ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 828/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 828/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față,

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Dâmbovița, secția penală, prin sentința penală nr. 124 din 11 aprilie 2012

pronunțată, în dosarul nr. 3766/120/2011, a dispus în baza art. 9 alin. (1) lit.

b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 10 alin. (1) teza a II-a din

același act normativ, raportat la art. 63 alin. (3) teza a II-a C. pen., condamnarea

inculpatului P.V., la 5.000 lei amendă penală.

A atras atenția

inculpatului asupra prevederilor art. 63

1

C. pen.

În baza art. 346 alin.

(1) C. proc. pen., raportat la art. 14 din același cod, a luat act că A.N.A.F.,

nu se constituie parte civilă în procesul penal, prejudiciul fiind recuperat

prin achitarea acestuia.

În baza art. 13 alin.

(1) din Legea nr. 241/2005 la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, s-a

dispus înaintarea unei copii de pe dispozitivul acesteia să fie comunicată O.N.R.C.

în vederea efectuării mențiunilor corespunzătoare în registrul comerțului.

În baza art. 191 alin.

(1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare

către stat în sumă de 350 lei, din care 204 lei reprezintă cheltuielile

judiciare stabilite în faza urmăririi penale.

Instanța a fost

sesizată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița nr. 1060/

PI din 15 iunie 2011 consecutiv căruia potrivit art. 300 C. proc. pen., s-a și

investit cu judecarea cauzei în vederea tragerii la răspundere penală a

inculpatului P.V. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 9 lit. b)

din Legea nr. 241/2005, constând, în esență, în aceea că nu a evidențiat în

evidențele contabile o parte din operațiunile comerciale efectuate și a

veniturilor realizate, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor

fiscale.

Hotărând soluționarea

în fond a cauzei penale prin condamnare în conformitate cu dispozițiile art. 345

alin. (2) C. proc. pen., după efectuarea cercetării judecătorești în condițiile

art. 288 – art. 291 C. proc. pen., în cursul căreia au fost administrate

probele strânse la urmărirea penală și alte probe noi, instanța fondului a

examinat și apreciat materialul probator confirmând existența faptului ilicit

dedus judecății și vinovăția penală a autorului acesteia, sens în care a

constatat următoarele:

La data de 19 august 2010

a fost efectuat un control la toate punctele de lucru aparținând SC O.C. SRL

Târgoviște, administrată de către inculpatul P.V. și având ca principal obiect

de activitate „comerțul cu ridicata” nespecializat de produse alimentare,

băuturi și tutun, ocazie cu care s-a procedat la verificarea mărfurilor aflate

fizic la fiecare punct de lucru al societății, stabilindu-se stocul faptic de

mărfuri la data efectuării controlului,

constatările

fiind consemnate în cuprinsul procesului verbal întocmit la acea dată.

Deoarece în urma

acestor verificări efectuate s-au constatat diferențe între stocul scriptic de

mărfuri și cel constatat la data controlului, procesul verbal întocmit a fost

înaintat Gărzii Financiare Dâmbovița care a continuat verificările

întocmindu-se în acest sens procesul verbal de constatare din 09 septembrie 2010.

În urma acestui din

urmă control s-a constatat o diferență între stocul scriptic de mărfuri și cel

faptic de 1.245.929 lei reprezentând marfă vândută și neînregistrată,

sustrăgându-se de la înregistrarea și plata TVA în sumă de 241.148 lei și a

unui impozit pe profit în sumă de 7296 lei, constatări menționate în cuprinsul

procesului verbal de constatare nr. 719117/2010, înaintat D.G.F.P. Dâmbovița

care la rândul acesteia a întocmit raportul de inspecție fiscală nr. 3456 din 14

ianuarie 2011 prin care au fost confirmate cuantumurile taxelor și impozitelor

suplimentare stabilite inițial de Garda financiară în sarcina societății,

necontestate de către inculpat care prin ordinul de plată nr. 298 și 299 din 14

septembrie 2010 a achitat integral prejudiciul stabilit.

În drept, fapta

săvârșită de inculpat, în calitate de administrator al SC O.C. SRL,

întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală

prevăzută în art. 9 din Legea nr. 241/2005, săvârșită în modalitatea

prevăzută de lit. b), anume omisiunea evidențierii în actele contabile ori în

alte documente legale, a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor

realizate.

