ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 624/2013

Asupra recursurilor de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 353 din 18 octombrie 2011 a Tribunalului Dâmbovița prin care în baza art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 lit. a) C. pen., art. 76 lit. d) C. pen., inculpatul B.G., a fost condamnat la pedeapsa de un an închisoare. S-a făcut aplicarea art. 71 și 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. În baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei, iar în baza art. 82 C. pen., s-a stabilit termen de încercare de 3 ani, din care un an cuantumul pedepsei aplicate și 2 ani intervalul de timp prevăzut de lege. S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen.

În baza art. 71 alin. ultim C. pen., s-a suspendat executarea pedepselor accesorii pe perioada suspendării pedepsei principale. În baza art. 346 C. proc. pen., s-a admis acțiunea civilă formulată de partea civilă A.N.A.F., și a fost obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente SC B.C. SRL, prin lichidator judiciar T.V.E., la plata sumei de 53.967 lei, sumă datorată bugetului consolidat al statului. Pentru a hotărî astfel, prima instanță analizând actele și lucrările dosarului, a reținut că inculpatul B.G., în calitate de administrator al SC B.C. SRL, a înregistrat în evidența contabilă facturi fiscale care nu reflectă efectuarea unor operații reale și nu constituie documente justificative pentru deducerea TVA-ului, iar cheltuiala aferentă nu este deductibilă având ca scop neplata taxelor și impozitelor aferente.

În concret, prima instanță a reținut că în urma controlului efectuat de comisarii G.F. Dâmbovița la societatea administrată de inculpat, a verificării actelor contabile a rezultat că, în perioada noiembrie 2008 – mai 2009, societatea comercială B.C. SRL a înregistrat pe cheltuieli suma de 154.106 lei și a dedus TVA în sumă de 29.310 lei în baza a 38 facturi fiscale ce poartă antetul la furnizor SC C. SRL București. Analizând aceste 38 facturi fiscale a rezultat că nu corespund realității. Astfel, la denumirea produselor sau serviciilor este menționat doar prestări servicii buc. 1 fără a fi menționată natura acestora, nu sunt însoțite de situații de lucrări, nu sunt emise în ordine cronologică a seriei, sunt completate necorespunzător lipsind mențiuni cu privire la delegate, datele de identitate a persoanei ce a întocmit facturile și semnăturile de primire.

De asemenea în urma controlului încrucișat efectuat la SC C. SRL București – A.N.A.F. – A.F.P. Sector 5 a comunicat procesul verbal întocmit pe data de 22 ianuarie 2010 din care rezultă că între cele două societăți nu au existat relații comerciale în perioada noiembrie 2008, mai 2009 cele 38 facturi nefiind emise de către societatea controlată de către inspectorii fiscali. Situația de fapt s-a stabilit în urma coroborării probatoriului administrat în faza de urmărire penală, constând în declarațiile inculpatului și înscrisuri, atât pe cele întocmite în urma controlului cât și pe cele emanând de la SC B.C. SRL. La primul termen de judecata, inculpatul prezent în instanță, a solicitat termen pentru a-și angaja apărător, după care nu s-a mai prezentat la nici unul dintre cele 5 termene de judecata acordate, deși instanța a emis inclusiv mandate de aducere pe numele acestuia.

Prin adresa nr. 22952 din 18 mai 2011 A.N.A.F. București, prin reprezentant D.G.F.P. Dâmbovița, împuternicit conform delegației nr. 68512 din 28 aprilie 2011, s-a constituit parte civilă cu suma de 64.795 lei cu titlu de impozit pe profit și TVA cât și accesoriile aferente acestora calculate până la plata efectivă a debitului acesteia, reprezentând beneficiul nerealizat. În dovedirea cererii, partea civilă a depus raport de inspecție fiscală din 24 iunie 2010, proces verbal din 28 iunie 2010 si decizie de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plata stabilite de inspecția fiscală, toate întocmite de D.G.F.P. Dâmbovița, toate aceste înscrisuri aflându-se la dosarul de urmărire penală.

