ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 527/2016

Decizia nr. 527/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Prin acțiunea înregistrată la data de 29 ianuarie 2013, sub nr. x/59/2013, pe rolul Curții de Apel Timișoara, reclamantul A. a chemat în judecat pe pârâta B. Timiș, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Deciziei cu nr. 1548 din 03 octombrie 2012, emisă de pârâtă.

În cauză a formulat întâmpinare pârâta B. Timiș, solicitând, în principal, admiterea excepției necompetentei materiale a Curții de Apel Timișoara în soluționarea prezentei cauze și declinarea spre competentă soluționare în favoarea Tribunalului Timiș.

În subsidiar, a solicitat admiterea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, raportat la faptul că reclamantul nu a contestat și Decizia dată în soluționarea contestației sale, emisă de B. Timiș și având nr. 754 din 14 mai 2013.

Prin precizarea de acțiune depusă de către reclamant pentru termenul din 10 iunie 2013 acesta a solicitat și anularea Deciziei nr. 754 din 14 mai 2013, decizie prin care s-a soluționat în timpul litigiului de față, contestația formulată în procedura prealabilă, menționând că solicită respingerea excepției inadmisibilității acțiunii și excepției necompetentei Curții de Apel în soluționarea cauzei de față.

Prin acțiunea înregistrată, la data de 29 ianuarie 2013, sub nr. x/59/2015, pe rolul Curții de Apel Timișoara, reclamanta D. a chemat în judecată pe pârâta B. Timiș, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Deciziei cu nr. 1549 din 03 octombrie 2012.

În cauză a formulat întâmpinare pârâta B. Timiș, solicitând, în principal, admiterea excepției necompetentei materiale a Curții de Apel Timișoara în soluționarea prezentei cauze și declinarea spre competentă soluționare în favoarea Tribunalului Timiș.

În subsidiar, admiterea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, raportat la faptul că reclamanta nu a contestat și Decizia dată în soluționarea contestației sale, emisă de B. Timiș și având nr. 483 din 26 martie 2013.

Pentru termenul din data de 22 mai 2013 reclamanta a făcut o precizare de acțiune, solicitând și anularea Deciziei nr. 483 din 26 martie 2013 a C. Timiș prin care s-a soluționat contestația formulată de către aceasta în procedura prealabilă.

Prin Încheierea din data de 10 iunie 2013, pronunțată în Dosarul nr. x/59/2013 s-a dispus conexarea dosarului sus-menționat la Dosarul nr. x/59/2013.

Prin aceeași Încheiere instanța a respins excepția necompetentei materiale a Curții de Apel în soluționarea cauzei, raportat la obiectul cererilor de chemare în judecată și excepția inadmisibilității acțiunilor, invocată de către pârâtă întrucât reclamanții nu ar fi contestat și deciziile pronunțate în procedura prealabilă, câta vreme prin precizările depuse la dosare reclamanții au arătat ca înțeleg să conteste și aceste acte administrative, care le-au fost comunicate ulterior promovării litigiilor conexate.

Prin Sentința nr. 142 din 28 mai 2015, Curtea de Apel Timișoara a admis acțiunile formulate de reclamanții A. și D., acțiuni ce fac obiectul Dosarelor conexate nr. x/59/2013 și nr. x/59/2013, a anulat actele administrative reprezentate de Decizia nr. 1548 din 3 octombrie 2012, Decizia nr. 754 din 14 mai 2013, Decizia nr. 1549 din 3 octombrie 2012 și Decizia nr. 483 din 26 martie 2013, acte emise de pârâta B. Timiș.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele:

În cuprinsul deciziilor atacate, s-a reținut că SC E. SRL a fost declarată de către organele de executare silită din cadrul F., insolvabilă cu bunuri, prin Procesul-verbal de insolvabilitate din 18 mai 2011. Obligațiile fiscale datorate bugetului general consolidat pentru care societatea a fost declarată insolvabilă provin din declarațiile și deconturile înregistrate de către aceasta la organul fiscal teritorial și din Decizia privind atragerea răspunderii solidare nr. 23885 din 10 mai 2007 (pentru obligațiile SC G. SRL).

În categoria obligațiilor restante aferente salariilor sunt și impozitele și contribuțiile reținute la sursă, respectiv impozitele pe salarii, contribuțiile individuale de asigurări sociale și de sănătate, șomaj, pe care societatea l-a reținut de la salariați dar nu l-a virat la bugetul general consolidat al statului.

