ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 12 aprilie 2022

Deliberând asupra recursului în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1155 din data de 23 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2018, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 971 din data de 20.12.2019 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. x/2018, în baza art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen., (3 acte materiale) a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa închisorii de 4 ani.

În baza art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu referire la art. 65 alin. (1)-(3) C. pen. din anul 1969 și art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a C. pen. din 1969, (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau funcții elective), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat) și lit. c) (dreptul a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie, ori de a desfășura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii), pe o perioadă de 3 ani.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. din 1969, cu referire la art. 12 alin. (1) din Legea 187/2012, s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a-II-a, b și c C. pen. din 1969.

S-a constatat că fapta pentru care este condamnat inculpatul prin sentința penală este concurentă cu pedeapsa de 3 ani închisoare, cu suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicată prin sentința penală nr. 370/19.10.2012 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în dosarul penal nr. x/2011, definitivă prin decizia penală nr. 600/18.02.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și cu pedeapsa închisorii de 5 luni cu suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicată prin sentința penală nr. 112/17.02.2012 de Tribunalul București, secția II Penală, definitivă prin decizia penală nr. 192/21.01.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În baza art. 85 din C. pen. din 1969, s-a dispus anularea suspendării condiționate a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 370/19.10.2012 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în dosarul penal nr. x/2011, definitivă prin decizia penală nr. 600/18.02.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În baza art. 85 din C. pen. din 1969, s-a dispus anularea suspendării condiționate a pedepsei închisorii de 5 luni aplicată prin sentința penală nr. 112/17.02.2012 de Tribunalul București, secția II Penală, definitivă prin decizia penală nr. 192/21.01.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 5 luni închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 112/17.02.2012 de Tribunalul București, secția II Penală, definitivă prin decizia penală nr. 192/21.01.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în pedepsele componente pe care le-a repus în individualitatea lor, astfel: pedeapsa de 5 luni închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen., art. 74 - 76 C. pen., cu art. 320

1

C. proc. pen. pedeapsa de 1 lună închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 192 C. pen. cu aplic. art. 74-76 C. pen. și art. 320

1

din C. proc. pen. pedeapsa de 4 luni închisoare, aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 25 rap. la art. 194 alin. (1) cu aplic. art. 74 - 76 C. pen., și 320

1

C. proc. pen.

În baza art. 34 lit. b) - art. 36 din C. pen. din 1969 cu art. 5 din C. pen., s-au contopit toate aceste pedepse, cu pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată pentru fapta dedusă judecății, inculpatul urmând a executa pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare.

În baza art. 35 alin. (1)-(3) C. pen. din 1969, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a C. pen. din 1969, (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau funcții elective), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat) și lit. c) (dreptul a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie, ori de a desfășura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii), pe o perioadă de 3 ani.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. din 1969, cu referire la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a - II-a, b și c C. pen. din 1969.

În baza art. 88 din C. pen. din 1969, s-a dedus din pedeapsa rezultantă, prevenția din 05.10.2011 la 17.02.2012.

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. rap. la art. 19 și art. 20, 25 alin. (1) C. proc. pen., s-a admis acțiunea civilă formulată de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița și a fost obligat inculpatul către partea civilă la plata sumei de 658.856 RON, reprezentând impozit pe profit și TVA, la care se adaugă obligațiile fiscale accesorii până la acoperirea integrală a prejudiciului.

În temeiul art. 13 din Legea nr. 241/2005 la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești s-a dispus comunicarea către Oficiul Național al Registrului Comerțului a unei copii de pe dispozitivul acesteia.

În baza art. 274 alin. (1) și (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 2000 RON reprezentând cheltuieli judiciare ocazionate de urmărirea penală și la plata sumei de 450 RON cheltuieli ocazionate de cercetarea judecătorească.

