ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 828/2013

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Tribunalul Dâmbovița, secția penală, prin sentința penală nr. 124 din 11 aprilie 2012 pronunțată, în dosarul nr. 3766/120/2011, a dispus în baza art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 10 alin. (1) teza a II-a din același act normativ, raportat la art. 63 alin. (3) teza a II-a C. pen., condamnarea inculpatului P.V., la 5.000 lei amendă penală. A atras atenția inculpatului asupra prevederilor art. 63 1 C. pen. În baza art. 346 alin. (1) C. proc. pen., raportat la art. 14 din același cod, a luat act că A.N.A.F., nu se constituie parte civilă în procesul penal, prejudiciul fiind recuperat prin achitarea acestuia.

În baza art. 13 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, s-a dispus înaintarea unei copii de pe dispozitivul acesteia să fie comunicată O.N.R.C. în vederea efectuării mențiunilor corespunzătoare în registrul comerțului. În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 350 lei, din care 204 lei reprezintă cheltuielile judiciare stabilite în faza urmăririi penale. Instanța a fost sesizată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița nr. 1060/ PI din 15 iunie 2011 consecutiv căruia potrivit art. 300 C. proc. pen., s-a și investit cu judecarea cauzei în vederea tragerii la răspundere penală a inculpatului P.V.

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, constând, în esență, în aceea că nu a evidențiat în evidențele contabile o parte din operațiunile comerciale efectuate și a veniturilor realizate, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale. Hotărând soluționarea în fond a cauzei penale prin condamnare în conformitate cu dispozițiile art. 345 alin. (2) C. proc. pen., după efectuarea cercetării judecătorești în condițiile art. 288 – art. 291 C. proc. pen., în cursul căreia au fost administrate probele strânse la urmărirea penală și alte probe noi, instanța fondului a examinat și apreciat materialul probator confirmând existența faptului ilicit dedus judecății și vinovăția penală a autorului acesteia, sens în care a constatat următoarele: La data de 19 august 2010 a fost efectuat un control la toate punctele de lucru aparținând SC O.C.

SRL Târgoviște, administrată de către inculpatul P.V. și având ca principal obiect de activitate „comerțul cu ridicata” nespecializat de produse alimentare, băuturi și tutun, ocazie cu care s-a procedat la verificarea mărfurilor aflate fizic la fiecare punct de lucru al societății, stabilindu-se stocul faptic de mărfuri la data efectuării controlului, constatările fiind consemnate în cuprinsul procesului verbal întocmit la acea dată.

Deoarece în urma acestor verificări efectuate s-au constatat diferențe între stocul scriptic de mărfuri și cel constatat la data controlului, procesul verbal întocmit a fost înaintat Gărzii Financiare Dâmbovița care a continuat verificările întocmindu-se în acest sens procesul verbal de constatare din 09 septembrie 2010. În urma acestui din urmă control s-a constatat o diferență între stocul scriptic de mărfuri și cel faptic de 1.245.929 lei reprezentând marfă vândută și neînregistrată, sustrăgându-se de la înregistrarea și plata TVA în sumă de 241.148 lei și a unui impozit pe profit în sumă de 7296 lei, constatări menționate în cuprinsul procesului verbal de constatare nr. 719117/2010, înaintat D.G.F.P.

Dâmbovița care la rândul acesteia a întocmit raportul de inspecție fiscală nr. 3456 din 14 ianuarie 2011 prin care au fost confirmate cuantumurile taxelor și impozitelor suplimentare stabilite inițial de Garda financiară în sarcina societății, necontestate de către inculpat care prin ordinul de plată nr. 298 și 299 din 14 septembrie 2010 a achitat integral prejudiciul stabilit. În drept, fapta săvârșită de inculpat, în calitate de administrator al SC O.C. SRL, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 din Legea nr. 241/2005, săvârșită în modalitatea prevăzută de lit. b), anume omisiunea evidențierii în actele contabile ori în alte documente legale, a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate.