Situația de fapt mai

sus enunțată a fost reținută în baza întregului material probator administrat

în cauză, reprezentat de: procesul verbal de constatare încheiat de către

lucrătorii de poliție la data de 19 august 2010, procesul verbal încheiat de

Garda Financiară, raportul de inspecție fiscală, procesele verbale

inventariere, declarațiile martorilor T.E.M., R.V., I.I., R.O.M.

Nu au fost reținute

apărările formulate de inculpat atât în faza urmăririi penale cât și în cursul

judecății constând în aceea că singurii vinovați de situația constatată cu

ocazia controlului, anume diferența dintre soldul scriptic și cel faptic, sunt

cei 4 angajați (vânzători) la punctele de desfacere a mărfurilor care și-ar fi

însușit bunuri din gestiune, apărarea formulată în acest sens fiind una

subiectivă și nesusținută de dovezi.

Emiterea deciziilor

de impunere pe numele angajaților este una formală, nereprezentând decât o

încercare de a evita angajarea răspunderii penale, fiind fără dubiu că

mărfurile constatate lipsă în gestiune au fost comercializate fără ca

încasările să fie evidențiate prin casa de marcat.

Față de situația

existentă în cauză, se apreciază că nu sunt incidente dispozițiile art. 10 lit.

d) C. proc. pen., fiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii,

inclusiv sub aspectul laturii subiective.

Astfel, forma de

vinovăție sub care se săvârșește această infracțiune este intenția

directă calificată prin scop, fapta fiind săvârșită tocmai în vederea

sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale. În acest sens este avut în

vedere faptul că inculpatul cunoștea prevederile legale în ceea ce privește

inventarierea patrimoniului societății, recunoscând că nu a mai făcut o

inventariere care să clarifice înregistrările contabile anuale din anul 2006, acceptând

să fie sancționat pentru neîndeplinirea acestei obligații așa cum rezultă din

procesul verbal de constatare și sancționare a contravențiilor nr. 2271/2009.

Faptul că societatea beneficia

de serviciile a 3 contabili, nu exclude vinovăția inculpatului, potrivit

legislației în domeniu, (Legea nr. 31/1990) administratorul legal al societății

fiind răspunzător pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor legale pe care legea

le impune, tot acesta fiind cel care poartă întreaga responsabilitate pentru

organizarea și conducerea societății.

Cu alte cuvinte

subiectul activ al infracțiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea

nr. 241/2005, respectiv art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 este

administratorul de drept al societății, acestuia revenindu-i răspunderea pentru

înregistrarea în contabilitate a operațiunilor comerciale și nu contabilului.

În privința pedepsei,

având în vedere că inculpatul a achitat în cursul urmăririi penale prejudiciul

cauzat, prejudiciu pe care nu l-a contestat, cuantumul acestuia fiind de până

la 100.000 euro în echivalentul monedei naționale ceea ce conduce la incidența

în cauză a dispozițiilor art. 10 alin. (1) alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 241/2005,

ținând cont de celelalte criterii de individualizare prevăzute în art. 72 C.

pen., s-a apreciat că în cauză, scopul pedepsei poate fi atins și prin

aplicarea unei pedepse cu amendă penală.

În ceea ce privește

reținerea în cauză a dispozițiilor art. 74 C. pen., privitoare la

circumstanțele atenuante judiciare, instanța de fond a apreciat că

circumstanței de la lit. b) a art. 74 C. pen., i s-a dat eficiență prin

reținerea dispozițiilor art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 241/2005, iar

conduita bună a inculpatului înainte de săvârșirea faptei chiar dacă nu

este calificată ca având natura unei circumstanțe atenuante judiciare în sensul

prevederilor art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., totuși o astfel de împrejurare

este avută în vedere în cadrul criteriilor generale de individualizare a

pedepsei, respectiv la momentul alegerii sancțiunii de drept penal ce urmează a

i se aplica inculpatului.

