ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1624/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1624/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 1624/2017

Asupra

conflictului de competență, constată următoarele;

Prin cererea

înregistrată la data de 20.11.2015 pe rolul Judecătoriei sectorului 3

București, creditoarea A. IFN SA a solicitat, în contradictoriu cu

debitorul B. și terțul poprit SC C. SRL, validatrea popririi

efectuată în dosarul de executare nr. x/2013 al B.E.J. D.

Prin

sentința civilă nr. 2607 din 26 februarie 2016, Judecătoria sectorului

3 București a admis excepția necompetenței sale teritoriale

și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Judecătoriei Moinești.

Pentru a

pronunța această sentință, instanța a reținut

incidența în cauză a art. 650 alin. (1) C. proc. civ. în forma în

vigoare la data sesizării organului de executare care prevedea că

instanța de executare este judecătoria în circumscripția

căreia se află biroul executorului judecătoresc care face

executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.

S-a

reținut că în cauză, sesizarea executorului judecătoresc

s-a realizat ulterior publicării Deciziei Curții Constituționale

nr. 348 în M. Of. (16.07.2014) și anterior modificării C. proc. civ.

prin Legea nr. 138/2014, încuviințarea executării silite fiind

dispusă de Judecătoria Moinești, conform nomelor de competență

teritorială în vigoare la momentul sesizării executorului

judecătoresc.

În plus, s-a

reținut că prevederile art. 650 alin. (2) C. proc. civ. nu au fost

modificate în niciun mod, astfel că validarea popririi ca incident ce

apare în cursul executării silite trebuie soluționată de

instanța care a încuviințat executarea silită.

Prin

sentința civilă nr. 271/21.02.2017, Judecătoria Moinești a

admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei

Buhuși.

În motivarea

soluției, instanța a reținut că anterior

pronunțării sentinței de declinare a competenței de

către Judecătoria sectorului 3 București, a fost

pronunțată decizia nr. 348/2014 a Curții Constituționale

care a stabilit că „instanța de executare este judecătoria în a

cărei circumscripție se află, la date sesizării organului

de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara

cazurilor în care legea dispune altfel (...)”.

S-a

reținut că după pronunțarea acestei decizii au existat

numeroase conflicte de competență între instanțe din cauza

modalității de aplicare a prevederilor C. proc. civ. în funcție

de data începerii executării silite, unul dintre acestea fiind

soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin

decizia nr. 828 din 13 martie 2013, în sensul că instanța

supremă a stabilit că „trebuie subliniat că la pronunțarea

prezentului regulator, instanța supremă va avea în vedere textul

actual al art. 650 alin. (1) C. proc. civ. [art. 651 alin. (1) în prezent],

chiar dacă acesta avea un alt conținut la data sesizării

instanței de judecată”.

La rândul

său, Judecătoria Buhuși, a admis excepția

necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și, prin

sentința nr. 397 din 12 iunie 2017, a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 3

București, reținând incidența în cauză a dispozițiilor

art. 650 alin. (1) C. proc. civ., în forma modificată după

pronunțarea Deciziei nr. 348/2014 a Curții Constituționale care

a stabilit că „instanța de executare este judecătoria în a

cărei circumscripție se află, la data sesizării organului

de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor

în care legea dispune altfel”.

Reținând

că sediul debitorului la data sesizării organului de executare era pe

raza Judecătoriei sector 3 București, iar textul art. 650 alin. (1) C.

proc. civ. [actual art. 653 alin. (1)] trebuie avut în vedere în forma

stabilită ca urmare a deciziei Curții Constituționale, chiar

dacă la data pronunțării încheierii de încuviințare avea un

alt conținut, Judecătoria Buhuși a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 3

București.

Constând ivit

conflict negativ de competență, prin încheierea din 18 septembrie

2017, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și

Justiție în vederea pronunțării regulatorului de

competență.

Învestită

cu soluționarea conflictului negativ de competență, Înalta Curte

va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea

Judecătoriei Momești, pentru următoarele considerente:

Dispozițiile

art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ

de competență atunci când două sau mai multe instanțe

și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces

sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță

învestită își declină, la rândul său, competența în

favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

Înalta Curte

reține că în cauză a avut loc o declinare succesivă de

competență a cererii de validare a popririi efectuată în dosarul

de executare nr. x/2013 al B.E.J. D., în sensul că Judecătoria sectorului

3 București și-a declinat competența în favoarea

Judecătoriei Momești care, la rândul său, și-a declinat

competența în favoarea Judecătoriei Buhuși, iar această din

urmă instanță a declinat competența de soluționare a

cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 3 București.

În ceea ce

privește norma legală care a determinat ivirea conflictului negativ

de competență, se constată că toate cele trei instanțe

au reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 650 C.

proc. civ., însă Judecătoria sectorului 3 București s-a raportat

la forma în vigoare la data sesizării organului de executare, iar

Judecătoria Momești și Judecătoria Buhuși s-au

raportat la forma art. 650 C. proc. civ., după publicarea în M. Of. a

Deciziei nr. 348/2014 a Curții Constituționale.

Înalta Curte

reține că prin cererea înregistrată la data de 17 septembrie

2013, creditoarea SC A. IFN SA a solicitat B.E.J. D. din Momești,

înregistrarea cererii de executare silită și deschiderea dosarului de

executare împotriva debitorului B.