Situația de fapt mai sus enunțată a fost reținută în baza întregului material probator administrat în cauză, reprezentat de: procesul verbal de constatare încheiat de către lucrătorii de poliție la data de 19 august 2010, procesul verbal încheiat de Garda Financiară, raportul de inspecție fiscală, procesele verbale inventariere, declarațiile martorilor T.E.M., R.V., I.I., R.O.M. Nu au fost reținute apărările formulate de inculpat atât în faza urmăririi penale cât și în cursul judecății constând în aceea că singurii vinovați de situația constatată cu ocazia controlului, anume diferența dintre soldul scriptic și cel faptic, sunt cei 4 angajați (vânzători) la punctele de desfacere a mărfurilor care și-ar fi însușit bunuri din gestiune, apărarea formulată în acest sens fiind una subiectivă și nesusținută de dovezi.

Emiterea deciziilor de impunere pe numele angajaților este una formală, nereprezentând decât o încercare de a evita angajarea răspunderii penale, fiind fără dubiu că mărfurile constatate lipsă în gestiune au fost comercializate fără ca încasările să fie evidențiate prin casa de marcat. Față de situația existentă în cauză, se apreciază că nu sunt incidente dispozițiile art. 10 lit. d) C. proc. pen., fiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, inclusiv sub aspectul laturii subiective. Astfel, forma de vinovăție sub care se săvârșește această infracțiune este intenția directă calificată prin scop, fapta fiind săvârșită tocmai în vederea sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale.

În acest sens este avut în vedere faptul că inculpatul cunoștea prevederile legale în ceea ce privește inventarierea patrimoniului societății, recunoscând că nu a mai făcut o inventariere care să clarifice înregistrările contabile anuale din anul 2006, acceptând să fie sancționat pentru neîndeplinirea acestei obligații așa cum rezultă din procesul verbal de constatare și sancționare a contravențiilor nr. 2271/2009. Faptul că societatea beneficia de serviciile a 3 contabili, nu exclude vinovăția inculpatului, potrivit legislației în domeniu, (Legea nr. 31/1990) administratorul legal al societății fiind răspunzător pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor legale pe care legea le impune, tot acesta fiind cel care poartă întreaga responsabilitate pentru organizarea și conducerea societății.

Cu alte cuvinte subiectul activ al infracțiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, respectiv art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 este administratorul de drept al societății, acestuia revenindu-i răspunderea pentru înregistrarea în contabilitate a operațiunilor comerciale și nu contabilului. În privința pedepsei, având în vedere că inculpatul a achitat în cursul urmăririi penale prejudiciul cauzat, prejudiciu pe care nu l-a contestat, cuantumul acestuia fiind de până la 100.000 euro în echivalentul monedei naționale ceea ce conduce la incidența în cauză a dispozițiilor art. 10 alin. (1) alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 241/2005, ținând cont de celelalte criterii de individualizare prevăzute în art. 72 C. pen., s-a apreciat că în cauză, scopul pedepsei poate fi atins și prin aplicarea unei pedepse cu amendă penală.

În ceea ce privește reținerea în cauză a dispozițiilor art. 74 C. pen., privitoare la circumstanțele atenuante judiciare, instanța de fond a apreciat că circumstanței de la lit. b) a art. 74 C. pen., i s-a dat eficiență prin reținerea dispozițiilor art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 241/2005, iar conduita bună a inculpatului înainte de săvârșirea faptei chiar dacă nu este calificată ca având natura unei circumstanțe atenuante judiciare în sensul prevederilor art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., totuși o astfel de împrejurare este avută în vedere în cadrul criteriilor generale de individualizare a pedepsei, respectiv la momentul alegerii sancțiunii de drept penal ce urmează a i se aplica inculpatului.