În fapt, în esență, s-a reținut că acțiunile inculpatului A. care, în calitate de administrator de drept la S.C. B. S.R.L., în perioada iulie 2008- decembrie 2009, în baza unei rezoluții infracționale unice, a înregistrat în evidența contabilă sau în alte documente legale cheltuieli care nu au la baza operațiuni reale, reprezentând achiziții de bunuri (mărfuri) de la S.C. C. S.R.L., evidențiate în 3 facturi fiscale aparent emise în numele acestei firme, cauzând bugetului de stat un prejudiciu în cuantum de 545.380 RON din care: TVA în cuantum de 296.064 RON, impozit pe profit suplimentar în cuantum 249 316 RON, la care se adaugă obligații fiscale accesorii în sumă de 113 478 RON din care obligații fiscale accesorii aferente TVA 61.603 și obligații fiscale accesorii aferente impozitului pe profit 51.875 RON, constituie infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) si alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 și art. 5 din C. pen. (3 acte materiale).

Împotriva acestei sentințe au declarat apel inculpatul A. și partea civilă A.N.A.F. București - D.G.R.F.P. Prahova - A.J.F.P. Dâmbovița, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești în data de 15.01.2020, sub nr. x/2018.

Prin decizia penală nr. 1155 din 23 noiembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie în baza art. 421 alin. (1) pct. 1) lit. b) din C. proc. pen., s-a respins ca nefondat apelul exercitat de partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală-D.G.R.F.P. Ploiești-A.J.F.P. Dâmbovița împotriva sentinței penale nr. 971 din data de 20.12.2019 pronunțate de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. x/2018.

În baza art. 421 alin. (1) pct. 2) lit. a) din C. proc. pen., s-a admis apelul formulat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 971 din data de 20.12.2019 pronunțate de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. x/2018, s-a desființat în parte sentința penală apelată și, rejudecând:

În baza art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, art. 74 alin. (1) lit. b) din C. pen. din 1969, art. 76 alin. (1) lit. c) din C. pen. din 1969, art. 80 din C. pen. și art. 5 din C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa închisorii de 3 ani și 6 luni închisoare.

În baza art. 34 alin. (1) lit. b) din C. pen. din 1969 și art. 36 din C. pen. din 1969 cu art. 5 din C. pen., s-a dispus contopirea pedepsei stabilită cu pedeapsa de 3 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 370/19.10.2012 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul penal nr. x/2011, definitivă prin decizia penală nr. 600/18.02.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, și pedepsele de 5 luni închisoare, o lună închisoare și 4 luni închisoare stabilite prin sentința penală nr. 112/17.02.2012 de Tribunalul București, secția II Penală, definitivă prin decizia penală nr. 192/21.01.2013 a I.C.C.J., în pedeapsa cea mai grea, de 3 ani și 6 luni închisoare, inculpatul urmând să execute 3 ani și 6 luni închisoare.

În baza art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., s-a admis acțiunea civilă formulată de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița și a fost obligat inculpatul către partea civilă la plata sumei de 545.379 RON, din care TVA în cuantum de 296.063 RON, iar impozit pe profit suplimentar în cuantum 249.316 RON, la care se adaugă obligațiile fiscale accesorii până la acoperirea integrală a prejudiciului (până la data de 25.03.2010 acestea fiind în cuantum de 113.477 RON, din care TVA în cuantum de 296.063 RON, iar impozit pe profit suplimentar în cuantum 249.316 RON, 51.875 RON aferente impozitului pe profit suplimentar datorat, iar 61.602 RON aferente TVA datorate).

S-a luat act că inculpatul a achitat suma de 137.495 RON din suma reținută în sarcina sa cu titlu de prejudiciu.

S-au desființat chitanțele și facturile aflate la filele x ale volumului I al dosarului de apel și facturile aflate la filele x ale vol. II al dosarului de apel. S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.

S-a dispus sesizarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești sub aspectul infracțiunilor de fals material în înscrisuri oficiale, prev. de art. 320 din C. pen., și uz de fals, prev. de art. 323 din C. pen., față de faptul depunerii la dosarul cauzei, în apel, a unui duplicat al formularului 394-"Declarație informativă privind livrările/prestațiile și achizițiile efectuate pe teritoriul României" privind pe S.C. B. S.R.L., aferentă semestrului II al anului 2009 .

