ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 849/2016

Decizia nr. 849/2016

Asupra conflictului

negativ de competență, constată următoarele;

Prin cererea înregistrată

la data de 15 mai 2015 sub nr. x/3/2015 pe rolul Tribunalului București,

secția a III-a civilă, reclamanții A., B., C. și D., în

contradictoriu cu pârâta E., au formulat contestație împotriva Deciziei de

compensare nr. 3208 din 24 februarie 2015 emisă de pârâtă și au

solicitat, în principal, anularea in parte și evaiuarea terenului conform

standardelor internaționale, în baza prevederilor Legilor nr. 247/2005

și nr. 10/2001 și obligarea la emiterea titlului de despăgubire,

iar în subsidiar. aplicarea corectă a grilei notariale conform Legii nr. 165/2013.

Totodată au solicita! anularea deciziei de compensare în ceea ce îl

privește pe reclamantul C., acestuia nefiindu-i aplicabile prevederile art.

24, nefiind cesionar de drepturi litigioase, având în vedere ca este fiul

reclamantei A., cu cheltuieli de judecată.

Prin

sentința civilă nr. 1186 din 16 octombrie 2015, Tribunalul București,

secția a III-a civilă, a admis excepția necompetenței sale

teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului Vâlcea.

A

reținut această instanță, în motivarea soluției,

aplicabilitatea dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013,

potrivit cărora deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33

și 34 pot fi atacate de persoana care se

consideră îndreptățită

la secția civiiă a tribunalului în a cărui circumscripție

se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data

comunicării.

Tribunalul

București a constatat că acest text de lege nu tranșează cu

claritate noțiunea de „entitate", în raport de care se

stabilește competența de soluționare a cererii. Această

noțiune este definită de art. 3 pct. 4 din Legea nr. 165/2013, ca

fiind unitatea deținătoare, în înțelesul H.G. nr. 250/2007

pentru aprobarea Normeior metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001,

cu modificările și completările ulterioare, al O.U.G. nr. 94/2000,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum

și al O.U.G. nr. 83/1999. republicată; entitatea învestită cu

soluționarea notificării, în înțelesul H.G. nr. 250/2007, cu

modificările și completările ulterioare.

Din

interpretarea coroborată a dispozițiilor legale menționate în

precedent, rezultă o competență de soluționare a

contestațiilor formulate împotriva deciziilor emise de E. în favoarea

secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se

află sediul entității învestite eu soluționarea cererii, în

speța de față, Tribunalul Vâlcea, în raport de locul

situării imobilului, având în vedere că obiectul contestației îl

constituie și evaluarea imobilului, administrarea de probatorii fiind mai

facilă de către această instanță.

La

Tribunalul Vâlcea, dosarul a fost înregistrat la data de 6 ianuarie 2016,

primind termen de judecată la data de 23 februarie 2016, dată când

reclamanții au invocat excepția de neeornpetență

teritorială a acestei instanțe, solicitând admiterea excepției

și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Tribunalului

București.

Astfel

investit cu soluționarea contestației de față. Tribunalul

Vâlcea prin sentința civiiă nr. 315 din 23 februarie 2016 a admis

excepția de neecompetență teritorială, a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București, și, constatând ivit conflictul negativ de

competență, a sesizat Înalta Curte de Casație și

Justiție pentru soluționarea regulatorului de competență

ivit între cele două instanțe.

Pentru

a pronunța această sentință, tribunalul a reținut

că, față de obiectul cererii cu care reclamanții au

investit instanța, pentru determinarea competenței sunt aplicabile

prevederile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165 din 16 mai 2013 care cuprind o

normă de competență teritorială absolută, ce

conferă tribunalului in a cărui circumscripție se află

sediul entității învestite de lege competența de soluționare

a contestației formulate împotriva deciziilor emise de aceasta.

În

ceea ce privește noțiunea de „entitate investită" a

arătat că aceasta noțiune este explicitată la art. 3 alin

(1) pct. 4 din Legea nr. 165/2013, având această semnificație

structurile cu atribuții în procesul de restituire a imobilelor preluate

abuziv și de stabilire a măsurilor reparatorii enumerate la lit. a)-g).