S-a atras atenția inculpatului asupra prevederilor art. 63 1 C. pen., privitoare la înlocuirea amenzii cu pedeapsa închisorii, în situația în care, cu rea credință se va sustrage de la executarea pedepsei. Având în vedere sancțiunea de drept penal aplicată, în cauză nu sunt incidente dispozițiile legale privitoare la pedepsele accesorii, respectiv la pedeapsa complementară, nefiind întrunite condițiile prevăzute pentru aplicarea unor astfel de pedepse. Sub aspectul laturii civile a cauzei urmează s-a luat act că A.N.A.F. nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, manifestare de voință exprimată în cuprinsul înscrisului intitulat „întâmpinare” depus la dosar. 2. Împotriva evocatei sentințe penale a formulat apel în termen legal inculpatul P.V.

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând, în esență, că nu este vinovat de comiterea infracțiunii reținute în sarcina sa. Apelantul inculpat a învederat că vinovați de existența lipsei în gestiune identificată de către organele de urmărire penală sunt angajații societății care au lucrat în cadrul gestiunii respective (vânzători, manipulanți, etc.), angajați cărora li s-au emis de către societate angajamente de plată pe care aceștia nu le-au contestat și care se afla în executare. Pe de altă parte, a mai precizat apelantul, că instanța de fond a reținut fără ca acest lucru să rezulte din probele administrate în cauză, că mărfurile constatate lipsă în gestiune au fost comercializate (vândute), fiind prezumată această operațiune comercială pe simpla lor lipsă din gestiune.

Daca s-ar admite acest raționament al primei instanțe ar însemna că orice lipsă în gestiune (unele datorate unor spargeri cu autori necunoscuți și prezumate ca fiind înscenări făcute de administrator) se poate prezuma ca fiind o evaziune fiscală, situație, care este de neadmis. Susține apelantul că prin probele administrate în cursul urmăririi penale, dar și cu ocazia cercetării judecătorești a făcut dovada împrejurărilor care exclud vinovăția sa în comiterea infracțiunii ce face obiectul sesizării instanței de judecată, respectiv faptul că nu avea nici un contact direct cu mărfurile comercializate de către societate comercială al cărei administrator este, că nu avea acces în interiorul gestiunii decât în prezența gestionarului, gestiunea fiind securizată cu sisteme speciale care se aflau sub controlul direct și unic al gestionarului respectiv.

Pentru toate aceste motive a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței primei instanțe si achitarea sa, conform prevederilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) sau la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. (faptei îi lipsește un element constitutiv-latura obiectivă). Curtea, examinând hotărârea apelată, a arătat că instanța de fond a reținut în mod corect și complet situația de fapt și a realizat o justă interpretare și apreciere a mijloacelor de probă administrate în cauză în cursul procesului penal, din care rezultă atât existența faptei pentru care inculpatul P.V. a fost trimis în judecată, cât și săvârșirea acesteia cu vinovăție, în forma cerută de lege.

Au fost avute astfel în vedere atât probele administrate în cursul urmăririi penale, respectiv: procesul-verbal de constatare încheiat la data de 19 august 2010 de lucrători de poliție din cadrul S.I.F., raportul de inspecție fiscală, procesele-verbale de verificare, declarațiile martorilor, declarațiile inculpatului, cât și probele administrate nemijlocit de către instanța de judecată, declarațiile inculpatului și martorilor, atât cei audiați și în cursul urmăririi penale, cât și cei cu privire la care audierea a apărut ca fiind necesară în cursul cercetării judecătorești. Pe baza acestor mijloace de probă în mod corect s-a reținut că în urma unui control efectuat la data de 19 august 2010 de către lucrători de poliție din cadrul I.J.P.