Urmare a relațiilor înaintate la dosarul cauzei de către O.R.C. Dâmbovița, Tribunalul a procedat la introducerea în cauză și citarea în calitate de parte responsabila civilmente a SC B.C. SRL, prin lichidator judiciar. Instanța de fond a constatat că existența faptelor și vinovăția inculpatului au fost atestate de materialul probator administrat în cauză, după cum urmează: recunoașterea autorului făcută în cuprinsul declarației dată la data de 2 decembrie 2010 în faza urmăririi penale, în condițiile în care inculpatul nu a putut fi audiat de instanță, recunoaștere ce s-a coroborat cu nota de constatare nr. 613317/ DB din 29 decembrie 2009 întocmită de G.F. Dâmbovița în urma controlului efectuat de aceasta instituție la SC B.C.

SRL potrivit căreia cele 38 de facturi fiscale în baza cărora SC B.C. SRL a înregistrat pe cheltuieli suma de 154.106 lei (valoare fără TVA) și a dedus TVA în suma de 29.310 lei nu reflectă efectuarea unor operațiuni reale și nu constituie documente justificative care să fie înregistrate în evidența contabilă a SC B.C. SRL Corbii Mari, pentru deducerea TVA, iar cheltuiala aferentă nu este deductibilă, aceasta având ca rezultat sustragerea de la plata către bugetul statului a unei TVA în sumă de 29.310 lei și a unui impozit pe profit în sumă de 24.657 lei, cele 38 facturile fiscale in cuprinsul cărora societatea SC B.C. SRL figura la rubrica „cumpărător”, emitente fiind menționate C. SRL București iar într-una dintre facturi M.M.

SRL, adresa nr. 702669 din 11 iunie 20101 emisă de G.F. - Secția București potrivit căreia SC C. SRL București nu a desfășurat relații comerciale cu SC B.C. SRL, document întocmit în urma controlului încrucișat efectuat de A.F.P. Sector 5 București, aceste concluzii fiind menționate in procesul verbal din 22 ianuarie 2010, raportul de inspecție fiscala din 24 iunie 2010 întocmit de D.G.F.P. Dâmbovița în urma inspecției fiscale generale efectuata la SC B.C. SRL Corbii Mari.

Prima instanță a apreciat că, în drept, fapta inculpatului de a înregistra în evidența contabilă facturi fiscale care nu reflectă efectuarea unor operații reale și nu constituie documente justificative pentru deducerea TVA-ului, iar cheltuiala aferentă nu este deductibilă având ca scop neplata taxelor și impozitelor aferente, constituie infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, comisă în formă continuată în perioada noiembrie 2008 - mai 2009, textul de lege incriminând evidențierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la baza operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive, săvârșite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale.

La individualizarea pedepsei la care inculpatul a fost condamnat prima instanță a ținut seama de dispozițiile art. 72 C. pen., respectiv de gradul de pericol social al faptei săvârșite, urmarea produsă constând în prejudicierea bugetului consolidat al statului cu o sumă consistentă, persoana făptuitorului, aflat la primul contact cu legea penală, motiv pentru care a reținut în favoarea sa circumstanța atenuantă prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen., stabilind o pedeapsă cu închisoarea într-un cuantum sub minimul special prevăzut de lege. Pentru un tratament penal complet instanța de fond a făcut aplicarea și a dispozițiilor art. 71 raportat la art. 64 lit. a) teza II și lit. b) C. pen., cu referire la interzicerea drepturilor electorale ale inculpatului, ca pedepse accesorii.