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea apelului exercitat de apelantul-inculpat, au rămas în sarcina statului. În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., a fost obligată apelanta - partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală-D.G.R.F.P. Ploiești-A.J.F.P. Dâmbovița, la plata a 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare datorate statului.

Decizia penală nr. 1155 din 23 noiembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie a fost comunicată astfel: Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești la data de 25.11.2021, inculpatului A. la data de 29.11.2021, fila x (a semnat persoană care locuiește cu destinatarul) părții civile Agenția Națională de Administrare Fiscală-D.G.R.F.P. Ploiești-A.J.F.P. Dâmbovița la data de 02.12.2021.

Pentru inculpatul A. termenul de declarare a recursului în casație s-a împlinit la data de 29 decembrie 2021, în conformitate cu art. 269 alin. (2) și (4) din C. proc. pen.

Împotriva deciziei penale nr. 1155 din 23 noiembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie declarat recurs în casație inculpatul A. la data de 29.12.2021.

Cererea de recurs în casație a fost comunicată către: Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești la data de 04.01.2022, părții civile Agenția Națională de Administrare Fiscală-D.G.R.F.P. Ploiești-A.J.F.P. Dâmbovița la data de 06.01.2022.

La dosar, au fost transmise concluzii scrise de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești la data de 17 ianuarie 2022.

S-a susținut în esență, că în analiza cazului de casare invocat prev. de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., nu se poate verifica existența concordanței între starea de fapt reținută de instanță și conținutul mijloacelor de probă, nu există posibilitatea legală de a interveni asupra analizei probelor efectuate de instanța de apel, nu este permis a se examina existența și suficiența probelor pe care s-a întemeiat soluția de condamnare a recurentului, nu se poate reexamina probatoriul și reaprecia situația de fapt stabilită în mod definitiv de instanța de apel, instanța de recurs în casație nu poate examina vinovăția.

Drept urmare, în susținerea cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., nu poate fi criticată situația de fapt reținută de instanțele de fond și apel și nu poate fi solicitată pronunțării unei soluții de achitare pentru lipsa probelor, ori încadrarea juridică, întrucât instanța verifică dacă fapta este sau nu incriminată, fără a putea dispune schimbarea încadrării juridice. (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, Decizia 235/RC/07.10.2014, Decizia 348/RC/16.10.2018).

În concluzie, față de motivul invocat de recurent, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., s-a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului în casație și menținerea deciziei nr. 1155/23.11.2021 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul x/2018

Dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 17.01.2022.

Prin referat, judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea discutării admisibilității cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la data de 01 martie 2022.

Prin cererea de recurs în casație, inculpatul A. a invocat cazul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 438 alin 1 pct. 7 din C. proc. pen., respectiv "inculpatul a fost condamnat pentru o fapta care nu este prevăzută de legea penală" cu privire la fapta pentru care a fost condamnat, întrucât activitatea sa nu este prevăzută de legea penală pentru că nu a înregistrat operațiunile comerciale de achiziții bunuri de la C. S.R.L și nu a consumat acele bunuri în cadrul societății, pentru a-și diminua impozitul pe profit și TVA, ci le-a vândut mai departe majorându-i taxele datorate la bugetul consolidat prin adăugarea de adaos comercial la care a plătit impozit și TVA, iar conform documentelor de la urmărirea penală toate taxele erau achitate la zi.