S-a atras atenția

inculpatului asupra prevederilor art. 63

1

C. pen., privitoare la

înlocuirea amenzii cu pedeapsa închisorii, în situația în care, cu rea credință

se va sustrage de la executarea pedepsei.

Având în vedere sancțiunea

de drept penal aplicată, în cauză nu sunt incidente dispozițiile legale

privitoare la pedepsele accesorii, respectiv la pedeapsa complementară, nefiind

întrunite condițiile prevăzute pentru aplicarea unor astfel de pedepse.

Sub aspectul laturii

civile a cauzei urmează s-a luat act că A.N.A.F. nu s-a constituit parte civilă

în procesul penal, manifestare de voință exprimată în cuprinsul înscrisului intitulat

„întâmpinare” depus la dosar.

sentințe penale a formulat apel în termen legal inculpatul P.V. criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând, în esență, că nu este vinovat

de comiterea infracțiunii reținute în sarcina sa.

Apelantul inculpat a

învederat că vinovați de existența lipsei în gestiune identificată de către

organele de urmărire penală sunt angajații societății care au lucrat în cadrul

gestiunii respective (vânzători, manipulanți, etc.), angajați cărora li s-au

emis de către societate angajamente de plată pe care aceștia nu le-au contestat

și care se afla în executare.

Pe de altă parte, a

mai precizat apelantul, că instanța de fond a reținut fără ca acest lucru să

rezulte din probele administrate în cauză, că mărfurile constatate lipsă în

gestiune au fost comercializate (vândute), fiind prezumată această operațiune

comercială pe simpla lor lipsă din gestiune. Daca s-ar admite acest raționament

al primei instanțe ar însemna că orice lipsă în gestiune (unele datorate unor

spargeri cu autori necunoscuți și prezumate ca fiind înscenări făcute de

administrator) se poate prezuma ca fiind o evaziune fiscală, situație, care

este de neadmis.

Susține apelantul că

prin probele administrate în cursul urmăririi penale, dar și cu ocazia

cercetării judecătorești a făcut dovada împrejurărilor care exclud vinovăția sa

în comiterea infracțiunii ce face obiectul sesizării instanței de judecată,

respectiv faptul că nu avea nici un contact direct cu mărfurile comercializate

de către societate comercială al cărei administrator este, că nu avea acces în

interiorul gestiunii decât în prezența gestionarului, gestiunea fiind

securizată cu sisteme speciale care se aflau sub controlul direct și unic al

gestionarului respectiv.

Pentru toate aceste

motive a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței primei instanțe

si achitarea sa, conform prevederilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10

alin. (1) lit. a) sau la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. (faptei îi

lipsește un element constitutiv-latura obiectivă).

Curtea, examinând

hotărârea apelată, a arătat că instanța de fond a reținut în mod corect și

complet situația de fapt și a realizat o justă interpretare și apreciere a

mijloacelor de probă administrate în cauză în cursul procesului penal, din care

rezultă atât existența faptei pentru care inculpatul P.V. a fost trimis în

judecată, cât și săvârșirea acesteia cu vinovăție, în forma cerută de lege.

Au fost avute astfel

în vedere atât probele administrate în cursul urmăririi penale, respectiv:

procesul-verbal de constatare încheiat la data de 19 august 2010 de lucrători

de poliție din cadrul S.I.F., raportul de inspecție fiscală, procesele-verbale

de verificare, declarațiile martorilor, declarațiile inculpatului, cât și

probele administrate nemijlocit de către instanța de judecată, declarațiile

inculpatului și martorilor, atât cei audiați și în cursul urmăririi penale, cât

și cei cu privire la care audierea a apărut ca fiind necesară în cursul cercetării

judecătorești.

Pe baza acestor

mijloace de probă în mod corect s-a reținut că în urma unui control efectuat la

data de 19 august 2010 de către lucrători de poliție din cadrul I.J.P.

Dâmbovița, S.I.F. la toate punctele de lucru aparținând SC O.C. SRL Târgoviște,

administrată de către inculpatul P.V. s-au constatat diferențe între stocul

scriptic de mărfuri și cel constatat la data controlului. Procesele verbale

întocmite au fost înaintate Gărzii Financiare Dâmbovița care a continuat

verificările întocmindu-se în acest sens procesul verbal de constatare din 09

septembrie 2010.