Dâmbovița, S.I.F. la toate punctele de lucru aparținând SC O.C. SRL Târgoviște, administrată de către inculpatul P.V. s-au constatat diferențe între stocul scriptic de mărfuri și cel constatat la data controlului. Procesele verbale întocmite au fost înaintate Gărzii Financiare Dâmbovița care a continuat verificările întocmindu-se în acest sens procesul verbal de constatare din 09 septembrie 2010. În urma acestui din urmă control s-a constatat o diferență între stocul scriptic de mărfuri și cel faptic de 1.245.929 lei reprezentând marfă vândută și neînregistrată, societatea sustrăgându-se de la înregistrarea și plata TVA în sumă de 241.148 lei și a unui impozit pe profit în sumă de 7296 lei, constatări menționate în cuprinsul procesului verbal de constatare nr. 719117/2010, înaintat D.G.F.P.

Dâmbovița care la rândul acesteia a întocmit raportul de inspecție fiscală nr. 3456 din 14 ianuarie 2011 prin care au fost confirmate cuantumurile taxelor și impozitelor suplimentare stabilite inițial de Garda financiară în sarcina societății, necontestate de către inculpat care prin ordinul de plată nr. 298 și 299 din 14 septembrie 2010 a achitat integral prejudiciul stabilit. Cu privire la criticile formulate de către inculpat în ceea ce privește starea de fapt reținută de către instanța de fond, instanța de prim control judiciar a reținut în primul rând faptul că aspectele au fost invocate și în fața tribunalului care a procedat la analizarea acestora, în motivarea sentinței apelate fiind precizate toate elementele care au condus instanța la reținerea acestei stări de fapt și la înlăturarea apărărilor inculpatului.

S-a reținut faptul că existența unor lipsuri în gestiunile societății comerciale al cărei administrator este inculpatul constituie o împrejurare certă, dovedită atât prin procesele verbale de control întocmite de către organele competente ale statului, cât și prin declarațiile martorilor audiați în cauză și necontestate de către inculpat, acesta chiar procedând la achitarea taxelor și impozitelor stabilite în sarcina societății. Curtea de apel a mai remarcat faptul că diferența între stocul scriptic de mărfuri și cel faptic al societății este în cuantum de 1.245.929 lei, o sumă importantă chiar pentru o societate cu un volum de activitate mediu, cum este aceea al cărei inculpatul este administrator.

Mai mult, din analiza anexei la procesul verbal de control întocmit de către Garda Financiară Dâmbovița, coroborat cu procesul verbal încheiat la 19 august 2010 de către lucrătorii de poliție, rezultă că, în principal, diferența menționată este localizată la nivelul unui singur punct de lucru al societății, situat în complexul P. din Târgoviște, spațiul 55, corp 6. și aceasta reprezintă aproximativ jumătate din stocul de marfă al acestui punct de lucru. În aceste condiții, în care jumătate din stocul de marfă al unui punct de lucru lipsește, fiind vorba de mărfuri care ocupă un important spațiu, așa cum rezultă din procesul verbal întocmit de către lucrătorii de poliție lipsind aproximativ 2000 cartușe țigări, se poate rezonabil presupune că administratorul societății cunoștea despre existența lipsurilor în gestiunea punctului de lucru.

Coroborând declarațiile martorilor T.E.M., R.V., R.O. și I.I., date atât în cursul urmăririi penale, cât și în fața tribunalului, instanța de apel a reținut, în acord cu prima instanță, faptul că aceste persoane, gestionarii punctului de lucru al societății, respectiv manipulanții care asigurau aprovizionarea, nu și-au însușit bani sau bunuri din gestiunea societății, gestionarii învederând faptul că în cursul activității eliberau bonuri fiscale pentru produsele comercializate, iar recepționarea de la manipulanți a mărfurilor în gestiune se realiza pe baza înscrisurilor justificative prevăzute de lege, nefiind constatate diferențe între acestea și produsele efectiv livrate.

Pe de altă parte, este de remarcat faptul că din coroborarea declarațiilor martorilor menționați, cu înscrisurile din vol. IV U.P., precum și cu declarațiile inculpatului apelant date în cauză, a rezultat că la societatea comercială al cărei administrator este acesta, anterior controlului efectuat de către organele competente, la 19 august 2010 și în cursul lunii septembrie 2010, ultima inventariere a produselor existente în stocul societății a fost realizată în cursul anului 2006, când gestionari ai societății erau alte persoane decât cele menționate anterior.

