ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 628/2016

Decizia nr. 628/2016

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 12 noiembrie 2014 sub nr. x/3/2014 reclamanții A. și B. au solicitat în contradictoriu cu pârâtele C. și D., obligarea acestora ca în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, să emită un titlu de despăgubiri în valoare de 258.433,5 euro reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 342,75 mp, situat în București, sector 1.

Prin sentința nr. 4430 din data de 10 iunie 2015 Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței sale funcționale și a dispus

declinarea cauzei privind pe reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtele C. și E., în favoarea uneia dintre secțiile civile ale Tribunalului București.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță sesizată a reținut că

n

oua procedură a emiterii deciziilor de compensare prevăzută de Legea nr. 165/2013 este fundamental diferită față de cea de emitere a titlurilor de despăgubire prevăzute de vechea Lege nr. 247/2005, la baza noului act stând principii diferite de evaluare și compensare, precum și operațiuni administrative distincte.

S-a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 35 din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora „

deciziile emise cu respectarea prevederilor

art. 33 și art. 34

pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării. În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la

art. 33 și art. 34,

persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor.”

Prin sentința nr. 1082 din data de 23 septembrie 2015 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis

excepția necompetenței materiale a Tribunalului București și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții

A. și B. în contradictoriu cu pârâtele C. și E.,

în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a dispune astfel, instanța a apreciat că

d

eși reclamanții au precizat că în cauză nu se aplică Legea nr. 165/2013, ci Legea nr. 247/2005 și Legea nr. 10/2001, trebuie avut în vedere faptul că de la data intrării în vigoare a noului act normativ (20 mai 2013) s-au modificat anumite dispoziții ale Legii nr. 10/2001, iar potrivit art. 50 lit. c) din Legea nr. 165/2013, art. 13, 14, 14

1

,14

2

, 15 lit. a)-d) și f), art. 16, 17, 18, 18

1

, 18

2

, 18

3

, 18

4

, 18

5

, 18

6

, 18

7

, 18

8

, 18

9

și art. 22 din titlul VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” al Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, precum și orice dispoziție contară prezentei legi se abrogă.

Astfel, finalizarea procesului de acordare a despăgubirilor se va realiza cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 165/2013, cât timp dispozițiile din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 referitoare la procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor și valorificarea titlurilor de despăgubire au fost abrogate potrivit celor anterior menționate. În vederea finalizării procesului de restituire în natură sau, după caz, în echivalent se instituie E., potrivit art. 17 din Legea nr. 165/2013, care emite decizia de compensare potrivit art. 21 din lege, decizie în baza căreia se emite titlul de despăgubire prin aplicarea procedurii specifice D..

În prezenta cauză nu a fost emis titlul de despăgubire, această obligație de a face reprezentând și obiectul cererii deduse judecății.

Față de dispozițiile art. 96 pct. 1 C. proc. civ., acțiunea fiind îndreptată împotriva unei autorități administrative centrale, despre care se pretinde că refuză să soluționeze o cerere a reclamanților, tribunalul a apreciat că nu este competent material și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința nr. 74 din data de 18 ianuarie 2016 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis

excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, a declinat în favoarea Tribunalului București, secția contencios administrativ și fiscal, competența de soluționarea a cauzei privind pe reclamanții

A. și B. în contradictoriu cu pârâții C. și E., a constatat

ivit conflictul negativ de competență, a dispus suspendarea judecății cauzei până la soluționarea acestui conflict și înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, pentru soluționarea conflictului negativ de competență.

Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a constatat că

prin cererea introductivă, ulterior precizată în mod succesiv de către reclamanți, aceștia au solicitat în contradictoriu cu pârâții C. și E. obligarea acestora la emiterea titlului de despăgubire pentru valoarea indicată în temeiul prevederilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005, arătând în mod expres și constant că prezenta cerere nu se întemeiază pe dispozițiile Legii nr. 165/2013, motivat de particularitatea situației de fapt expusă în motivele de fapt ale acțiunii introductive, în sensul că „prin Decizia civilă nr. 39/A din 19 februarie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 175 din 16 ianuarie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost obligată RA G. SA să facă propunerile de acordare de despăgubiri pentru suprafața de 342,75 mp teren, astfel încât la data de 16 ianuarie 2008, notificarea numitei F. ar fi fost soluționată în mod favorabil și irevocabil printr-o hotărârea judecătorească, iar tot ceea ce urmau să facă și erau obligate să facă pârâtele era să execute hotărârea judecătorească și să stabilească valoarea terenului.

