ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1985/2016

Decizia nr. 1985/2017 Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 16 noiembrie 2015, pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/3/2015, reclamanta A. a solicitat anularea dispoziției de invalidare nr. x din 24 august 2015 emisă de pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor. În motivare, a arătat că în mod greșit pârâta a reținut că nu a făcut dovada proprietății pentru imobilul teren și construcție anexă și faptul că nu a avut în vedere că reclamanta este moștenitoarea testamentară atât a autoarei C., îndreptățită la despăgubiri, cât și a sorei acesteia C., ambele decedate la scurt timp una după cealaltă.

Tribunalul București, secția a III-a civilă, a invocat, din oficiu, excepția necompetenței sale teritoriale și, prin Sentința civilă nr. 629 din 19 mai 2016, a declinat competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vaslui. Pentru a hotărî astfel, această instanță a reținut că art. 35 din Legea nr. 165/2013, prin raportare la art. 34 din aceeași lege nu este încă aplicabil, așa cum se reține în Decizia Curții Constituționale nr. 686/2014, și că Tribunalul București nu poate fi competent teritorial de a reanaliza o situație de fapt și de drept care a făcut obiectul unei proceduri derulate în raza de competență a unei alte instanțe din țară, chiar dacă emitentul acestei decizii de invalidare își are sediul în București.

Învestit prin declinare, Tribunalul Vaslui, prin Sentința nr. 1046 din 22 septembrie 2016, a admis la rândul său excepția necompetenței sale teritoriale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a dispus înaintarea acestuia Înaltei Curți pentru soluționare. Înalta Curte, competentă să soluționeze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, pentru următoarele considerente: Regula generală privitoare la competența teritorială reglementată de dispozițiile art. 107 C. proc.

civ., prevede că "Cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel". Reiese, deci, că ori de câte ori printr-o dispoziție legală specială se prevăd alte reguli de stabilire a competenței teritorială a instanțelor, acestea se aplică cu prioritate. Actul normativ incident în cauză, respectiv Legea nr. 165/2013, conține dispoziții speciale referitoare la competența teritorială a instanțelor învestite cu soluționarea deciziilor emise de entitățile abilitate în acest sens, astfel cum acestea sunt definite prin art. 3 din același act normativ. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 deciziile emise cu respectarea prevederile art. 33 și art. 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se afla sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării.

Dispozițiile legale sus-menționate instituie o normă de competență teritorială absolută, ce conferă tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității învestite de lege competența de soluționare a contestației formulate împotriva deciziilor emise de aceasta. Noțiunea de entitate învestită de lege este definită la art. 3 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 165/2013 în sensul că au această semnificație următoarele structuri cu atribuții în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv și de stabilire a măsurilor reparatorii: a) unitatea deținătoare, în înțelesul H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unifără a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, al O.U.G.

nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și al O.U.G. nr. 83/1999, republicată; b) entitatea învestită cu soluționarea notificării, în înțelesul H.G. nr. 250/2007, cu modificările și completările ulterioare; c) comisia locală de fond funciar, comisiile comunale, orășenești și municipale, constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare; d) comisia județeană de fond funciar sau.

după caz, Comisia de Fond Funciar a Municipiului București, constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare; e) Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase și comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România; f) Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică; g) Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, înființată potrivit legii.

În speță, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. a contestat Decizia de invalidare nr. 5375 din 24 august 2015 emisă de pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, arătând că este moștenitoarea testamentară a autoarelor C. și B. și, contrar celor reținute de pârâtă, a făcut dovada proprietății pentru imobilul teren în suprafață de 500 mp, anexa în suprafață de 85 mp și construcția cu destinație locuință edificată pe teren. Pârâta a reținut în mod eronat că nu au fost depuse acte care să facă dovada proprietății pentru cota de ½ din imobilul anterior descris. Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 35 alin. (1) și (3) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

În acest context al analizei, întrucât decizia de invalidare contestată a fost emisă de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, în aplicarea dispozițiilor art. 3 pct. 4 lit. g) din Legea nr. 165/2013, această instituție are calitatea de entitate învestită de lege, astfel încât, conform art. 35 alin. (1) din același act normativ, competența de soluționare a cauzei revine tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul acestei entități. Având în vedere că sediul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor se află în circumscripția teritorială a Tribunalului București, aceasta este instanța competentă teritorial să soluționeze cauza dedusă judecății. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, tribunal în circumscripția căruia se află sediul entității ce a emis decizia contestată, respectiv Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.

ÎNALTA CURTE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 octombrie 2016. Procesat de GGC - CL