În aceste condiții, în care produsele ce făceau obiectul de activitate al societății intrau în gestiunea acesteia însoțite de documentele justificative legale, iar comercializarea acestora către clienți se realiza tot pe baza documentelor prevăzute de lege, neînscrierea în evidența contabilă a operațiunilor care au condus la apariția diferențelor dintre evidența scriptică și bunurile existente în realitate în gestiunea societății este rezultatul activității inculpatului, din declarațiile martorilor M.E. și C.M., rezultând că acestea țineau evidențele contabile pe baza actelor ce le erau puse la dispoziție de către inculpat, declarațiile gestionarelor punctelor de lucru confirmând că acesta ridica zilnic de la punctele de lucru atât banii rezultați în urma activității, cât și bonurile fiscale emise.

Susținerea inculpatului apelant, în sensul că simpla existență a unei lipse în gestiunea societății nu poate justifica reținerea în sarcina sa comiterea infracțiunii de evaziune fiscală în forma prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, în aceste condiții nu poate fi reținută de către Curte, din probele administrate în cauză rezultând indubitabil că inculpatul este persoana care a comis actele materiale ce reprezintă elementul material al infracțiunii menționate anterior, acesta fiind persoana care se ocupa de furnizarea către persoanele însărcinate în cadrul firmei cu ținerea evidenței contabile a înscrisurilor justificative legale, ocazie cu care nu a prezentat toate aceste dovezi legale a activității desfășurate în vederea înscrierii în evidența menționată anterior.

De asemenea, Curtea a reținut că deși din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul nu avea acces direct, fizic, în gestiunile societății, acest aspect nu are nici o relevanță în prezenta cauză, acuzațiile ce i se aduc acestuia nevizând existența unei interacțiuni fizice cu stocul de marfă care să fi condus la diminuarea acestuia, ci omisiunea înscrierii în evidențele contabile a tuturor operațiunilor comerciale realizate, ceea ce nu presupune acest contact direct.

Mai mult, emiterea unor decizii de imputare de către societate pe numele gestionarilor și manipulaților nu poate fi considerat ca fiind un element probator care să conducă la înlăturarea vinovăției inculpatului, chiar dacă acestea nu sunt contestate, în condițiile în care, trecând peste nelegalitatea acestei măsuri, decizia de imputare nemaifiind prevăzută de către Codul Muncii ca mijloc de recuperare a prejudiciului material cauzat prin fapta salariatului, este evident că aceste acte unilaterale ale societății au fost emise pro causa, după realizarea controlului la punctele de lucru ale societății.

Pe cale de consecință, curtea a constatat că atât situația de fapt, cât și vinovăția inculpatului au fost în mod judicios reținute, în realitate inculpatul neînregistrând în evidențele contabile ale societății al cărei administrator este operațiuni comerciale reale, în scopul evitării plății către bugetul consolidat al statului a impozitelor și taxelor datorate, prejudiciul cauzat prin aceste acțiuni fiind în sumă de 241.148 lei, reprezentând TVA și în sumă de 7296 lei, impozit pe profit. Pe cale de consecință, criticile apelantului inculpat privitoare la greșita sa condamnare au fost apreciate, ca nefondate, neimpunându-se deci reformarea hotărârii în latură penală, care a fost în mod judicios rezolvată de către prima instanță.

Așadar, Curtea a observat că încadrarea juridică dată faptei este corectă, vinovăția apelantului inculpat fiind confirmată de mijloacele de probă astfel cum acestea au fost detaliate mai sus, așa că soluția de condamnare a acestuia este justă, iar individualizarea pedepsei realizându-se cu respectarea cerințelor înscrise în art. 52 și art. 72 C. pen., precum și a prevederilor art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 241/2005, în condițiile în care acesta a achitat integral prejudiciul cauzat, cu un cuantum mai mic decât limita de 100.000 euro, încă din cursul urmăririi penale. În consecință, Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în baza deciziei nr. 139 din 19 septembrie 2012, a respins, ca nefundat, apelul inculpatului dispunând obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare în favoarea statului.