În urma acestui din

urmă control s-a constatat o diferență între stocul scriptic de mărfuri și cel

faptic de 1.245.929 lei reprezentând marfă vândută și neînregistrată,

societatea sustrăgându-se de la înregistrarea și plata TVA în sumă de 241.148

lei și a unui impozit pe profit în sumă de 7296 lei, constatări menționate în

cuprinsul procesului verbal de constatare nr. 719117/2010, înaintat D.G.F.P. Dâmbovița

care la rândul acesteia a întocmit raportul de inspecție fiscală nr. 3456 din 14

ianuarie 2011 prin care au fost confirmate cuantumurile taxelor și impozitelor

suplimentare stabilite inițial de Garda financiară în sarcina societății,

necontestate de către inculpat care prin ordinul de plată nr. 298 și 299 din 14

septembrie 2010 a achitat integral prejudiciul stabilit.

Cu privire la

criticile formulate de către inculpat în ceea ce privește starea de fapt

reținută de către instanța de fond, instanța de prim control judiciar a reținut

în primul rând faptul că aspectele au fost invocate și în fața tribunalului

care a procedat la analizarea acestora, în motivarea sentinței apelate fiind

precizate toate elementele care au condus instanța la reținerea acestei stări

de fapt și la înlăturarea apărărilor inculpatului.

S-a reținut faptul că

existența unor lipsuri în gestiunile societății comerciale al cărei

administrator este inculpatul constituie o împrejurare certă, dovedită atât

prin procesele verbale de control întocmite de către organele competente ale

statului, cât și prin declarațiile martorilor audiați în cauză și necontestate

de către inculpat, acesta chiar procedând la achitarea taxelor și impozitelor

stabilite în sarcina societății.

Curtea de apel a mai remarcat

faptul că diferența între stocul scriptic de mărfuri și cel faptic al

societății este în cuantum de 1.245.929 lei, o sumă importantă chiar pentru o

societate cu un volum de activitate mediu, cum este aceea al cărei inculpatul

este administrator. Mai mult, din analiza anexei la procesul verbal de control

întocmit de către Garda Financiară Dâmbovița, coroborat cu procesul verbal

încheiat la 19 august 2010 de către lucrătorii de poliție, rezultă că, în

principal, diferența menționată este localizată la nivelul unui singur punct de

lucru al societății, situat în complexul P. din Târgoviște, spațiul 55, corp 6.

și aceasta reprezintă aproximativ jumătate din stocul de marfă al acestui punct

de lucru.

În aceste condiții,

în care jumătate din stocul de marfă al unui punct de lucru lipsește, fiind

vorba de mărfuri care ocupă un important spațiu, așa cum rezultă din procesul

verbal întocmit de către lucrătorii de poliție lipsind aproximativ 2000 cartușe

țigări, se poate rezonabil presupune că administratorul societății cunoștea

despre existența lipsurilor în gestiunea punctului de lucru.

Coroborând

declarațiile martorilor T.E.M., R.V., R.O. și I.I., date atât în cursul

urmăririi penale, cât și în fața tribunalului, instanța de apel a reținut, în

acord cu prima instanță, faptul că aceste persoane, gestionarii punctului de

lucru al societății, respectiv manipulanții care asigurau aprovizionarea, nu

și-au însușit bani sau bunuri din gestiunea societății, gestionarii învederând

faptul că în cursul activității eliberau bonuri fiscale pentru produsele

comercializate, iar recepționarea de la manipulanți a mărfurilor în gestiune se

realiza pe baza înscrisurilor justificative prevăzute de lege, nefiind

constatate diferențe între acestea și produsele efectiv livrate.

Pe de altă parte,

este de remarcat faptul că din coroborarea declarațiilor martorilor menționați,

cu înscrisurile din vol. IV U.P., precum și cu declarațiile inculpatului

apelant date în cauză, a rezultat că la societatea comercială al cărei

administrator este acesta, anterior controlului efectuat de către organele

competente, la 19 august 2010 și în cursul lunii septembrie 2010, ultima

inventariere a produselor existente în stocul societății a fost realizată în

cursul anului 2006, când gestionari ai societății erau alte persoane decât cele

menționate anterior.