A susținut că prezenta cauză s-a constituit ca urmare a unei soluții de clasare pentru martorul D. pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, în raport cu societatea administrată de inculpatul A., întrucât martorul D. a fost cercetat și condamnat pentru faptul că nu a înregistrat în contabilitatea societății C. S.R.L. nicio tranzacție dintre cele realizate cu mai multe societăți, printre care și societatea inculpatului, S.C. B. SRL

Simpla nedeclarare în declarația 394, facultativă, orientativă și informativă de altfel, de către S.C. C. S.R.L. Brașov, societatea în raport cu care s-ar fi concluzionat că a avut o relație comercială fictivă, nu poate conduce la ideea că aceasta ar fi fictivă. Mai mult, această societate și reprezentanții ei au fost cercetați și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov pentru evaziune fiscală privind omisiunea înregistrării în contabilitate a veniturilor realizate prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, evaziune fiscală exact pe relația cu S.C. B. S.R.L. din aceeași perioadă și este și normal ca aceasta să se apere nerecunoscând relația comercială cu societatea S.C. B. S.R.L., pe care a administrat-o. Dacă ar fi recunoscut-o se autoincrimina pentru omisiunea înregistrării veniturilor și ar fi putut fi tras la răspundere pentru art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, întrucât doar relațiile reale efectiv desfășurate pot face obiectul acestei acuzații. Prin nerecunoașterea relației cu S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.R.L. Brașov nu numai că s-a apărat de prevederile art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, deoarece avea obligația să înregistreze veniturile prin vânzările de materiale efectuate către S.C. B. S.R.L. Găești, dar a și plasat răspunderea în sarcina acesteia pe prevederile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu privire la evidențierea de cheltuieli fictive.

O apărare destul de convenabilă, care nu a fost demontată de organele judiciare ale IPJ BRAȘOV-SICE, simpla sa declarație la vremea respectivă în dosarul penal x/2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov, că nu-și amintește persoana din cadrul S.C. C. S.R.L. cu care a contractat și nu o recunoaște de pe planșa foto, nu este de natură a conduce fără dubiu că acea relație nu ar fi existat.

Câtă vreme nu s-au identificat documentele primare contabile de la noii administratori ai S.C. B. S.R.L., dar nici cele ale S.C. C. S.R.L. nu se poate proceda la estimare și nici să se considere relația ca fiind fictivă pe lipsa documentelor primare justificative, considerând că cele declarate în deconturile de TVA, declarația de impozit pe profit și declarația 394 sunt date nereale, fictive, cheltuieli fără suport primar.

Urmarea unor demersuri pe care le-a întreprins după soluția instanței de fond, a arătat că a reușit să identifice unul dintre actualii asociați ai societății B. S.RL. și la data de 30.01.2020 a reușit sa-l convingă pe acesta sa-i înmâneze în original toate documentele ce au reprezentat relația sa cu societatea C. S.R.L. pentru a se putea efectua o expertiză contabilă, având în vedere documentele contabile și nu doar pe baza declarației 394 care nu poate preciza, în concret, care este relația comercială și ce bunuri au făcut obiectul contractului.

O chestiune de esența în cercetarea unor infracțiuni de evaziune fiscală sub forma înregistrării în contabilitate a operațiunilor fictive a menționat că este reprezentată de veridicitatea tranzacției. Or, în speța dedusa judecații nu este vorba despre facturi ce vizau servicii, pe de o parte, iar pe de alta parte, obiectul societății B. S.R.L, era de Comerț, adică cumpărare și revânzare, și nu o activitate de construcții sau altfel de activități similare care să conducă la folosirea acelor bunuri.

Pentru că toate aceste produse au fost vândute de societatea administrată de inculpat, în opinia sa, nu este întrunită acea condiție esențială a textului incriminator, și anume "ca operațiunea contabilă să aibă ca scop sustragerea de la plata taxelor datorate bugetului consolidat. Or, în modalitatea arătată anterior a achitat valoarea mărfurilor și implicit a TVA aferent către C. S.R.L. și ulterior a vândut bunurile către o altă societate - terță - în contextul în care a adăugat un adaos comercial și implicit un TVA suplimentar (procentul de TVA aplicându-se la valoarea cu adaos comercial). După încasarea sumelor de bani de la societatea terță, în calitate de administrator, trebuia să achite doar diferența de TVA între cel achitat către C. S.R.L. și cel încasat de societatea B. S.R.L. și impozitul pe profitul societății.

