nr. F_TM nr. 442/ 21.09.2020 emisă de AJFP Timiș în ceea ce privește impozitul pe profit în sumă de 33.461.588 lei, urmând ca organele competente să procedeze la recalcularea acestuia în funcție de soluțiile pronunțate în prezenta decizie și să emită un nou act administrativ-fiscal.

Prin urmare, recurenta-pârâtă a procedat exclusiv la recalcularea obligațiilor datorate de reclamantă, fără a mai analiza documentele justificative deținute de societate, respectând strict considerentele Deciziei nr. 136/ 28.04.2021 emisă de ANAF – DGSC.

Societatea nu a pus la dispoziția organelor de inspecție fiscală documentele justificative prevăzute de legislația în vigoare, iar simpla prezentare a unui tabel centralizator neînsoțit de alte documente din care să rezulte necesitatea achiziționării serviciilor IT, precum și realizarea de către presatori a acestor servicii, nu este de natură să combată constatările organelor fiscale.

Simpla achiziție a unui bun și/sau serviciu pe numele persoanei impozabile nu constituie și o prezumție a utilizării în scop economic a bunului și/sau a serviciului achiziționat, respectiv pentru desfășurarea unei activități economice  care să dea naștere la venituri impozabile.

Mai mult, reclamanta a fost de acord cu calculul efectuat de organele de inspecție fiscală, conform Anexelor 2 și 3 la prezentul recurs.

În ceea ce privește soluția privitoare la Decizia de impunere nr. F_TM442/ 21.09.2020 și RIF nr. F_TM 433/ 21.09.2020, întrucât recurenta-pârâtă nu este emitenta acestor acte, arată că își însușește apărările formulate de AJFP Timiș.

2.4. Recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor,  prin cererea de recurs, a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând  casarea în parte a sentinței recurate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, sau, în cazul reținerii spre rejudecare, respingerea acțiunii în totalitate, ca neîntemeiată.

Cu privire la soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a instituției, față de capătul de cerere privind restituirea sumei de 614.542 lei reprezentând TVA suplimentară de plată stabilită prin decizia de impunere și stinsă prin compensare prin deconturile de TVA cu opțiune de rambursare aferente perioadei septembrie – decembrie 2020, se invocă greșita aplicare a disp. art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Din interpretarea disp. art. 1 alin. (1) coroborate cu art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, raportul juridic de drept administrativ se naște între persoana vătămată și autoritatea emitentă a actului administrativ, iar în speță, restituirea sumelor de la bugetul de stat, revine acelui organ fiscal care are competența de administrare a creanțelor bugetare, respectiv Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili, potrivit art. 4, art. 7 lit. B pct. 1, art. 13 și 13 ind. 1 din HG nr. 520/ 2013, unitate ce are personalitate juridică.

Cu privire la TVA în sumă de 39.657 lei, instanța de fond a reținut că reclamanta avea obligația de a colecta TVA doar pentru suma de 13.564 lei, însă  hotărârea nu a fost motivată potrivit exigențelor art. 425 alin.(1) lit.b