Fără a se raporta la fondul chestiunilor de drept deduse judecății în prezenta cauză, din interpretarea logică și sistematică atât a dispozițiilor

art. 21 și 35 din Legea nr. 165/2013

, cât și a considerentelor și dispozitivului, general obligatorii, din Decizia Curții Constituționale nr. 686/2014, curtea a constatat că revine în continuare instanțelor de contencios administrativ - în speță Tribunalului București, secția de contencios administrativ și fiscal, competența material-funcțională de soluționare în primă instanță a cauzelor având obiectul acțiunii introductive și întemeiate, sub aspectul situației de fapt, pe împrejurarea că anterior în favoarea reclamanților s-ar fi stabilit caracterul de persoană îndreptățită și întinderea dreptului prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, demersul judiciar nevizând emiterea deciziei de validare/invalidare potrivit procedurii administrative reglementate de art. 33 raportat la art. 21 din Legea nr. 165/2013, ci strict prin emiterea eventual, a unei decizii de compensare prevăzută de noile dispoziții normative, ca act administrativ emis de către autoritățile pârâte în continuarea competenței anterior reglementată de disp. Titlului VII al Legii nr. 247/2005 și pentru care a fost consacrată anterior competența material-funcțională de soluționare a cauzelor în favoarea secțiilor de contencios administrativ și fiscal, fiind vorba despre aceleași considerente, stabilite inclusiv de către instanța de contencios constituțional.

Cu alte cuvinte, s-a reținut că în prezenta cauză reclamanții nu au pus în discuție refuzul pârâților de recunoaște caracterul de persoane îndreptățite și întinderea dreptului, ci exclusiv refuzul acestora din urmă de a finaliza procedura prin emiterea unei decizii cuprinzând valoarea despăgubirilor pentru plata acestora, aspect care, fără a fi analizat pe fond, constituie un aspect circumscris unor raporturi juridice de drept administrativ, iar nu unor raporturi juridice civile.

Pe de altă parte, curtea a constatat că prezentul demers procesual nu vizează aplicarea art. 35 din Legea nr. 165/2013, sub aspectul refuzului pârâților de emitere a deciziilor de soluționare a notificărilor emise în temeiul prevederilor legii speciale de retrocedare, respectiv analizarea legalității unor astfel de decizii, ci exclusiv refuzul pârâților de a finaliza procedura începută în temeiul prevederilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005 prin aplicarea, eventual parțială, a noilor prevederi cu privire la recunoașterea puterii de lucru judecat a hotărârii judecătorești obținută de către reclamanți sub aspectele învederate și de emitere a actului administrativ care să genereze în final obligația de plată a despăgubirilor eventual cuvenite acestora.

S-a mai reținut că dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu sunt aplicabile în privința stabilirii competenței materiale de soluționare a cauzei în favoarea curții de apel din perspectiva nivelului ierarhic al autorității publice pârâte, având în vedere că deși prevederile art. 20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum acestea au fost reglementate prin Legea nr. 2/2013 au fost abrogate începând cu intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, totuși acestea au rămas aplicabile din perspectiva aplicării Deciziei nr. 686/2014 a Curții Constituționale a României, evocată anterior, sub aspectul obligației autorităților publice pârâte de a finaliza procedura în privința reclamanților fără aplicarea procedurii de validare, ci exclusiv de a proceda la emiterea actului administrativ de stabilire a valorii despăgubirii prin aplicarea noilor prevederi legale, refuz care nu poate fi analizat, din perspectiva legalității acestuia, de o altă instanță decât aceea de contencios

administrativ și fiscal.

Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 alin. (2), 134 și 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii.

Prin cererea introductivă reclamanții A. și B. au solicitat în contradictoriu cu pârâtele C. și D., obligarea acestora la emiterea unui titlu de despăgubiri în valoare de 258.433,5 euro reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 342,75 mp, situat în București, sector 1.