În acest context, a apreciat că se impune să se verifice numai veridicitatea tranzacției sub aspectul existenței sau nu a mărfurilor înscrise în facturi. Aceasta distincție este esențială și pentru concluziile raportului de expertiză, întrucât nu era un consumator final care să introducă acele bunuri din facturile C. S.R.L. în consumul societății sau alte asemenea bunuri și astfel să datoreze către bugetul consolidat al statului întreaga valoare TVA.

Analizând materialul probator administrat în faza de apel a constatat că din declarațiile martorilor audiați a rezultat faptul că relația comercială a fost una reala, că mărfurile erau aduse personal de martorul E. care întocmea documentele fiscale pe care ulterior le preda domnului D.. Chemat în fața instanței, martorul D. a înțeles să nu dea declarație invocând dreptul său de a nu da o declarație prin care s-ar autoincrimina, ceea ce în mod clar conturează ideea că, forțat fiind de calitatea de martor să spună adevărul, acesta ar fi recunoscut că relația comercială era una reală și că el este cel care nu a înregistrat documentele fiscale în evidența contabilă și astfel el era vinovat de săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală și pentru relația cu societatea B. S.R.L. pentru care a primit soluția de achitare.

A depus la dosarul cauzei documentele în original ce au stat la baza relației comerciale, documente constând în facturi fiscale și chitanțele de achitare a acestora.

Practic, maniera de lucru era următoarea: în baza unui contract de vânzare materiale de construcții, societatea inculpatului primea un discount dacă achita contravaloarea facturilor cash și nu prin transfer bancar (rezulta din contract). În acest context, martorul E. venea în curtea societății cu materialele pe care le avea disponibile, întocmea factura și încasa sumele de bani.

În cauza, a fost efectuată o expertiza grafoscopică care a reliefat faptul că semnăturile de pe documentele fiscale aparțin celor doi reprezentanți ai C. S.R.L., adică a lui D. și E., chiar dacă semnătura lui D. era aplicată cu o stampilă, totuși semnătura era a sa, ceea ce conduce la ideea că acele documente nu erau provenite/întocmite de inculpat, ci de la cei care vindeau marfa respectivă și pe care i-a plasat în această relație comercială ca fiind vânzători din alte probe administrate în cauză.

Totodată, s-a făcut și o expertiza contabilă realizată pentru prima dată pe documentele originale ce au stat la baza relației comerciale și nu în baza declarațiilor 394. Aceasta expertiză a diminuat foarte mult prejudiciul avut în vedere de către expertul inițial desemnat și chiar de către același expert în altă fază procesuală pentru că, urmarea analizării documentelor fiscale, aceasta a stabilit că nu se mai poate afirma că relația comercială era fictivă, ci din contră este una reală.

Din păcate nu a reușit să identifice și să recupereze toate documentele ce au stat la baza relației comerciale și din această cauză a rămas o suma pe care trebuia să o achite către bugetul statului - conform expertizei - dar acest lucru nu se datora fictivității relației, ci lipsei documentelor. A solicitat să se constate că a cesionat societatea înainte de audierea sa în calitate de martor în dosarul domnului D. și nu a mai avut posibilitatea nici să verifice relația comercială și nici să recupereze documente, însă nu a făcut această cesiune pentru a scăpa de răspundere penală, pentru că atunci nu era cercetat.

Față de aceasta modalitate de realizare a expertizei contabile, un eventual prejudiciu de avut în vedere este cel stabilit în timpul judecării apelului pe baza documentelor fiscale, și nu în baza declarațiilor 394, declarații care nu s-au modificat niciodată sub aspectul sumelor declarate, ci doar a unor perioade de declarare și care ulterior s-au dovedit a fi o greșeală a funcționarilor ANAF fără legătură cu vreo activitate a inculpatului A..

A apreciat că instanța de apel a interpretat greșit faptul că inculpatul a depus la dosar documentele astfel cum le-a obținut de la persoanele care le dețineau.