Cu privire la individualizarea judiciara a pedepsei, prima instanță a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 81 C. pen., pentru suspendarea condiționată a executării acesteia, respectiv cuantumul pedepsei, lipsa condamnării anterioare și faptul că scopul său poate fi atins fără executare efectivă, astfel ca a făcut aplicarea acestui text de lege, cu consecința stabilirii termenului de încercare reglementat de art. 82 C. pen. Pe latura civila, instanța de fond a constatat că A.N.A.F. s-au constituit parte civilă în cauză cu suma de 64.795 lei, prejudiciul pretins fiind produs de inculpat prin comiterea infracțiunii de evaziune fiscală, la care s-ar adăuga obligații suplimentare și nedeclarate datorate bugetului consolidat al statului.

În condițiile în care prejudiciul produs prin fapta de evaziune fiscală dedusă judecății este în cuantum de 53.967 lei, fiind vorba de o infracțiune de rezultat, prima instanță a apreciat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale doar cu privire la această sumă, cu referire la existența faptei ilicite, constând în încălcarea normelor de drept penal substanțial, a prejudiciul cert atât în privința existenței cât și a posibilității de evaluare, a legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu dedusă inclusiv din prevederile de drept penal care statornicesc răspunderea, inclusiv răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate prin fapte penale precum și vinovăția inculpatului, constând în intenția cu care a acționat, considerent pentru care a admis în această limită acțiunea civilă formulată de partea civila A.N.A.F., și a obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente la plata sumei de 53.967 lei.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel partea civilă A.N.A.F. prin D.G.F.P. Dâmbovița și inculpatul B.G. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Inculpatul apelant a criticat hotărârea în ceea ce privește greșita sa condamnare, susținând că nu au fost administrate toate mijloacele de probă necesare și utile cauzei, iar situația de fapt a fost eronat stabilită de către prima instanță, inculpatul nefiind vinovat de săvârșirea infracțiunii. Apelantul a susținut că a avut raporturi comerciale reale cu SC C. SRL BUCUREȘTI, sens în care a executat o serie de lucrări de renovare a unor puncte termice aparținând R.A.D.E.T. București, lucrări pentru care a încheiat diverse contracte cu alte societăți comerciale, printre care și SC C. SRL.

A mai arătat apelantul că facturile fiscale aflate la dosar sunt reale și au fost emise în urma acestor relații comerciale, iar în urma lucrărilor de subcontractare încheiate între cele două societăți comerciale SC C. SRL a prestat activități de înlocuire a pardoselii în incinta unor puncte termice din București, înlăturare tencuieli deteriorate, transport moloz, amenajare terase puncte termice, valoarea totală a facturilor fiind de aproximativ 130 mii lei, lucrările fiind derulate în intervalul 2008 – septembrie 2009, iar facturile aferente fiind înregistrate de inculpat în contabilitate. Pentru lămurirea completă a situației de fapt, după audierea inculpatului de către instanța de apel, apelantul-inculpat a solicitat completarea probelor în apel cu audierea martorilor B.G.M.

(administratorul SC C. SRL București) și M.I., precum și efectuarea unei expertize contabile și a unei expertize constructor, având obiectivele definite în nota de probatorii aflată dosar apel. Astfel, în privința expertizei judiciare contabile s-a solicitat a se stabili categoria și cota de impozitare aferente anilor 2008 și respectiv 2009 pentru societatea comercială administrată de inculpat SC B.C. SRL, stabilirea categoriei de impozit și a cotei de impozitare pentru facturile emise de SC C. SRL BUCUREȘTI în anii 2008 și 2009. În ceea ce privește expertiza constructor, s-a solicitat a se stabili lucrările executate la o serie de puncte termice din București de către societatea comercială administrată de inculpat, SC B.C.