În cuprinsul deciziilor precizate s-a reținut că SC E. SRL dispunea de resurse financiare care i-ar fi permis achitarea parțială a obligațiilor fiscale pe care aceasta le avea față de bugetul general consolidat, însă nu a făcut-o, ceea ce demonstrează reaua-credință a administratorilor societății.

S-a menționat de către organele fiscale că de la deschiderea procedurii insolvenței și până la intrarea în faliment, respectiv pe perioada 24 septembrie 2009 - 15 iunie 2011, societatea a desfășurat activități generatoare de venituri, declarând, spre exemplu, T.V.A. de plată în sumă de 763.443 lei, din care a achitat doar 2.878 lei, ceea ce reprezintă 0,3% din totalul sumei declarate. În perioada de observație din cadrul procedurii insolvenței societatea a acumulat datorii suplimentare foarte mari, fără a diminua datoriile restante la data deschiderii procedurii. De la data deschiderii procedurii falimentului societatea a acumulat în continuare obligații fiscale, lichidatorul judiciar desemnat îndeplinindu-și obligația de declarare dar nu și pe cea de plată a datoriilor, fiind acumulate obligații fiscale în sumă de 3.818 lei.

În deciziile privind atragerea răspunderii solidare a reclamanților s-a reținut că reclamantul A. a fost asociat sau administrator la mai multe societăți care au fost abandonate datorită faptului că înregistrau datorii foarte mari la bugetul general consolidat al statului. De asemenea, s-a arătat că reclamanta D. a provocat insolvența mai multor societăți, ca urmare a managementului defectuos exercitat.

Astfel, prin deciziile menționate s-a reținut că reclamanții, în calitate de administratori ai SC E. SRL, cu rea-credință, nu au achitat obligațiile fiscale restante, premeditând înființarea unor noi societăți cu același obiect de activitate, faptele lor încadrându-se în prevederile art. 27 alin. 2, lit. d) din O.G. nr. 92/2003.

Împotriva Deciziilor nr. 1548 din 03 octombrie 2012 și nr. 1549 din 03 octombrie 2012, reclamanții au formulat contestație, în procedură prealabilă. Contestațiile formulate au fost respinse prin Decizia nr. 754 din 14 mai 2013 și nr. 483 din 26 martie 2013 emise de directorul executiv din cadrul B. Timiș.

Astfel, instanța a reținut că în vederea angajării răspunderii solidare trebuie dovedită reaua-credință a administratorilor sau a oricăror alte persoane în nedeclararea și/neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale.

Curtea a reținut că prin deciziile a căror anulare se solicită s-a reținut că se angajează răspunderea solidară a administratorilor A. și D. pentru recuperarea creanțelor în sumă totală de 6.709.096 lei, acestea provenind din deconturile depuse de SC E. SRL, începând din 25 februarie 2009, precum și din Decizia de atragere a răspunderii solidare a societății nr. 23885 din 10 mai 2007 pentru datoriilor SC G. SRL.

Curtea a constatat că, deși în deciziile privind atragerea răspunderii solidare s-a precizat în mod expres perioada în care cei doi reclamanți au deținut calitatea de administratori ai SC E. SRL, și anume A. în perioada 01 martie 2007 - 03 iunie 2009 iar D. în perioada 04 iunie 2009-24 septembrie 2009, totuși, organele fiscale nu au individualizat în cadrul deciziilor emise suma pentru care s-a atras răspunderea solidară a fiecăruia dintre cei doi reclamanți cu societatea comercială, fiind menționată aceeași sumă globală pentru fiecare reclamant, și anume 6.709.096 lei.

Curtea a reținut că potrivit prevederilor art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, organele fiscale au posibilitatea să emită o decizie în care vor fi arătate motivele de fapt și de drept pentru care este angajată răspunderea persoanei în cauză. Așadar, Curtea a constatat că în cuprinsul deciziilor organele fiscale aveau obligația de a individualiza pentru fiecare dintre cei doi administratori suma pentru care se atrage răspunderea solidară, proporțional cu perioada pentru care aceștia și-au desfășurat această activitate.