O primă apreciere greșită, a arătat că a fost reținută la filele x ale deciziei spunând că inculpatul nu a refăcut declarația 394, dar acest lucru nu putea fi făcut pentru că nu avea nicio calitate în societate, nu avea documentele fiscale pe baza cărora să solicite rectificarea declarațiilor fiscale, deși el a afirmat constant că relațiile comerciale au fost reale și în perioada arătată în documentele contabile bazându-se pe declarații fiscale întocmite de către persoanele angajate în acest sens, însă dacă acele declarații nu au fost corect întocmite, a observat doar când a reluat documentele fiscale depuse la dosarul cauzei de la actualii asociați.

Instanța de apel a arătat faptul că există un dubiu cu privire la persoana care i-a comunicat inculpatului documentele fiscale, însă nu a propus niciodată audierea acestor persoane, deși s-a constatat faptul că ar fi fost util acest lucru. Pe de alta parte, instanța de apel a interpretat în mod eronat și faptul că martorul D. a refuzat să dea o declarație găsind o explicație defavorabilă inculpatului, deși orice dubiu ar fi trebuit interpretat în favoarea inculpatului și nu în defavoarea acestuia.

A menționat că intra sub incidența motivului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., situațiile care presupun lipsa de corespondență între faptele reținute și tipicitatea infracțiunii pentru care s-a pronunțat condamnarea, rezultând astfel chiar inexistenta infracțiunii, precum și situația în care inculpatul a fost condamnat, deși faptei îi lipsește unul dintre elementele constitutive ale infracțiunii ori exista un dubiu cu privire la săvârșirea infracțiunii de către persoana inculpatului.

A apreciat că cele doua ipoteze se completează reciproc și conturează într-un mod clar și neechivoc fapta care i-a fost imputată, pentru care a fost trimis în judecată și condamnat de instanța de apel, deși nu reprezenta o fapta prevăzută de legea penală.

Fapta analizată anterior nu corespunde tipicității infracțiunii de evaziune fiscală pentru care a fost condamnat nelegal, fiind astfel incident cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin 1 pct. 7 din C. proc. pen.

Așa cum s-a reținut în Decizia nr. 175/RC/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a admis recursul în casație formulat de un justițiabil care fusese condamnat de instanța de apel pentru infracțiunea de favorizare a făptuitorului, deși fapta nu era prevăzută de legea penală, " acest caz de casare vizează acele situații în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare."

Tipicitatea - prevederea faptei în legea penală - reprezintă una dintre trăsăturile esențiale ale infracțiunii, așa cum sunt acestea definite de art. 15 din C. pen. și presupune, în mod absolut, corespondența/suprapunerea dintre fapta concretă săvârșită de o persoana și elementele de natură obiectivă și subiectivă stabilite de legiuitor în norma de incriminare.

Pentru a exista o corespondență între faptele sale și modul în care infracțiunile sunt prevăzute de C. pen., ar fi trebuit ca materialul probator să indice aceasta suprapunere între faptă și prevederea în legea penală, suprapunere care nu există în cazul său.

Astfel, au fost încălcate prevederile art. 351 din C. proc. pen., dar și jurisprudența C.E.D.O. în materie, întrucât instanța de judecata trebuie să se bazeze pe probele administrate nemijlocit în fața sa și nu pe probele administrate în faza nepublică a urmăririi penale, cum a făcut Curtea de Apel Ploiești.

A solicitat, în contextul procesual definit de calea de atac a recursului în casație, să se constate că nu există o concordanță între situația de fapt reținută în mod definitiv de instanța de apel în baza probelor administrate și elementele de tipicitate ale infracțiunii analizate, așa cum este aceasta definită de C. pen.

În practica judiciara, s-a statuat că, în condițiile în care există un dubiu serios cu privire la acuzația ce se aduce inculpatului ce rezultă din analiza coroborată a materialului probator administrat în cauza și cum dubiul profită întotdeauna inculpatului, potrivit principiului "in dubio pro reo", exprimat de art. 4 alin. (2) din C. proc. pen., în cauza, nu se poate antrena răspunderea penală a inculpatului (www.x.ro. Decizia penală nr. 1542/15.11.2018 pronunțata de Curtea de Apel București, secția I Penala)

În cadrul procesual definit de recursul în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este chemată să verifice conformitatea hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile, or, aceasta conformitate cu legea nu se regăsește în cazul deciziei penale nr. 1155 din data de 23.11.2021 pronunțată de către Curtea de Apel Ploiești, în dosarul nr. x/2018.