SRL și anume la punctele termice: 1 Rahova, 6 Sălaj, 6 Sebastian și 2 Rahova, lucrări ce se referă la înlocuirea pardoselii și a tencuielii deteriorate, precum și stabilirea lucrărilor efectuate la terasele acestor puncte termice, precum și a perioadei de executare a acestor lucrări. În exercitarea garanțiilor prevăzute de componentele dreptului la apărare, curtea a încuviințat în apărare, completarea probelor în apel conform art. 378 alin. (2) C. proc. pen., cu audierea celor doi martori solicitați, prorogând discuția asupra încuviințării probelor cu expertize judiciare, după audierea acestor martori, așa cum a solicitat inculpatul prin apărător, potrivit încheierii din 19 ianuarie 2012. După audierea martorului B.G.M.

(după efectuarea demersurilor în baza rolului activ al instanței, pentru identificarea adresei la care acesta a fost citat), curtea a apreciat că nu se mai impune audierea martorului încuviințat în apărare M.I., întrucât acesta nu a fost angajatul societății C. SRL BUCUREȘTI și nici nu a putut fi identificat. În privința celor două expertize judiciare solicitate de apelant, curtea a apreciat că administrarea acestor două mijloace de probă este inutilă în raport de precizările făcute în ședință publică de către martorul B.G.M. și de obiectul trimiterii în judecată. Apelantul inculpat a solicitat admiterea apelului, desființarea hotărârii atacate în latură penală și civilă, și achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc.

pen., pentru lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii, arătând că în concret lipsește vinovăția sa deoarece lucrările de construcție s-au efectuat în realitate, iar inculpatul nu a avut nici un fel de posibilitate concretă să verifice datele de identificare înscrise pe facturile emise de furnizorul SC C. SRL. Tot în latură penală, în subsidiar, s-a solicitat reindividualizarea judiciară a pedepsei prin reținerea dispozițiilor ce vizează circumstanțele atenuante facultative judiciare, constând în lipsa antecedentelor penale și faptul că inculpatul se afla la începutul activității sale ca agent economic. În latură civilă, inculpatul a solicitat modificarea cuantumului despăgubirilor civile la plata cărora a fost obligat, arătând că sumele pentru care s-a exercitat acțiunea civilă în procesul penal nu au fost corect calculate, iar impozitul pe profit este supraevaluat.

Apelanta-parte civilă A.N.A.F. BUCUREȘTI prin D.G.F.P. Dâmbovița a criticat hotărârea primei instanțe în latură civilă, susținând că despăgubirile acordate sunt în mod eronat calculate, prima instanță ignorând faptul că prin raportul de inspecție fiscală din 25 iunie 2010, care a fost depus împreună cu cererea de apel, au fost calculate obligații suplimentare în cuantum de 64.795 lei, cu titlu de impozit pe profit și TVA. Prin decizia penală nr. 57 din 2 aprilie 2012, Curtea de Apel Ploiești a respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpat și partea civilă. Instanța de prim control judiciar a reținut că situația de fapt a fost corect stabilită, probele administrate au demonstrat că, în perioada noiembrie 2008 – mai 2009, în calitate de administrator al societății comerciale B.C.

SRL Corbii Mari, județ Dâmbovița a înregistrat cu titlu de cheltuieli suma de 154.106 lei și a dedus TVA în sumă de 29.310 lei în baza a 38 facturi fiscale ce poartă antetul la furnizor SC C. SRL București. Pentru clarificarea raporturilor comerciale dintre cele două societăți comerciale s-a efectuat în cursul urmăririi penale o verificare încrucișată, stabilindu-se, potrivit procesului verbal încheiat la 22 ianuarie 2010 de A.F.P. sector 5 București că în intervalul noiembrie 2008 – mai 2009 SC C. SRL București nu a avut relații comerciale cu SC B.C. SRL CORBII MARI, lucru care este confirmat de altfel și de nota explicativă a martorului B.G.M., administrator al SC C. SRL BUCUREȘTI. S-a mai stabilit prin raportul de inspecție fiscală din 24 iunie 2010 întocmit de D.G.F.P.