Curtea a constatat că, în acord cu fișa de evidență pe plătitor, suma de 1.558.691 lei a fost stabilită în baza Deciziei B. Timiș nr. 23885 din 10 mai 2007, privind atragerea răspunderii SC E. SRL pentru obligațiile fiscale de plată ale SC G. SRL. Pentru aceste datorii fiscale SC E. SRL răspundea în solidar cu SC G. SRL iar la data de 03 iunie 2009 acestea nu figurau în fișa de evidență pe plătitor a SC E. SRL.

În ceea ce privește suma de 1.558.691 lei, Curtea a constatat că aceasta a fost stabilită prin Decizia privind atragerea răspunderii solidare nr. 23885 din 10 mai 2007, ca urmare a atragerii răspunderii solidare a SC E. SRL cu SC G. SRL.

Decizia anterior menționată vizează perioada 2005-2006, perioadă în care domnul H. a fost asociat unic al SC G. SRL și asociat majoritar al SC E. SRL. În cuprinsul acestei decizii se arată că perioada supusă analizei s-a stabilit în funcție de data înființării SC E. SRL și anume 18 ianuarie 2005 și, respectiv, data declarării stării de insolvabilitate a SC I. SRL (actualmente sub denumirea de SC G. SRL) adică 07 noiembrie 2006.

Curtea a constatat că în perioada analizată 2005-2006, cele două societăți au avut același administrator în persoana domnului H..

Prin Decizia nr. 23885 din 10 mai 2007, s-a stabilit că persoană debitoare este SC G. SRL iar persoană răspunzătoare în solidar este SC E. SRL.

Prima instanță a reținut că, în perioada vizată de Decizia nr. 23885 din 10 mai 2007 atât SC G. SRL, cât și SC E. SRL au fost administrate de o terță persoană și anume H., mandatul de administrator al reclamantului A. la SC E. SRL, fiind pe perioada 01 martie 2007 - 03 iunie 2009 iar mandatul de administrator al reclamantei D., la aceeași societate, începând cu data de 04 iunie 2009 până la data intrării societății în insolvență, 24 septembrie 2009. Ulterior intrării în procedura generală a insolvenței, reclamantei D. nu i s-a ridicat dreptul de administrare a societății, fiind desemnată administrator special sub supravegherea administratorului judiciar.

Așadar, mandatele de administrator ai SC E. SRL, deținute de către reclamanții din prezenta cauză au început după încheierea perioadei de referință avută în vedere de Decizia nr. 23885 din 10 mai 2007, decizie care, de altfel, vizează anii 2005-2006.

Prin urmare, Curtea a constatat că, în ceea ce privește creanța în cuantum de 1.558.691 lei, aceasta nu a fost acumulată ca urmare a exercitării de către reclamanți a mandatelor de administratori ai SC E. SRL, fiind datorată unor cauze anterioare momentului începerii mandatului de administrator al reclamanților, astfel că angajarea răspunderii solidare al reclamanților pentru această creanță este nelegală.

În analizarea condițiilor atragerii răspunderii solidare al reclamanților cu SC E. SRL, Curtea a constatat că în perioada în care societatea a fost administrată de reclamantul A. (01 martie 2007-03 iunie 2009) societatea și-a stins obligațiile fiscale scadente integral până în luna ianuarie 2009.

Totodată, s-a mai constatat că din data de 25 februarie 2009, dată la care au fost scadente obligațiile fiscale aferente lunii ianuarie, societatea a început să înregistreze întârzieri la plată, figurând lunar cu obligații fiscale neachitate.

Curtea a constatat că în intervalul 25 februarie 2009 - dată la care SC E. SRL a început să înregistreze obligații fiscale neachitate și 15 iunie 2011 - dată la care s-a ridicat dreptul de administrare al societății, conturile bancare ale societății au fost poprite de către organul fiscal, neexistând alte popriri înființate de către alți creditori pentru alte tipuri de datorii.

În urma analizării extraselor de cont ale societății, s-a constat că toate disponibilitățile existente în cont au fost virate de bănci în conturile indicate de organul fiscal prin adresele de înființare a popririlor, exceptând sumele ridicate în numerar în vederea plății drepturilor salariale. Totodată, Curtea a constatat că reclamantul A. a transmis către F. Timișoara cererea înregistrată sub nr. 66435 din 16 aprilie 2009, care cuprindeau o listă de 32 de clienți care înregistrau debite față de SC E. SRL, solicitând înregistrarea popririlor asupra sumelor datorate de aceștia în vederea compensării și stingerii datoriilor fiscale ale SC E. SRL.