În aceste condiții,

în care produsele ce făceau obiectul de activitate al societății intrau în

gestiunea acesteia însoțite de documentele justificative legale, iar

comercializarea acestora către clienți se realiza tot pe baza documentelor

prevăzute de lege, neînscrierea în evidența contabilă a operațiunilor care au

condus la apariția diferențelor dintre evidența scriptică și bunurile existente

în realitate în gestiunea societății este rezultatul activității inculpatului,

din declarațiile martorilor M.E. și C.M., rezultând că acestea țineau

evidențele contabile pe baza actelor ce le erau puse la dispoziție de către

inculpat, declarațiile gestionarelor punctelor de lucru confirmând că acesta

ridica zilnic de la punctele de lucru atât banii rezultați în urma activității,

cât și bonurile fiscale emise.

Susținerea

inculpatului apelant, în sensul că simpla existență a unei lipse în gestiunea

societății nu poate justifica reținerea în sarcina sa comiterea infracțiunii de

evaziune fiscală în forma prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005,

în aceste condiții nu poate fi reținută de către Curte, din probele

administrate în cauză rezultând indubitabil că inculpatul este persoana care a

comis actele materiale ce reprezintă elementul material al infracțiunii

menționate anterior, acesta fiind persoana care se ocupa de furnizarea către

persoanele însărcinate în cadrul firmei cu ținerea evidenței contabile a

înscrisurilor justificative legale, ocazie cu care nu a prezentat toate aceste

dovezi legale a activității desfășurate în vederea înscrierii în evidența

menționată anterior.

De asemenea, Curtea a

reținut că deși din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul nu avea

acces direct, fizic, în gestiunile societății, acest aspect nu are nici o

relevanță în prezenta cauză, acuzațiile ce i se aduc acestuia nevizând

existența unei interacțiuni fizice cu stocul de marfă care să fi condus la

diminuarea acestuia, ci omisiunea înscrierii în evidențele contabile a tuturor

operațiunilor comerciale realizate, ceea ce nu presupune acest contact direct.

Mai mult, emiterea

unor decizii de imputare de către societate pe numele gestionarilor și

manipulaților nu poate fi considerat ca fiind un element probator care să

conducă la înlăturarea vinovăției inculpatului, chiar dacă acestea nu sunt

contestate, în condițiile în care, trecând peste nelegalitatea acestei măsuri,

decizia de imputare nemaifiind prevăzută de către Codul Muncii ca mijloc de

recuperare a prejudiciului material cauzat prin fapta salariatului, este evident

că aceste acte unilaterale ale societății au fost emise pro causa, după

realizarea controlului la punctele de lucru ale societății.

Pe cale de

consecință, curtea a constatat că atât situația de fapt, cât și vinovăția

inculpatului au fost în mod judicios reținute, în realitate inculpatul

neînregistrând în evidențele contabile ale societății al cărei administrator

este operațiuni comerciale reale, în scopul evitării plății către bugetul

consolidat al statului a impozitelor și taxelor datorate, prejudiciul cauzat

prin aceste acțiuni fiind în sumă de 241.148 lei, reprezentând TVA și în sumă

de 7296 lei, impozit pe profit.

Pe cale de

consecință, criticile apelantului inculpat privitoare la greșita sa condamnare au

fost apreciate, ca nefondate, neimpunându-se deci reformarea hotărârii în

latură penală, care a fost în mod judicios rezolvată de către prima instanță.

Așadar, Curtea a

observat că încadrarea juridică dată faptei este corectă, vinovăția apelantului

inculpat fiind confirmată de mijloacele de probă astfel cum acestea au fost

detaliate mai sus, așa că soluția de condamnare a acestuia este justă, iar

individualizarea pedepsei realizându-se cu respectarea cerințelor înscrise în art.

52 și art. 72 C. pen., precum și a prevederilor art. 10 alin. (1) teza a II-a

din Legea nr. 241/2005, în condițiile în care acesta a achitat integral

prejudiciul cauzat, cu un cuantum mai mic decât limita de 100.000 euro, încă

din cursul urmăririi penale.