Dâmbovița, precum și prin procesul verbal din 28 iunie 2010 încheiat de aceeași instituție că, în urma analizei acestor 38 facturi fiscale, se constată că mențiunile din cuprinsul lor nu corespund realității. Astfel, la denumirea produselor sau serviciilor este menționat doar prestări servicii buc. 1 fără a fi menționată natura acestora, nu sunt însoțite de situații de lucrări, nu sunt emise în ordine cronologică a seriei, sunt completate necorespunzător lipsind mențiuni cu privire la numele delegatului, datele de identitate a persoanei ce a întocmit facturile și semnăturile de primire. De altfel, apărarea inculpatului apelant B.G.

a fost infirmată atât de declarația dată în ședință publică, în fața instanței de apel, de către martorul B.G.M., cât și de adresa emisă de această societate comercială sub nr. 490 din 21 martie 2012. Din aceste probe rezultă că nu au fost derulate raporturi comerciale între cele două societăți comerciale, nefiind emise așadar nici un fel de facturi fiscale, iar martorul B.G.M. fiindu-i prezentate chitanțele și facturile fiscale aflate la dosar urmărire penală a arătat că acestea nu aparțin firmei C., în realitate societatea nu utilizează astfel de imprimate cu regim special ci, emite facturile electronic în evidența informatizată, iar unele din datele inserate în antetul acestor facturi nu sunt reale, mai exact capitalul social și contul bancar.

În atare situație, date fiind precizările administratorului SC C. SRL București, precum și concluziile raportului conținând rezultatul verificărilor încrucișate efectuate la cele două societăți comerciale, curtea a constatat că nu poate fi primită apărarea inculpatului în sensul că între aceste două societăți comerciale ar fi fost derulate raporturi comerciale reale, ci dimpotrivă, astfel încât situația de fapt reținută de prima instanță corespunde întrutotul realității. De altfel, în cursul urmăririi penale, prin declarațiile de la dosar urmărire penală, apelantul inculpat B.G. a arătat că nu a întocmit nici un fel de situații de lucrări și nu a detaliat operațiunile efectuate la rubrica prestări servicii, recunoscând fapta comisă, deși a susținut de asemenea că a derulat operațiuni comerciale cu

SC C. SRL BUCUREȘTI.

Or, în condițiile în care verificările efectuate de inspectorii fiscali precum și declarația administratorului SC C. SRL au evidențiat inexistența unor operațiuni comerciale reale între cele două societăți comerciale, este evident că apărarea inculpatului nu are nici un fundament, urmând a fi înlăturată. Pe cale de consecință, curtea a constatat că atât situația de fapt, cât și vinovăția inculpatului au fost în mod judicios reținute, în realitate inculpatul înregistrând în evidențele sale contabile cele 38 de facturi fiscale care nu reflectă operațiuni comerciale reale și nu constituie documente justificative pentru deducerea TVA-ului, fapt care în drept întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În ceea ce privește criticile vizând greșita soluționare a laturii civile a cauzei, critici formulate atât de apelantul-inculpat, cât și de apelanta parte civilă, curtea a constatat de asemenea că aceste critici nu sunt fondate în raport de următoarele argumente: Prima instanță a realizat o corectă aplicare a dispozițiilor art. 14 C. proc. pen., care reglementează obiectul acțiunii civile, stabilind în concret că potrivit art. 14 alin. (3) lit. b) C. proc. pen., repararea pagubei să se facă prin plata unei despăgubiri bănești dat fiind obiectul acțiunii penale și faptul că infracțiunea dedusă judecății este o infracțiune de rezultat. Din acest punct de vedere se observă că potrivit actului de sesizare, inculpatul a fost dedus judecății pentru producerea unui prejudiciu la bugetul consolidat al statului în sumă de 53.967 lei din care impozit pe profit în sumă de 24.657 lei și TVA în sumă de 29.310 lei.