Așadar, în intervalul cuprins între aprilie 2009 - 24 septembrie 2009, prin intermediul popririlor asupra veniturilor SC E. SRL instituite la clienți, s-au stins datorii fiscale în valoare totală de 1.048.349 lei.

În ceea ce privește plățile efectuate de către societate în anul 2009, Curtea a constatat că cea mai mare parte a fost reprezentată de plata salariilor pentru angajați, plata fiind efectuată prin casieria unității. Totodată, s-au stins obligații față de furnizori prin plată dar și prin intermediul compensărilor, plățile având în vedere bunuri și servicii de necesitate pentru desfășurarea activității societății precum, combustibil, chirie, diverse utilități, consumabile, etc.

În opinia instanței, relevante în aprecierea bunei sau relei credințe a reclamanților în administrarea societății sunt și concluziile menționate în raportul asupra cauzelor care au dus la apariția stării de insolvență a debitorului SC E. SRL.

În concluzie, a apreciat instanța că din analiza dosarului administrativ precum și a concluziilor raportului de expertiză depus la dosarul cauzei rezultă că în perioada exercitării mandatului de administrator al reclamanților nu au fost identificate măsuri dispuse de aceștia prin care să se provoace sau să se agraveze, cu rea-credință, starea de insolvență a SC E. SRL sau să împiedice declararea sau achitarea la scadență a obligațiilor fiscale.

Așadar, Curtea a constatat că în speța de față nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 27 alin. (2) lit. b) C. proc. fisc.

Împotriva sentinței nr. 142 din 28 mai 2015 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs C. Timișoara.

În motivarea căii de atac, recurenta a adus, în esență, următoarele critici sentinței recurate:

- În mod greșit instanța de fond a soluționat excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Timișoara invocată în cauză, întrucât normele legale privind stabilirea competenței după valoarea obiectului litigiului nu sunt aplicabile în cauză, deciziile contestate vizând atragerea răspunderii solidare, fără a se contesta existența sau cuantumul debitului fiscal pentru care a fost angajată această răspundere;

- În mod eronat prima instanță nu a reținut faptele care demonstrau reaua-credință a administratorilor societății, respectiv reclamanților.

Astfel, în categoria obligațiilor restante aferente salariilor sunt și impozitele și contribuțiile reținute la sursă, respectiv impozitele pe salarii, contribuțiile individuale de asigurări sociale și de sănătate, șomaj, pe care societatea le-a reținut de la salariați dar nu le-a virat la bugetul general consolidat al statului.

De asemenea, din documentele privind situația patrimonială a debitoarei - persoană juridică la 31 martie 2011, rezultă că societatea dispunea de resurse financiare care i-ar fi permis achitarea parțială a obligațiilor fiscale pe care aceasta le avea față de bugetul general consolidat, însă nu a făcut-o, ceea ce demonstrează reaua-credință a administratorilor societății.

- Corect a fost imputată administratorilor și suma din Decizia nr. 23885 din 10 mai 2007, prin care s-a atras răspunderea solidară și pentru obligații de plată ale SC G. SRL Timișoara, avându-se în vedere temeiul de drept al deciziilor privind angajarea răspunderii solidare, respectiv art. 27 alin. (2) lit. d) C. proc. fisc. cât și faptul că Decizia nr. 23885 din 10 mai 2007, este titlu de creanță, iar reclamantul A., în calitate de administrator trebuia să stingă obligațiile firmei pe care o administra, inclusiv cele stabilite prin decizii de atragere a răspunderii, ca în cazul oricărei alte obligații fiscale.

- Instanța de fond trebuia să aibă în vedere condițiile pentru atragerea răspunderii reglementate de C. proc. fisc. și nu cele de la Legea insolvenței.

Intimații-reclamanți A. și D. au formulat întâmpinare și concluzii scrise prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, considerând temeinică și legală sentința recurată.

În esență, intimații-reclamanți au susținut că în mod corect a fost soluționată excepția necompetenței materiale.

De asemenea, au arătat că din actele și probele administrate în cauză este de remarcat că niciuna din faptele reținute de organul fiscal nu le este imputabilă pentru a se putea ajunge la concluzia că au acționat cu rea-credință în lumina art. 27 alin. (2) lit. d) C. proc. fisc., iar ipoteza unui management defectuos nu este acoperită de aceste dispoziții legale.