Prin

încheierea din data de 7 octombrie 2013, Judecătoria Moinești a

încuviințat executarea silită în dosarul de executare nr. x/2013

și a autorizat creditoarea să treacă la executarea silită a

obligației de plată a sumei de 19.798,81 lei, cuprinse în titlu

executoriu contract de credit nr. 9300512894719000/2008, prin poprire și

urmărire mobiliară.

În cadrul

dosarului de executare nr. x/2013, creditoarea SC A. IFN SA a formulat la data

de 20 noiembrie 2015, cererea de validare a popririi ce face obiectul cauzei de

față.

În raport de

situația de fapt sus-menționată, precum și de

dispozițiile art. 622 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora „în

cazul în care debitorul nu executa de bună voie obligația sa, aceasta

se aduce la îndeplinire prin executare silită, care începe odată cu

sesizarea organului de executare, potrivit dispozițiilor prezentei

cărți, dacă prin lege specială nu se prevede altfel”, Înalta

Curte constată că procedura executării silite a început în

cauză la data de 17 septembrie 2013, data sesizării organului de

executare cu cererea de deschidere a procedurii.

Față

de data deschiderii procedurii executării silite, Judecătoria

Moinești a devenit instanță de executare, în temeiul

dispozițiilor art. 650 alin. (1) C. proc. civ. [devenit art. 651 alin. (1)

ulterior republicării C. proc. civ. în M. Of. nr. 247/10.04.2015], în

forma anterioară Deciziei Curții Constituționale nr. 348/2014,

publicată în M. Of. nr. 529/16.07.2014, potrivit cărora „instanța

de executare este Judecătoria în circumscripția căreia se

află biroul executorului judecătoresc care face executarea, în afara

cazurilor în care legea dispune altfel”

În raport de

dispozițiile art. 789 alin. (1) C. proc. civ. „Dacă terțul

poprit nu își îndeplinește obligațiile ce îi revin pentru

efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma

urmăribilă, a liberat-o debitorului poprit, creditorul

urmăritor, debitorul sau executorul judecătoresc, în termen de cel

mult o lună de la data când terțul poprit trebuia să consemneze

sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza

instanța de executare, în vederea validării popririi”, în urma

incidentului ivit în cursul executării, anume refuzul terțului poprit

de a executa obligațiile impuse prin adresa executorului

judecătoresc, creditorul are îndreptățirea de a se adresa

instanței de executare, în vedere validării popririi.

Se

reține și faptul că, în temeiul dispozițiilor art. 650

alin. (2) C. proc. civ. [devenit art. 651 alin. (3) C. proc. civ., ulterior

republicării C. proc. civ. în M. Of. nr. 247/10.04.2015], potrivit

cărora: „(2) Instanța de executare soluționează

contestațiile la executare, precum și orice alte incidente

apărute în cursul executării silite, cu excepția celor date de

lege în competența altor instanțe sau organe”, cererea ce face obiect

al litigiului în legătură cu care a intervenit conflictul de

competență reprezintă un incident cu caracter accesoriu

față de executarea silită începută ia data de 17 septembrie

2013, de competența instanței de executare, în speță,

Judecătoria Moinești.

Înalta Curte

constată că schimbarea normelor de competență

teritorială privind instanța de executare, urmare a declarării

neconstituționalitădi art. 650 alin. (1) C. proc. civ., prin Decizia

Curții Constituționale nr. 348/2014, publicată în M. Of. nr. 529/16.07.2014,

nu are efect asupra executării silite începute înainte de data

suspendării de drept, respectiv a încetării efectelor lor juridice de

la data de 16 iulie 2014, data expirării termenului de 45 de zile de la

data publicării deciziei în M. Of.

Astfel, în

temeiul dispozițiilor art. 147 alin. (4) teza a II-a din Constituție,

potrivit căreia „De la data publicării, deciziile (n.n. Curții

Constituționale) sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor”, Decizia Curții Constituționale nr. 348 din 17 iunie 2014

produce efecte numai pentru viitor, nu și cu privire la situațiile

juridice trecute sau aflate în curs de desfășurare.

În

consecință, Înalta Curte constată că sunt pe deplin

aplicabile dispozițiile art. 25 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

potrivit cărora „procesele în curs de judecată, precum și

executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi.

Procesele în curs de judecată la data schimbării competenței

instanțelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele

instanțe, potrivit legii sub care au început.”

Cum cererea

de încuviințare a executării silite a fost înregistrată la

organul de executare înainte de publicarea în M. Of. a Deciziei Curții

Constituționale nr. 348/17.06.2014, este aplicabilă regula potrivit

căreia competența rămâne câștigată în favoarea

instanței legal învestite, chiar dacă ulterior norma care a

determinat competența este înlăturată, potrivit celor

prevăzute de art. 25 alin. (2) C. proc. civ.

În contextul

executării silite, competența instanței de executare este

fixată la momentul formulării primului act începător de

executare, respectiv cererea de sesizare a organului de executare, calitatea sa

de instanță de executare fiind legal dobândită pe întreaga

durată a executării silite, iar modificarea dispozițiilor

legale, survenită pe parcurs, nu este de natură să o

influențeze.

În raport de

dispozițiile art. 650 alin. (1) C. proc. civ., în forma în vigoare la data

începerii executării silite [devenit art. 651 alin. (1), ulterior republicării

C. proc. civ. în M. Of. nr. 247/10.04.2015], Judecătoria Moinești a

devenit instanța de executare, motiv pentru care, în raport de

considerentele mai sus expuse, instanței de executare îi revine

competența de soluționare a cauzei de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește

competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei

Moinești.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 20 octombrie 2017.