Temeiul de drept al acțiunii a fost indicat în mod expres ca fiind Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și nu dispozițiile Legii nr. 165/2013, având în vedere situația particulară a reclamanților, în sensul că RA G. SA a emis Decizia nr. 872 din 02 septembrie 2008, prin care a pus în executare Decizia nr. 39/A/2007 a Curții de Apel București și a acordat numitei F. despăgubiri pentru imobilul - teren în suprafață de 342,75 mp, situat în București, sector 1, la data de 6 mai 2014 H. le-a comunicat adresa din 2014, prin care li s-a adus la cunoștință că Dosarul a fost înregistrat sub nr. x/CC, însă pârâtele nu au procedat la emiterea titlului de despăgubire”.

Având în vedere că acțiunea a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 12 noiembrie 2014, precum și forma în vigoare la acea dată a dispozițiilor art. 20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, competența de soluționare a litigiului nu poate aparține Curții de Apel București, ci Tribunalului București.

Raportat la dispozițiile legale relevante, Înalta Curte apreciază că atât art. 20 din Legea nr. 247/2005 cât și art. 35 din Legea nr. 165/2013 trebuie interpretate în sensul în care produc efecte juridice, ceea ce însemnă că atât secția de contencios administrativ, cât și secția civilă din cadrul tribunalului sunt competente să soluționeze acțiuni prin care se urmărește obținerea de despăgubiri pentru imobilele care fac obiectul legilor de restituire a proprietăților și care nu mai pot fi restituite în natură, în funcție de tipul concret de acțiune cu care sunt sesizate.

Pentru a stabili linia de demarcație între acțiunile de competența secției de contencios administrativ și acțiunile de competența secției civile, raportat la cazul particular dedus judecății, Înalta Curte pornește de la observația că art. 13 și art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care stabileau competența de emitere a titlului de despăgubire în sarcina D. (art. 13 alin. (1) lit. a) și art. 16 al. 7), au fost abrogate expres de art. 50 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 165/2013, iar potrivit art. 18 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 atribuțiile D. au fost preluate de E., care nu mai are printre atribuții și emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire.

Cu toate acestea, titluri de despăgubire pot fi emise și după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013 (cf. art. 41 alin. (3) din lege) dar numai în situații tranzitorii (art. 41 face parte din cap. VI al legii intitulat „Dispoziții tranzitorii și finale”), respectiv în cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 (pentru a nu face inutilă procedura judecătorească urmată până în acel moment) precum și în cauzele deja judecate definitiv/irevocabil în care D. a fost obligată la emiterea titlului de despăgubire (pentru a nu lipsi de efect hotărârile judecătorești deja pronunțate).

Deși după data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 (20 mai 2013), cererile prin care se urmărește obținerea de despăgubiri se soluționează în condițiile legii noi (de către secția civilă a tribunalului conform art. 35), secțiile de contencios administrativ ale tribunalelor rămân în continuare competente în cazul litigiilor referitoare la deciziile emise sub legea veche (Titlul VII din Legea nr. 247/2005), în acest sens fiind dispozițiile art. 20 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, rămase în vigoare și după apariția Legii nr. 165/2013.

Întrucât în cazul dedus judecății, reclamanții dețin o decizie referitoare la despăgubiri - Decizia RA G. SA nr. 872 din 2 septembrie 2008 (prin care a fost pusă în executare Decizia nr. 39/A/2007 pronunțată de Curtea de Apel București), iar demersul judiciar

vizează exclusiv refuzul pârâtelor de a finaliza procedura începută în temeiul prevederilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005 prin aplicarea, eventual parțială, a noilor prevederi cu privire la recunoașterea puterii de lucru judecat a hotărârii judecătorești obținută de către reclamanți sub aspectele învederate și de emitere a actului administrativ care să genereze în final obligația de plată a despăgubirilor eventual cuvenite acestora, se constată că revine secției de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului București

competența de soluționare a litigiului.

Pentru considerentele expuse și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului București, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C. și E. în favoarea Tribunalului București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 martie 2016.