II. Considerentele și soluția instanței de recurs;

Înalta Curte, analizând recursul formulat, apreciază că acesta este fondat în limitele și pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

Criticile privind soluția asupra excepției necompetenței materiale sunt nefondate.

În mod corect instanța de fond, prin Încheierea din 10 iunie 2013 a respins excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Timișoara.

Obiectul litigiului îl constituie anularea Deciziei nr. 1548 din 3 octombrie 2012 și nr. 1549 din 3 octombrie 2012, prin care s-a dispus atragerea răspunderii în solidar a reclamanților cu societatea debitoare SC E. SRL, precum și anularea Deciziilor nr. 754 din 14 mai 2013 și nr. 483 din 26 martie 2013 prin care s-au respins contestațiile împotriva acestora, care au vizat suma de 6.709.096 lei.

Se impune a sublinia că deși deciziile contestate privesc atragerea răspunderii solidare, nu s-a schimbat natura creanțelor fiscale, astfel că se va stabili competența de soluționare a cauzei în raport de criteriul valoric al impozitului, taxei, contribuției care este cuprinsă în actul administrativ-fiscal contestat, conform dispozițiilor art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, potrivit dispozițiilor menționate, competența materială de soluționare a cauzei revine Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal.

De altfel, secția contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, referitor la această problemă de drept, a adoptat în anul 2016 o soluție de unificare a jurisprudenței, statuând în sensul că instanța de contencios administrativ competentă să judece în fond litigiile având ca obiect anularea unor acte administrative fiscale de atragere a răspunderii solidare se determină în funcție de criteriul valoric prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 întrucât actul contestat privește o creanță fiscală.

Criticile care vizează fondul cauzei sunt întemeiate;

Instanța de recurs apreciază că soluția instanței de fond recurată în cauză, este greșită.

Necontestat este că SC E. SRL, prin reprezentant legal A. și ulterior, prin D., a fost declarată de către organele de executare silită din cadrul F., insolvabilă cu bunuri, prin procesul-verbal de insolvabilitate din 18 mai 2011. Obligațiile fiscale datorate bugetului general consolidat pentru care societatea a fost declarată insolvabilă provin din declarațiile și deconturile înregistrate de către aceasta la organul fiscal teritorial și din Decizia privind atragerea răspunderii solidare nr. 23885 din 10 mai 2007 (pentru obligațiile SC G. SRL), pe perioada mandatului celor doi administratori, respectiv intervalul 25 februarie 2009 - 25 mai 2012.

Obligațiile fiscale datorate bugetului general consolidat provin din data de 25 februarie 20090, dată la care au fost scadente obligațiile fiscale aferente lunii ianuarie 2009 (T.V.A., impozit salarii, Casa de Asigurări de Sănătate angajator, șomaj asigurați, sănătate angajator), societatea continuând lună de lună să înregistreze declarații și deconturi până la data de 25 mai 2012, dată la care au fost scadente obligațiile fiscale aferente lunii aprilie 2012.

Suma totală de 6.709.096 lei, pentru care s-a dispus atragerea răspunderii solidare, de asemenea, nu a fost contestată, aceasta reprezentând obligații de plată față de bugetul consolidat al statului, aflate în evidența F. Timișoara, la data de 20 septembrie 2012.

De asemenea, necontestat este că cei doi reclamanți au deținut calitatea de administratori ai SC E. SRL, astfel: A., în perioada 1 martie 2007 - 3 iunie 20009, iar D. în perioada 4 iunie 2009 - 24 septembrie 2009, situație de altfel reținută și de instanța de fond.

După această dată, societatea a intrat în insolvență, reclamanta D. fiind numită administrator speciale pentru perioada 20 martie 2010 - 15 iunie 2011, iar până la intrarea în faliment, nu a fost ridicat dreptul de administrare al conducerii statutare a SC E. SRL.

Este reală situația de fapt reținută de prima instanță că nu s-a făcut o defalcare a obligațiilor angajate de societate în perioada în care era valid mandatul de administrator al reclamanților și nu s-a făcut o individualizare a sumei.

Însă, analizându-se deciziile contestate, se reține că temeiul de drept al acestora îl reprezintă dispozițiile art. 27 alin. (2) lit. d) și art. 28 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Dispozițiile art. 27 alin. (2) lit. d) din actul normativ menționat prevăd că: „pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale”.