Potrivit art. 317 C. proc. pen., judecata se mărginește la fapta și la persoana arătată în actul de sesizare al instanței, iar sub acest aspect se observă că apelantul-inculpat a fost trimis în judecată pentru comiterea infracțiunii de evaziune fiscală în raport de prejudiciul constatat prin actul de sesizare al instanței, care este acela evidențiat în cele ce preced. În atare situație, curtea a constatat că, nu se poate antrena răspunderea civilă a inculpatului pentru sume superioare celor pentru care acesta a fost trimis în judecată, cu atât mai mult cu cât chiar în conținutul raportului de inspecție fiscală invocat de apelanta parte civilă rezultă că pentru sumele suplimentare reprezentând impozit suplimentar pe profit și majorări de întârziere a fost emisă decizia de impunere, ca de altfel și pentru plata TVA-ului suplimentar și a majorărilor de întârziere aferente TVA-ului suplimentar.

În plus, din sesizarea și nota de constatare încheiate de G.F. Dâmbovița aflată, de asemenea, în subordinea apelantei părți civile A.N.A.F., rezultă că inculpatul a înregistrat în intervalul noiembrie 2008 – mai 2009 suma de 154.106 lei fără a avea la bază documente justificative, cu titlu de cheltuieli stabilite potrivit celor 38 de facturi fiscale ce nu atestă operațiuni comerciale reale, ceea ce a avut ca rezultat sustragerea de la plata către bugetul de stat a unui TVA în sumă de 29.310 lei și a unui impozit pe profit în sumă de 24.657 lei, reprezentând conta de 16 % calculat conform Codului fiscal. Ca atare, s-a stabilit prin această notă de constatare și prin procesul verbal de sesizare că prejudiciul total produs bugetului de stat prin săvârșirea faptei este de 53.967 lei, compus din 29.310 lei TVA și 24.657 lei impozit pe profit, așa cum de altfel, s-a reținut în cuprinsul actului de sesizare precum și în conținutul și dispozitivul sentinței apelate.

Împotriva deciziei penale nr. 57 din 2 aprilie 2012 a Curții de Apel Ploiești, în termen legal, au declarat recurs partea civilă A.N.A.F. prin D.G.F.P. Dâmbovița și inculpatul B.G. Partea civilă A.N.A.F. prin D.G.F.P. Dâmbovița reiterează aceleași critici pe care le-a formulat în apel, solicitând obligarea inculpatului la plata întregii sume cu care s-a constituit parte civilă la fond. Inculpatul B.G. critică hotărârile recurate pentru netemeinicie sub aspectul condamnării sale, solicitând achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., sau art. 10 lit. a) C. proc. pen., iar în subsidiar trimiterea cauzei la procuror pentru a se readministra probatoriul, respectiv să se procedeze la audierea angajatorilor respectivei societăți comerciale întrucât inculpatul a activat la această societate în perioada mai 2008 – ianuarie 2009. În drept s-au invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 12 și 18 C. proc.

pen. Recursurile sunt nefondate. Instanțele au stabilit corect situația de fapt și au realizat corespunzător încadrarea juridică în dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. În fapt, inculpatul B.G., în calitate de administrator al SC B.C. SRL, a înregistrat în evidența contabilă facturi fiscale care nu reflectă operații reale și nu constituie documente justificative pentru deducerea TVA-ului, iar cheltuiala aferentă nu este deductibilă având ca scop neplata taxelor și impozitului aferente. Inculpatul a comis fapta în perioada noiembrie 2008 – mai 2009, fiind aplicabile dispozițiile art. 41 alin. (2) C. pen. Contrar celor susținute de recurent, în speță sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.