Regulile de drept aplicabile pronunțării oricărei hotărâri judecătorești definitive de condamnare/achitare presupun în mod absolut respectarea principiului legalității incriminării (art. 23 alin. (12) din Constituție, art. 7 paragraful 1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului), urmărindu-se întotdeauna ca nicio persoana să nu fie condamnată penal pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Așa cum s-a reținut și în doctrina de drept procesual penal aferentă Noului C. proc. pen., scopul recursului în casație este și acela de a înlătura elementele de nelegalitate ale hotărârii definitive atunci când nu este întrunită trăsătura esențială a tipicității faptei, or, faptele sale nu corespund tipicității obiective sau subiective a infracțiunilor reținute, împrejurările că faptele sale nu corespund tipicității infracțiunii reprezintă un argument esențial că hotărârea atacată este nelegală prin prisma lipsei de concordanță între situația de fapt și tipicitatea infracțiunii pentru care a fost condamnat.

În temeiul art. 440 din C. proc. pen., a solicitat admiterea în principiu a recursului în casație, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., raportat la art. 449 si art. art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., admiterea recursului în casație, casarea deciziei nr. 1155 din data de 23.11.2021 și să se dispună achitarea sa pentru infracțiunea de evaziune fiscala pentru care a fost cercetat și trimis în judecată.

Prin încheierea din data de 1 martie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în dosarul nr. x/2018, în baza art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., s-a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1155 din data de 23 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2018 și s-a trimis cauza Completului 2 stabilindu-se termen de judecată la data de 12 aprilie 2022.

S-a constatat că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. a fost introdusă în termenul legal prevăzut de art. 435 din C. proc. pen. și îndeplinește condiția de admisibilitate prevăzută de art. 434 din C. proc. pen., hotărârea recurată nefăcând parte din categoria celor care nu pot fi atacate cu recurs în casație. Cererea de recurs în casație îndeplinește și condițiile prevăzute de art. 436 alin. (1) și (6) din C. proc. pen., precum și cerințele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) a, b, c și d din C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind menționate numele și prenumele inculpatului care a exercitat calea extraordinară de atac (A.), hotărârea care se atacă (decizia penală nr. 1155 din 23.11.2021 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie), precum și semnătura apărătorului ales, avocat E., însă nu a fost depusă delegația acestuia la dosarul cauzei.

În ceea ce privește condiția prev. de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., în cauză, inculpatul A. a invocat cazul de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. susținând, în esență, că fapta nu corespunde tipicității infracțiunii de evaziune fiscală și pentru a exista corespondența între faptele sale și modul în care sunt prevăzute de C. pen. ar fi trebuit ca materialul probator să indice această suprapunere între faptă și prevederea în legea penală, suprapunere care nu există în cauză, hotărârea atacată fiind nelegală prin prisma lipsei de concordanță între situația de fapt și tipicitatea infracțiunii pentru care a fost condamnat.

S-a constatat că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. a fost declarată în termen legal și îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 434, 436 alin. (1) și art. 437 din C. proc. pen., în sensul că cele invocate se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Examinând cauza, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casație formulat de A., ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 din C. proc. pen., pe această cale instanța examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Se constată, astfel, că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispozițiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și/sau apel intră în puterea lucrului judecat și nu pot face obiectul cenzurii Înaltei Curți învestită cu judecarea recursului în casație, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege și invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situația factuală și elementele care au circumstanțiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Astfel, calea de atac extraordinară a recursului în casație nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., având, așadar, ca scop exclusiv sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală și nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor și a vinovăției persoanei condamnate/achitate.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Conform art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., hotărârile definitive sunt supuse casării dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Prin sintagma "fapta nu este prevăzută de legea penală" legiuitorul a avut în vedere atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară), cât și situația în care lipsesc anumite elemente constitutive ale infracțiunii.