3. Împotriva amintitei decizii a declarat în termen legal recurs inculpatul P.V. invocând critici de nelegalitate și netemeinicie cu privire la încălcarea gravă a prezumției de nevinovăție dar și a normelor de procedură. Într-o primă critică avansată, apărătorul ales al recurentului inculpat P.V. susține că instanța de apel a încălcat flagrant prevederile art. 317 C. proc. pen., stabilind că fapta inculpatului constând în omisiunea prezentării documentelor legale privind vânzarea de marfă ar constitui infracțiunea prevăzută de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, însă simpla lectură a rechizitoriului arată că acuzația nu s-a întemeiat pe această faptă. Depășind limitele investirii, Curtea de Apel Ploiești a formulat raționamente bazate pe fapte noi pe care le-a apreciat acte materiale ale infracțiunii de evaziune fiscală, context în care, potrivit apărării s-ar fi impus extinderea procesului penal.

Se mai arată, circumscris cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 12 C. proc. pen., că instanțele nu au observat că nu există nicio probă din care să rezulte că omisiunea de înregistrare invocată de procuror ar fi avut drept scop sustragerea de la plata obligațiilor fiscale, iar cum scopul omisiunii, intenția directă este un element constitutiv al infracțiunii de evaziune fiscală, chiar dacă omisiunea s-ar datora inculpatului, prevederile art. 11 pct. 2 lit. a) – art. 10 lit. d) C. proc. pen., impuneau achitarea. Subsumat prevederilor art. 385 9 pct. 18 C. proc.

pen., s-a invocat grava eroare de fapt produsă în interpretarea probelor pornind de la prezumția de rea credință a inculpatului, respectiv de la ideea că gestionarii și manipulatorii mărfurilor trebuie să fie crezuți când declară că nu au sustras ori pierdut mărfuri, pe când cel care nu a avut contact fizic cu marfa și nu a efectuat nici înregistrări în mod direct este vinovat, chiar dacă niciuna din persoanele audiate nu a declarat că inculpatul ar fi săvârșit acte materiale de comercializare.

Apărarea învederează, pe de altă parte că astfel cum au fost reținute faptele de către prima instanță și de cea de apel, dacă ar fi reală, s-ar încadra în dispozițiile art. 31 C. pen., raportat la art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005 în lipsa efectuării de către inculpat a înregistrărilor în contabilitate, nu i s-ar putea imputa decât determinarea contabililor ca, fără vinovăție, să omită înregistrarea operațiunilor comerciale reale, ceea ce ar atrage incidența cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 C. proc. pen. În dezvoltarea cazurilor de casare invocate se susține că întregul material probator a relevat cu certitudine că inculpatul nu a dispus efectuarea de inventarieri și alte verificări gestionare o perioadă îndelungată de timp, dispunând aceste măsuri la solicitarea organelor de control și că s-au evidențiat mari diferențe, între datele scriptice și cele faptice.

În explicarea apariției diferențelor menționate și procedându-se la evaluarea situației s-a constatat că situațiile zilnice corespund cu bonurile predate în contabilitate, împrejurare în care au concluzionat că s-au vândut mărfuri fără a fi emise bonuri de casele de marcat. Verificările efectuate au mai arătat că nu au existat sustrageri sau acte de delapidare, însă, deși s-ar fi impus, apărarea arată că nu s-a procedat la evaluarea eventualei neglijențe a gestionarilor în operațiunile de predare-primire a mărfii la intrarea în gestiune sau la desfacere și în supravegherea clienților. Rămânând valabilă doar ipoteza vânzării fără emiterea de bonuri, ar fi trebuit să se verifice dacă vânzarea respectivă a fost efectuată din dispoziția ori la îndemnul inculpatului, ori din proprie inițiativă de către vânzători.