În consecință, Curtea

de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în

baza deciziei nr. 139 din 19 septembrie 2012, a respins, ca nefundat, apelul

inculpatului dispunând obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare în

favoarea statului.

amintitei decizii a declarat în termen legal recurs inculpatul P.V. invocând

critici de nelegalitate și netemeinicie cu privire la încălcarea gravă a

prezumției de nevinovăție dar și a normelor de procedură.

Într-o primă critică

avansată, apărătorul ales al recurentului inculpat P.V. susține că instanța de

apel a încălcat flagrant prevederile art. 317 C. proc. pen., stabilind că fapta

inculpatului constând în omisiunea prezentării documentelor legale privind

vânzarea de marfă ar constitui infracțiunea prevăzută de art. 9 lit. b) din

Legea nr. 241/2005, însă simpla lectură a rechizitoriului arată că acuzația nu

s-a întemeiat pe această faptă.

Depășind limitele

investirii, Curtea de Apel Ploiești a formulat raționamente bazate pe fapte noi

pe care le-a apreciat acte materiale ale infracțiunii de evaziune fiscală,

context în care, potrivit apărării s-ar fi impus extinderea procesului penal.

Se mai arată,

circumscris cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 12 C. proc.

pen., că instanțele nu au observat că nu există nicio probă din care să rezulte

că omisiunea de înregistrare invocată de procuror ar fi avut drept scop

sustragerea de la plata obligațiilor fiscale, iar cum scopul omisiunii,

intenția directă este un element constitutiv al infracțiunii de evaziune

fiscală, chiar dacă omisiunea s-ar datora inculpatului, prevederile art. 11 pct.

2 lit. a) – art. 10 lit. d) C. proc. pen., impuneau achitarea.

Subsumat prevederilor

art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen., s-a invocat grava eroare de fapt

produsă în interpretarea probelor pornind de la prezumția de rea credință a

inculpatului, respectiv de la ideea că gestionarii și manipulatorii mărfurilor

trebuie să fie crezuți când declară că nu au sustras ori pierdut mărfuri, pe

când cel care nu a avut contact fizic cu marfa și nu a efectuat nici

înregistrări în mod direct este vinovat, chiar dacă niciuna din persoanele

audiate nu a declarat că inculpatul ar fi săvârșit acte materiale de

comercializare.

Apărarea învederează,

pe de altă parte că astfel cum au fost reținute faptele de către prima instanță

și de cea de apel, dacă ar fi reală, s-ar încadra în dispozițiile art. 31 C.

pen., raportat la art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005 în lipsa efectuării de

către inculpat a înregistrărilor în contabilitate, nu i s-ar putea imputa decât

determinarea contabililor ca, fără vinovăție, să omită înregistrarea

operațiunilor comerciale reale, ceea ce ar atrage incidența cazului de casare

prevăzut de art. 385

9

pct. 17 C. proc. pen.

În dezvoltarea

cazurilor de casare invocate se susține că întregul material probator a relevat

cu certitudine că inculpatul nu a dispus efectuarea de inventarieri și alte

verificări gestionare o perioadă îndelungată de timp, dispunând aceste măsuri

la solicitarea organelor de control și că s-au evidențiat mari diferențe, între

datele scriptice și cele faptice.

În explicarea

apariției diferențelor menționate și procedându-se la evaluarea situației s-a

constatat că situațiile zilnice corespund cu bonurile predate în contabilitate,

împrejurare în care au concluzionat că s-au vândut mărfuri fără a fi emise bonuri

de casele de marcat.

Verificările

efectuate au mai arătat că nu au existat sustrageri sau acte de delapidare,

însă, deși s-ar fi impus, apărarea arată că nu s-a procedat la evaluarea

eventualei neglijențe a gestionarilor în operațiunile de predare-primire a

mărfii la intrarea în gestiune sau la desfacere și în supravegherea clienților.

Rămânând valabilă

doar ipoteza vânzării fără emiterea de bonuri, ar fi trebuit să se verifice

dacă vânzarea respectivă a fost efectuată din dispoziția ori la îndemnul inculpatului,

ori din proprie inițiativă de către vânzători.