Inculpatul a înregistrat pe cheltuieli suma de 154.106 lei și a dedus TVA în sumă de 29.310 lei în baza a 38 facturi fiscale ce poartă antetul la furnizor SC C. SRL București și care nu corespund realității. Astfel, la denumirea produselor sau serviciilor este menționat doar prestări servicii buc. 1, fără a se arăta natura acestora, nu sunt emise în ordine cronologică a seriei, sunt completate necorespunzător, lipsind mențiuni cu privire la datele persoanei care a întocmit facturile, semnăturile de primire, lipsa mențiunii cu privire la delegat. Mai mult, în urma controlului încrucișat efectuat la SC C. SRL București, a rezultat că între cele două societăți nu au existat relații comerciale în perioada noiembrie 2008 - mai 2009, cele 38 facturi nefiind emise de către SC C. SRL București.

Inculpatul a acționat cu intenție directă, respectiv a prevăzut rezultatul faptei sale și a urmărit producerea infracțiunii prin săvârșirea acelei fapte și anume, sustragerea de la plata către bugetul statului a TVA-ului și impozitului pe profit. În recursul său, inculpatul a invocat și cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen., solicitând achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. Potrivit acestor dispoziții legale, hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare sau de condamnare. Pentru a fi incident acest caz de casare este necesar ca în considerentele hotărârii să se afirme contrariul a ceea ce rezultă în mod evident din probele administrate, existând o vădită neconcordanță între modul cum acestea au fost percepute și analizate în hotărâre.

Eroarea trebuie să fie evidentă, să influențeze hotărârile, soluția dată în cauză, respectiv să determine adoptarea unei soluții de achitare în loc de condamnare sau invers. În speță, cazul de casare invocat de recurent nu este incident, nu există nicio contradicție între ceea ce rețin instanțele și ceea ce rezultă din probele administrate, din analiza cărora reiese situația de fapt astfel cum a fost expusă de către acestea. Inculpatul a solicitat achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 C. proc. pen., ori în această ipoteză fapta trebuie să nu existe în materialitatea ei. Din probele administrate rezultă însă că fapta există, prezintă pericol social și a fost săvârșită cu vinovăție de către inculpat.

Din oficiu, Înalta Curte constată că pedeapsa aplicată inculpatului a fost just individualizată în raport cu criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv gradul de pericol social concret al faptei comise, prejudiciul cauzat și care nu a fost acoperit, persoana inculpatului care nu este cunoscut cu antecedente penale și nu a recunoscut comiterea faptei. De asemenea, Înalta Curte constată pe de o parte, că nu există motive care să impună trimiterea cauzei la procuror pentru suplimentarea probatoriului în sensul solicitat de inculpat, iar pe de altă parte, o astfel de soluție nici nu ar avea temei legal în raport cu dispozițiile art. 385 15 C. proc. pen. Recursul declarat de partea civilă A.N.A.F.

– D.G.F.P. Dâmbovița este, de asemenea, nefondat. Inculpatul a fost trimis în judecată pentru producerea unui prejudiciu la bugetul consolidat al statului, în sumă de 53.967 lei, din care impozit pe profit 24.657 lei și TVA în sumă de 29.310 lei. Față de dispozițiile art. 317 C. proc. pen., potrivit cărora judecata se mărginește la faptă și la persoana arătat în actul de sesizare, precum și de dispozițiile art. 14 C. proc. pen., art. 348 C. proc.

pen., instanțele l-au obligat corect pe inculpat la despăgubiri în valoare de 53.967 lei către partea civilă, conform prejudiciului constatat prin nota de control din 29 decembrie 2009. Ulterior, potrivit raportului de inspecție fiscală încheiat la 24 iunie 2010, organul de inspecție fiscală a stabilit impozit profit de plată suplimentar în sumă de 8074 lei și majorări de întârziere în sumă de 4163 lei, precum și TVA de plată suplimentar în sumă de 36.242 lei și majorări de întârziere în sumă de 16.316 lei, sume pentru care s-au emis decizii de imputare. Față de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de partea civilă A.N.A.F. prin D.G.F.P. Dâmbovița și de inculpatul B.G. împotriva deciziei penale nr. 57 din 2 aprilie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 20 februarie 2013.