Apărătorul ales al recurentului inculpat nu este de acord nici cu aserțiunile instanței de apel conform cărora inculpatul ar fi preluat de la vânzători toate documentele contabile, dar ar fi predat mai puține și mai puțini bani la contabilitate întrucât o asemenea manieră de evaziune fiscală este proprie doar unor persoane cu intelect limitat. Cât privește încălcarea prezumției de nevinovăție se invocă aspectul că hotărârea de condamnare a fost pronunțată de prima instanță pe baza unor probe indirecte și pe bază de raționamente care au condus-o la concluzia că inculpatul a săvârșit fapta, argumentele aduse în sprijinul acuzației nefiind sustenabile. Fiecare faptă probatorie indirectă reținută de instanțe, are și o altă explicație, nu numai credibilă dar și reală, în viziunea apărării.

Astfel, omisiunea inventarierii de natură a crea diferențe în gestiune poate fi explicată prin dorința de a nu întrerupe activitatea; atitudinea față de salariați care au generat paguba este una rezonabilă și umană în același timp. Pe de altă parte, se mai arată că este greșită concluzia potrivit căreia inculpatul nu se aștepta să recupereze pierderea, știut fiind că în mediul de afaceri ceea ce importă este eficiența economică a actului juridic, iar prin menținerea calității de salariat se recuperează mai mult decât dacă s-ar desface contractul de muncă salariaților neglijenți.

În fine, se mai invocă aspectul că plata impozitului pe profit și a TVA-ului aferent mărfii lipsă calculate de Garda Financiară a fost tendențios interpretată de autoritățile judiciare, fiind pusă în corelație cu dorința de a diminua sau înlătura răspunderea penală, ori realitatea este că plata a fost făcută de societate prin administrator înaintea începerea urmăririi penale exclusiv pentru evitarea blocării fie și provizorii, a conturilor bancare. Examinând hotărârile atacate, legalitatea și temeinicia acestora, prin prisma cazurilor de casare invocate, a criticilor aduse, dar și conform art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., în raport cu întregul material probator existent la dosarul cauzei, Înalta Curte de Casație și Justiție expune: În sarcina inculpatului P.V.

s-a reținut săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 conform căruia nu a evidențiat în actele contabile ale societății comerciale O.C. SRL, al cărei administrator era, a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate. În rezolvarea acțiunii penale instanțele au apreciat că sunt întrunite exigențele tragerii la răspundere penală a inculpatului, înlăturând apărările formulate de acesta, cu argumentele înfățișate în cuprinsul hotărârii. Se reține că în urma controlului efectuat la 19 august 2010 la toate punctele de lucru aparținând SC O.C. SRL Târgoviște administrată de inculpatul P.V. și având ca principal obiect de activitate „comerțul cu ridicata nespecializat de produse alimentare, băuturi, tutun”, procedându-se la verificarea mărfurilor aflate fizic la fiecare punct de lucru al societății comerciale și stocul scriptic s-au constatat diferențe.

Continuându-se evaluarea situației, a fost evidențiată o diferență între stocul scriptic de mărfuri și cel faptic de 1.245.929 lei reprezentând marfă vândută și neînregistrată, prin sustragere și înregistrare la plata TVA în sumă de 241.148 lei și a unui impozit pe profit de 7296 lei, aspecte necontestate de către inculpat care a achitat integral prejudiciul stabilit. Efectuând propriul demers analitic cu privire la fapta reținută în sarcina inculpatului, Înalta Curte de Casație și Justiție consideră că acțiunile derulate de inculpat conturează atât latura obiectivă, cât și cea subiectivă a infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, amintind că scopul urmărit prin comiterea acestei infracțiuni este sustragerea de la plata obligațiilor fiscale, faptă ilicită constând în omisiunea evidențierii în actele contabile ori în alte documente legale a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate.