Apărătorul ales al

recurentului inculpat nu este de acord nici cu aserțiunile instanței de apel

conform cărora inculpatul ar fi preluat de la vânzători toate documentele

contabile, dar ar fi predat mai puține și mai puțini bani la contabilitate

întrucât o asemenea manieră de evaziune fiscală este proprie doar unor persoane

cu intelect limitat.

Cât privește

încălcarea prezumției de nevinovăție se invocă aspectul că hotărârea de

condamnare a fost pronunțată de prima instanță pe baza unor probe indirecte și

pe bază de raționamente care au condus-o la concluzia că inculpatul a săvârșit

fapta, argumentele aduse în sprijinul acuzației nefiind sustenabile.

Fiecare faptă

probatorie indirectă reținută de instanțe, are și o altă explicație, nu numai

credibilă dar și reală, în viziunea apărării.

Astfel, omisiunea

inventarierii de natură a crea diferențe în gestiune poate fi explicată prin

dorința de a nu întrerupe activitatea; atitudinea față de salariați care au generat

paguba este una rezonabilă și umană în același timp.

Pe de altă parte, se

mai arată că este greșită concluzia potrivit căreia inculpatul nu se aștepta să

recupereze pierderea, știut fiind că în mediul de afaceri ceea ce importă este

eficiența economică a actului juridic, iar prin menținerea calității de

salariat se recuperează mai mult decât dacă s-ar desface contractul de muncă

salariaților neglijenți.

În fine, se mai

invocă aspectul că plata impozitului pe profit și a TVA-ului aferent mărfii

lipsă calculate de Garda Financiară a fost tendențios interpretată de

autoritățile judiciare, fiind pusă în corelație cu dorința de a diminua sau

înlătura răspunderea penală, ori realitatea este că plata a fost făcută de

societate prin administrator înaintea începerea urmăririi penale exclusiv

pentru evitarea blocării fie și provizorii, a conturilor bancare.

Examinând hotărârile

atacate, legalitatea și temeinicia acestora, prin prisma cazurilor de casare

invocate, a criticilor aduse, dar și conform art. 385

9

alin. (3) C.

proc. pen., în raport cu întregul material probator existent la dosarul cauzei,

Înalta Curte de Casație și Justiție expune:

În sarcina

inculpatului P.V. s-a reținut săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 9 alin.

(1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 conform căruia nu a evidențiat în actele

contabile ale societății comerciale O.C. SRL, al cărei administrator era, a

operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate.

În rezolvarea

acțiunii penale instanțele au apreciat că sunt întrunite exigențele tragerii la

răspundere penală a inculpatului, înlăturând apărările formulate de acesta, cu

argumentele înfățișate în cuprinsul hotărârii.

Se reține că în urma

controlului efectuat la 19 august 2010 la toate punctele de lucru aparținând SC

O.C. SRL Târgoviște administrată de inculpatul P.V. și având ca principal

obiect de activitate „comerțul cu ridicata nespecializat de produse alimentare,

băuturi, tutun”, procedându-se la verificarea mărfurilor aflate fizic la

fiecare punct de lucru al societății comerciale și stocul scriptic s-au

constatat diferențe. Continuându-se evaluarea situației, a fost evidențiată o

diferență între stocul scriptic de mărfuri și cel faptic de 1.245.929 lei

reprezentând marfă vândută și neînregistrată, prin sustragere și înregistrare

la plata TVA în sumă de 241.148 lei și a unui impozit pe profit de 7296 lei,

aspecte necontestate de către inculpat care a achitat integral prejudiciul

stabilit.

Efectuând propriul

demers analitic cu privire la fapta reținută în sarcina inculpatului, Înalta

Curte de Casație și Justiție consideră că acțiunile derulate de inculpat

conturează atât latura obiectivă, cât și cea subiectivă a infracțiunii de

evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005,

amintind că scopul urmărit prin comiterea acestei infracțiuni este sustragerea

de la plata obligațiilor fiscale, faptă ilicită constând în omisiunea

evidențierii în actele contabile ori în alte documente legale a operațiunilor

comerciale efectuate sau a veniturilor realizate.