Aceste dispoziții legale citate/menționate fac referire și la orice alte persoane și nu exclusiv la administratorii societății comerciale debitoare, nelimitând răspunderea doar la perioada exercitării mandatului acestora.

În altă ordine, necontestat este că ulterior încheierii mandatului de administrator, reclamantul A. a rămas asociat al societății comerciale debitoare, incumbându-i obligația de vigilență prevăzută de dispozițiile art. 85 din Legea nr. 31/1990, care prevăd că: „Asociații sunt obligați nelimitat și solidar pentru operațiunile îndeplinite în numele societății de persoanele care o reprezintă”, precum și obligațiile prevăzute de art. 194 din același act normativ, potrivit cărora: „asociații societății cu răspundere limitată, au obligația să aprobe situația financiară anuală și să stabilească repartizarea profitului net, să desemneze administratorii și cenzorii, să îi revoce/demită și să le dea descărcare de activitate, precum și să decidă contractarea auditului financiar, atunci când acesta nu are caracter obligatoriu, potrivit legii, să decidă urmărirea administratorilor și cenzorilor pentru daunele pricinuite societății, desemnând și persoana însărcinată să o exercite, etc.”

Deci, în raport de aceste dispoziții legale, pentru obligațiile de plată restante ale societății debitoare, declarată insolvabilă, necontestate, răspund solidar cu aceasta administratorii pe de o parte cât și orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat neachitarea la scadență cu obligațiile fiscale. Astfel, în mod corect s-a dispus atragerea răspunderii solidare pentru cei doi reclamanți, pentru suma de 6.709.096 lei aflată în evidența F. Timișoara la 20 august 2012, indiferent de perioada în care au avut calitatea de administrator.

În altă ordine, în conformitate cu prevederile art. 28 C. proc. fisc.: „Răspunderea persoanelor prevăzute la art. 27 se va stabili potrivit dispozițiilor prezentului articol. (2) În scopul prevăzut la alin. (1) organul fiscal va întocmi o decizie în care vor fi arătate motivele de fapt și de drept pentru care este angajată răspunderea persoanei în cauză. Decizia se va supune spre aprobare conducerii organului fiscal. (3) Decizia aprobată potrivit alin. (2) constituie titlu de creanță privind obligația la plata a persoanei răspunzătoare potrivit art. 27 și va cuprinde, pe lângă elementele prevăzute la art. 43 alin. (2) și următoarele:

a) codul de identificare fiscală a persoanei răspunzătoare, obligată la plata obligației debitorului principal, precum și orice alte date de identificare;

b) numele și prenumele sau denumirea debitorului principal; codul de identificare fiscală; domiciliul sau sediul acestuia, precum și orice alte date de identificare;

c) cuantumul și natura sumelor datorate;

d) termenul în care persoana răspunzătoare trebuie să plătească obligația debitorului principal;

e) temeiul legal și motivele în fapt ale angajării răspunderii.

(4) Răspunderea va fi stabilită atât pentru obligația fiscală principală, cât și pentru accesoriile acesteia.

(5) Titlul de creanță prevăzut la alin. (3) se comunică persoanei obligate la plată. Dispozițiile art. 111 alin. (2) sunt aplicabile în mod corespunzător”.

Aceste dispoziții conduc la concluzia că Decizia nr. 23885 din 10 mai 2007 prin care s-a dispus atragerea răspunderii solidare a SC E. SRL pentru SC G. SRL, rămasă definitivă/ irevocabilă conform Deciziei Înaltei Curții de Casație și Justiție nr. 1333 din 11 martie 2009 (a se vedea adresa J. către Curtea de Apel Timișoara din 24 noiembrie 2014), este titlu de creanță stabilit în sarcina SC E. SRL, administratorii/reclamanții având obligația să dispună plata sumelor cuprinse în aceasta ca și în cazul oricărei alte obligații fiscale, neavând relevanță în cauză că sumele din decizie vizează anii 2005-2006, legalitatea Deciziei nr. 23885 din 10 mai 2007 nemaiputând fi repusă în discuție în cauza de față, fiind irevocabilă.

Prin urmare, atât susținerile recurenților cât și cele reținute de instanța de fond cu privire la aceste aspecte, sunt lipsite de temei legal.

În aprecierea bunei sau relei credințe a administratorilor, instanța de fond a luat în considerare concluziile menționate în raportul asupra cauzelor care au dus la apariția stării de insolvență a debitoarei, cât și situația de fapt privind plățile/operațiunile efectuate de SC E. SRL, ajungând la concluzia că nu se poate reține reaua-credință a administratorilor reclamanți.