În raport cu critica adusă de recurentul inculpat P.V., prin apărătorul său ales, potrivit căreia instanța de prim control judiciar ar fi formulat raționamente bazate pe fapte noi, apreciate ca acte materiale ale infracțiunii de evaziune fiscală, fără însă a extinde procesul penal, Înalta Curte de Casație și Justiție, evaluând obiectul judecății în conformitate cu art. 317 C. proc. pen., constată că instanțele nu au depășit limitele investirii lor, astfel încât critica nu poate fi primită. În ceea ce privește pretinsa gravă eroare de fapt produsă ca urmare a interpretării greșite a probelor, cu consecința greșitei condamnări a inculpatului, Înalta Curte de Casație și Justiție nu identifică vreun element care să atragă incidența cazului de casare reglementat de art. 385 9 pct. 18 C. proc.

pen., în contextul în care situația de fapt stabilită prin hotărârile atacate corespunde probelor dosarului. Astfel, subiectul activ al infracțiunii deduse judecății este administratorul de drept al societății care poartă responsabilitatea pentru înregistrarea în contabilitate a operațiunilor comerciale, calitate pe care o deținea inculpatul P.V. în cadrul SC O.C. SRL. Pe de altă parte, inculpatul cunoștea prevederile legale cu referire la inventarierea patrimoniului societății, fără a contesta faptul că nu făcuse o asemenea inventariere în scopul clarificării înregistrărilor contabile anuale încă din 2006. Aspectul că inculpatul nu a avut contact fizic cu marfa și că nu a efectuat înregistrări în mod direct nu exclude vinovăția acestuia, potrivit legislației în domeniu (Legea nr. 31/1990) administratorul legal al societății purtând răspunderea pentru stricta îndeplinire a atribuțiilor ce țin de organizarea și conducerea societății comerciale.

În același registru se înscriu și susținerile apărării cu privire la eventuala neglijență a gestionarilor, manipulatorilor mărfurilor, ori a celor trei gestionari angajați în cadrul societății, precum și cele care indicau ca singuri vinovați pentru situația creată cei 4 vânzători care și-ar fi însușit bunuri din gestiune (fapt nedovedit). Prin urmare, probele cauzei –procesul verbal de constatare încheiat de către lucrătorii de poliție la 19 august 2010, cel întocmit de Garda Financiară, raportul de inspecție fiscală, procesele verbale inventariere, declarațiile martorilor, au conturat pe deplin și dincolo de orice dubiu vinovăția inculpatului în săvârșirea infracțiunii deduse judecății.

În raport cu apărările construite de inculpat, se impune observația că așa cum a rezultat din audierea martorilor ce și-au desfășurat activitatea în cadrul societății comerciale, evidența contabilă era ținută pe baza actelor puse la dispoziție de către inculpat, gestionarele punctelor de lucru confirmând că acesta ridica zilnic de la punctele de lucru atât banii rezultați în urma activității cât și bonurile fiscale emise, astfel încât inculpatul nu avea acces direct, fizic în gestiunile societății, aspectul este lipsit de relevanță, având în vedere natura infracțiunii incriminate și care nu presupune o interacțiune fizică cu stocul de marfă care să fi determinat diminuarea acestuia. Contrar celor învederate de apărare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că hotărârea de condamnare s-a fundamentat pe probe certe, de natură a răsturna prezumția de nevinovăție și a elimina orice îndoială.

Nici critica referitoare la greșita aplicare a legii astfel cum a fost invocată și care vizează constatarea că în lipsa efectuării de către inculpat a înregistrărilor în contabilitate s-ar fi impus reținerea în sarcina acestuia, cel mult a determinării contabililor ca să omită înregistrarea operațiunilor comerciale reale, nu poate fi primită în virtutea considerentelor deja înfățișate. În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.V. împotriva deciziei penale nr. 139 din 19 septembrie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.V. împotriva deciziei penale nr. 139 din 19 septembrie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 7 martie 2013 .