În raport cu critica

adusă de recurentul inculpat P.V., prin apărătorul său ales, potrivit căreia

instanța de prim control judiciar ar fi formulat raționamente bazate pe fapte

noi, apreciate ca acte materiale ale infracțiunii de evaziune fiscală, fără

însă a extinde procesul penal, Înalta Curte de Casație și Justiție, evaluând

obiectul judecății în conformitate cu art. 317 C. proc. pen., constată că instanțele

nu au depășit limitele investirii lor, astfel încât critica nu poate fi

primită.

În ceea ce privește

pretinsa gravă eroare de fapt produsă ca urmare a interpretării greșite a

probelor, cu consecința greșitei condamnări a inculpatului, Înalta Curte de

Casație și Justiție nu identifică vreun element care să atragă incidența

cazului de casare reglementat de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen., în

contextul în care situația de fapt stabilită prin hotărârile atacate corespunde

probelor dosarului.

Astfel, subiectul

activ al infracțiunii deduse judecății este administratorul de drept al

societății care poartă responsabilitatea pentru înregistrarea în contabilitate

a operațiunilor comerciale, calitate pe care o deținea inculpatul P.V. în

cadrul SC O.C. SRL. Pe de altă parte, inculpatul cunoștea prevederile legale cu

referire la inventarierea patrimoniului societății, fără a contesta faptul că

nu făcuse o asemenea inventariere în scopul clarificării înregistrărilor

contabile anuale încă din 2006.

Aspectul că

inculpatul nu a avut contact fizic cu marfa și că nu a efectuat înregistrări în

mod direct nu exclude vinovăția acestuia, potrivit legislației în domeniu

(Legea nr. 31/1990) administratorul legal al societății purtând răspunderea

pentru stricta îndeplinire a atribuțiilor ce țin de organizarea și conducerea

societății comerciale.

În același registru

se înscriu și susținerile apărării cu privire la eventuala neglijență a

gestionarilor, manipulatorilor mărfurilor, ori a celor trei gestionari angajați

în cadrul societății, precum și cele care indicau ca singuri vinovați pentru

situația creată cei 4 vânzători care și-ar fi însușit bunuri din gestiune (fapt

nedovedit).

Prin urmare, probele

cauzei –procesul verbal de constatare încheiat de către lucrătorii de poliție

la 19 august 2010, cel întocmit de Garda Financiară, raportul de inspecție

fiscală, procesele verbale inventariere, declarațiile martorilor, au conturat

pe deplin și dincolo de orice dubiu vinovăția inculpatului în săvârșirea

infracțiunii deduse judecății.

În raport cu

apărările construite de inculpat, se impune observația că așa cum a rezultat

din audierea martorilor ce și-au desfășurat activitatea în cadrul societății

comerciale, evidența contabilă era ținută pe baza actelor puse la dispoziție de

către inculpat, gestionarele punctelor de lucru confirmând că acesta ridica

zilnic de la punctele de lucru atât banii rezultați în urma activității cât și

bonurile fiscale emise, astfel încât inculpatul nu avea acces direct, fizic în

gestiunile societății, aspectul este lipsit de relevanță, având în vedere

natura infracțiunii incriminate și care nu presupune o interacțiune fizică cu

stocul de marfă care să fi determinat diminuarea acestuia.

Contrar celor

învederate de apărare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că

hotărârea de condamnare s-a fundamentat pe probe certe, de natură a răsturna

prezumția de nevinovăție și a elimina orice îndoială.

Nici critica

referitoare la greșita aplicare a legii astfel cum a fost invocată și care

vizează constatarea că în lipsa efectuării de către inculpat a înregistrărilor

în contabilitate s-ar fi impus reținerea în sarcina acestuia, cel mult a

determinării contabililor ca să omită înregistrarea operațiunilor comerciale

reale, nu poate fi primită în virtutea considerentelor deja înfățișate.

În consecință, Înalta Curte de Casație și

Justiție, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.V. împotriva deciziei

penale nr. 139 din 19 septembrie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția penală

și pentru cauze cu minori și de familie.

Va obliga recurentul inculpat la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul P.V. împotriva deciziei penale nr. 139 din 19 septembrie 2012 a

Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de

250 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând

onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea

apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

7 martie 2013

.