Însă, instanța de recurs analizând dispozițiile legale aplicabile în cauză și actele dosarului, apreciază că această concluzie este eronată.

Condiția relei-credințe, prevăzută de dispozițiile art. 27 alin. (2) lit. d) C. proc. fisc. este îndeplinită în cauză.

Pe de o parte nu a fost contestată susținerea organului fiscal potrivit căreia în categoria obligațiilor restante aferente salariilor sunt și impozitele și contribuțiile reținute la sursă, respectiv impozitele pe salarii, contribuții individuale de asigurări sociale și de sănătate, șomaj, pe care societatea le-a reținut de la salariați dar nu le-a virat la bugetul general consolidat al statului.

Deci, sumele reținute cu specificația/ destinația menționată și neachitate la scadență la bugetul general consolidat cum impuneau expres dispozițiile legale, reprezintă o dovadă de rea-credință.

Pe de altă parte, cele reținute de organul fiscal referitoare la situația patrimonială a societății comerciale debitoare sub aspectul cuantificării valorii însumate a bunurilor și a veniturilor deținute, urmare a consultării datelor înscrise în ultima balanță contabilă încheiată de societate la data de 31 martie 2011 nu a fost infirmată de recurenți.

Nu a fost contestată nici situația expusă de organul fiscal în cuprinsul actelor contestate, rezultată din dosarul fiscal a societății debitoare în sensul că în anul 2008, prin conturile societății au fost rulate disponibilități bănești în sumă de 13.306.699,90 lei, iar prin caserie suma de 7.579.966,61 lei, iar în anul 2009 au fost rulate prin conturi disponibilități bănești în sumă de 7.087.774,77 lei și prin caserie suma de 2.816.495,83 lei.

De asemenea, din cuprinsul expertizei contabile efectuată în cauză rezultă că societatea SC E. SRL a realizat o cifră de afaceri de 13.594.471 lei, respectiv venituri totale de 13.633.749 lei în 2009 și o cifră de afaceri de 3.967.896 lei în 2010, precum și că în această perioadă au avut loc plăți către alți comercianți/furnizori.

De altfel, existența acestor plăți a fost reținută și de instanța de fond.

Prin urmare, față de aceste aspecte, sunt nefondate susținerile reclamanților în sensul că societatea nu a putut achita obligațiile fiscale, nu a putut efectua plăți, având conturile blocate.

În concluzie, societatea dispunea de resurse financiare care i-ar fi permis chiar și achitarea parțială a obligațiilor fiscale acumulate, însă neplata acestora dovedește reaua - credință a administratorilor/persoanelor, respectiv reclamanților, care au determinat neachitarea acestora la scadență, cu atât mai mult cu cât unele sume au fost reținute la sursă cu destinația legală de a fi plătite/achitate bugetului general consolidat al statului, însă nu au fost plătite, respectiv respectată destinația legală.

Astfel, în cauză, se confirmă temeiul de drept reținut de autoritatea fiscală recurentă în cuprinsul actelor administrative fiscale atacate, respectiv dispozițiile art. 27 alin. (2) lit. d) C. proc. fisc.

Dincolo de aceste aspecte, nici în perioada aflată sub incidența Legii nr. 85/2006 până la intrarea în faliment nu a avut loc plata datoriilor fiscale acumulate, nefiind ridicat dreptul de administrare al conducerii statutare a SC E. SRL.

În altă ordine, nu a fost infirmată susținerea organului fiscal din cuprinsul actelor contestate în sensul că reclamanții au fost asociați, respectiv administratori la mai multe societăți, cu același obiect de activitate, având ca practică neachitarea contribuțiilor aferente salariilor reținute la sursă, cu afectarea bugetelor asigurărilor sociale de stat, de sănătate, șomaj, etc.

Or, această atitudine regăsită și în speță, nefiind izolată/singulară, demonstrează/confirmă reaua-credință reținută în mod corect în sarcina reclamanților de organul fiscal.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 304

1

, art. 312 alin. (1) teza I C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, va admite recursul, va casa sentința recurată și va respinge acțiunile conexate, ca neîntemeiate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de C. Timișoara împotriva sentinței nr. 142 din 28 mai 2015 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și respinge acțiunile conexate ca neîntemeiate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie 2016.