În aceste coordonate de principiu, evaluând prezenta cale de atac, Înalta Curte constată că aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., invocat de inculpatul A. ce a susținut că prin decizia instanței de apel s-a dispus condamnarea sa pentru săvârșirea infracțiunii evaziune fiscală deși nu există corespondență între situația de fapt reținută de instanță și norma de incriminare a faptei de care este acuzat.

În argumentarea incidenței cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., inculpatul a susținut, în esență, că fapta săvârșită nu este prevăzută de legea penală, respectiv că fapta astfel cum a fost descrisă nu întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii de evaziune fiscală impunându-se achitarea sa, față de probatoriile administrate în cauză, întrucât nu există suprapunere în cauză.

Din examinarea actelor dosarului, în limitele procesuale menționate și în raport cu situația de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv de către curtea de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, 3 acte materiale, pentru care a fost condamnat inculpatul, corespund faptei reținute în concret în sarcina sa, respectiv faptul că inculpatul A., în calitate de administrator de drept la S.C. B. S.R.L., în perioada iulie 2008- decembrie 2009, în baza unei rezoluții infracționale unice, a înregistrat în evidența contabilă sau în alte documente legale cheltuieli care nu au la baza operațiuni reale, reprezentând achiziții de bunuri (mărfuri) de la S.C. C. S.R.L., evidențiate în 3 facturi fiscale aparent emise în numele acestei firme, cauzând bugetului de stat un prejudiciu în cuantum de 545 380 RON din care: TVA in cuantum de 296.064 RON, impozit pe profit suplimentar în cuantum 249.316 RON, la care se adaugă obligații fiscale accesorii în sumă de 113.478 RON din care obligații fiscale accesorii aferente TVA 61.603 și obligații fiscale accesorii aferente impozitului pe profit 51.875 RON.

În consecință, contrar criticilor formulate de inculpat, Înalta Curte constată că fapta pentru care a fost condamnat inculpatul întrunește condițiile de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, iar criticile acestuia privesc chestiunile de fapt analizate atât de instanța de fond, cât și de cea de apel, chestiuni care, însă, exced cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., nu se poate realiza o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situații de fapt, pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se doar în drept, statuările în fapt ale instanței de apel neputând fi cenzurate în niciun fel (în acest sens este și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție: Decizia nr. 83/RC din 23 februarie 2021, Decizia nr. 82/RC din 23 februarie 2021, Decizia nr. 167/RC din 20 aprilie 2021, Decizia nr. 267/RC din 26 iunie 2017; Decizia nr. 414/RC din 20 octombrie 2017, Decizia nr. 7/RC din 15 ianuarie 2019, Decizia nr. 478/RC din 11 decembrie 2019). Deoarece legea nu prevede competența de a administra probe cu privire la situația de fapt, instanța de recurs în casație își fundamentează soluția pe baza faptelor anterior constatate.

Criticile invocate de recurentul inculpat A. nu vizează însă aspecte de legalitate a hotărârii atacate, ce pot fi examinate în calea extraordinară de atac a recursului în casație, ci reprezintă critici ce țin de fondul cauzei, de modalitatea în care instanțele au reținut, pe baza probelor din dosar, vinovăția acestuia privind săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, precum și aplicarea principiului in dubio pro reo fundamentat pe reevaluarea probelor administrate în cauză, pentru care s-a dispus soluția de condamnare.

Or, recursul în casație este o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept și nu faptic, excluzând rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, pe fond, în parametrii în care a avut loc judecata în fond și în apel. În consecință, starea de fapt reținută în cauză și concordanța acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de examinare din partea instanței supreme pe calea recursului în casație.

Pentru considerentele expuse, potrivit art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1155 din data de 23 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2018.

Conform art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 272 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 157 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1155 din data de 23 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2018.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în sumă de 157 RON, rămâne în sarcina statului și se plătește din fondurile Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 12 aprilie 2022.