Întrucât

în cauză decizia contestată a fost emisă de E., tribunalul a

apreciat că, în conformitate cu prevederile legale enunțate,

această instituție are calitatea de „entitate investită"

care atrage competența teritorială

a Tribunalului București. în a cărei circumscripție

teritorială se află sediul entității.

Înalta

Curte, competentă să soluționeze conflictul, conform art. 133

pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va stabili competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, pentru

următoarele considerente:

Norma

de competență incidență raportului juridic litigios este cea

invocată de Tribunalul Vâlcea, respectiv dispozițiile art. 35 alin.

(1) din Legea nr. 165 din 16 mai 2013.

Astfel

potrivit dispozițiilor art. 35 alin. (1), deciziile emise cu respectarea

prevederile art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră

îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a

cărui circumscripție se află sediul entității, în termen

de 30 de zile de la data comunicării".

Dispozițiile

legale sus-menționate instituie o normă de competență

teritorială absolută- ce conferă tribunalului în a cărui

circumscripție se află sediul entității învestite de lege

competența de soluționare a contestației formulate împotriva

deciziilor emise de aceasta.

Noțiunea

de „entitate învestită de lege" este explicilată la art. 3 alin.

(1) pct. 4 din Legea nr. 165/2013, în sensul că, au această

semnificație următoarele structuri cu atribuții în procesul de

restituire a imobilelor preluate abuziv și de stabilire a măsurilor

reparatorii: a) unitatea deținătoare, în înțelesul H.G. nr. 250/2007

pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001

privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6

martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările

ulterioare, al O.U.G. nr. 94/2000, republicată, eu modificările

și completările ulterioare, precum și al O.U.G. nr. 83/1999,

republicată; b) entitatea învestită cu soluționarea

notificării, în înțelesul H.G. nr. 250/2007, cu modificările

și completările ulterioare; c) comisia locală de fond funciar,

comisiile comunale, orășenești și municipale constituite în

temeiul Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările și

completările ulterioare; d) comisia județeană de fond funciar

sau, după caz. Comisia de Fond Funciar a Municipiului București,

constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată, cu

modificările și completările ulterioare; e) Comisia

specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut

cultelor religioase și comunităților cetățenilor aparținând

minorităților naționale din România; f) Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților, organ de

specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate

juridică; g) E., înființată potrivit legii.

Se

constată că prin acțiunea introductivă, reclamanții A.,

B., C. și D., în contradictoriu cu pârâta E., au formulat contestație

împotriva Deciziei de compensare nr. 3208 din 24 februarie 2015 emisă de

pârâtă și au solicitat, în principal, anularea în parte și evaluarea

terenului conform standardelor internaționale, conform prevederilor Legii nr.

247/2005 și Legea nr. 10/2001, și obligarea la emiterea titlului de

despăgubire, iar în subsidiar, aplicarea corectă a grilei notanale

conform Legii nr. 165/2013. Totodată, au solicitat anularea deciziei de

compensare în ceea ce îl privește pe reclamantul C., acestuia nefiindu-i

aplicabile prevederile art. 24. nefiind cesionar de drepturi litigioase, având

in vedere ca este fiul reclamantei A.

Întrucât

în cauză reclamanții au chemat în judecată pe pârâta E.,

nemulțumiți fiind de Decizia de compensare nr. 3208 din 24 februarie 2015

emisă de pârâtă, E. are calitatea de entitate învestită de lege,

astfel încât, conform art. 35 alin. (3) din aceiași act normativ,

competența de soluționare a cauzei revine tribunalului în a

cărui circumscripție se află sediul acestei entități.

Având

în vedere că sediul E. se află în circumscripția Tribunalului

București, aceasta este instanța competentă teritorial să

soluționeze cauza dedusă judecății.

În

consecință, Înalta Curte va stabili competența de soluționare

a cauzei în favoarea tribunalului în circumscripția căruia se

află sediul E., respectiv Tribunalul București.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I

D E

Stabilește

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 07 aprilie 2016.