ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1415/2016
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1415/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia
nr. 1415/2016
Asupra
conflictului negativ de competență, constată următoarele:
Prin
cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 23
iulie 2015 sub nr. x/3/2015 reclamanta A. a formulat plângere împotriva
deciziei de invalidare nr. 3975 din 29 aprilie 2015, emisă de C..
În
susținerea acțiunii reclamanta a arătat, că
despăgubirea care i se cuvine, în calitate de moștenitoare a
defunctului B., trebuie acordată raportat la imobilul aferent nr. top.
2484/b/2. În drept au fost invocate prevederile Legii nr. 165/2013.
La
termenul de judecată din 19 noiembrie 2015, Tribunalul București a
invocat excepția necompetenței teritoriale, pe care a admis-o,
declinând competența de soluționare a cauzei, în favoarea
Tribunalului Maramureș, prin Sentința civilă nr. 1379/2015,
având în vedere următoarele considerente:
În
speță, problema supusă analizei instanței, vizează o
cale de atac împotriva deciziei de invalidare emisă de către C.,
referitor la Hotărârea Comisiei Județene Maramureș din anul 2001
prin care în favoarea reclamantei ca moștenitoare a autorului său B.,
au fost validate diverse suprafețe de teren agricol printre care și
cel de 24,28 ha din speță, în vederea acordării de
despăgubiri, acestea nefiind acordate până la intrarea în vigoare a
Legii nr. 165/2013. Această hotărâre nu a fost atacată cu
plângere.
S-a
apreciat, că în ceea ce privește entitatea în raport de care se
determină competența teritorială de soluționare a
contestației împotriva deciziei de invalidare a hotărârii comisiei
județene de fond funciar din județul Maramureș, aceasta este cea
de la locul situării imobilului în discuție, fiind cea care a
analizat și a stabilit calitatea solicitantului, care s-a considerat
îndreptățit la reconstituirea dreptului, propunând măsura de
acordare de despăgubiri în echivalent bănesc potrivit procedurii
legii speciale și, înscrierea reclamantei în anexele corespunzătoare
[art. 21 alin. (4)], Secretariatul Comisei Centrale fiind doar o structură
cu atribuții de finalizare a procedurii, în vederea emiterii deciziilor de
compensare prin puncte, în situația imposibilității de
restituire în natură. Această structură (respectiv C.) nu este
de natură să determine o altă competență
teritorială de soluționare a cererilor de retrocedare de către
comisiile avizate, ori a acțiunilor privind măsurile dispuse în ceea
ce privește punerea în aplicare a legilor speciale de retrocedare în natură,
sau prin echivalent, atâta vreme cât prin aceste legi speciale au fost
instituite competențe teritoriale exclusive în ceea ce privește
soluționarea cererilor, respectiv controlul judiciar asupra măsurilor
respective, în sarcina instanțelor în a căror rază
teritorială se află imobilele - obiect al cererilor de restituire (în
cazul Legii nr. 18/1991), respectiv sediile entităților
deținătoare ale imobilelor notificate conform Legii nr. 10/2001.
S-a
constatat că art. 35 din Legea nr. 165/2013, în temeiul căruia s-a
îndreptat prezenta contestație la Tribunalul București, nu
definește cu claritate "entitatea" la care se referă,
așa cum este cazul art. 3 pct. 4 din Legea nr. 165/2013 care
definește această entitate.
În
plus, prin însăși invalidarea de către C. a dispoziției
unității deținătoare competente a cărei contestare
este cenzurată potrivit legii speciale de către instanța de la
locul situării imobilului, invalidarea presupunând doar o măsură
specifică în cadrul aceleiași proceduri de reconstituire de drepturi
în baza legilor speciale, se constată de către C. validitatea
măsurilor dispuse, iar competența teritorială exclusivă
prevăzută de aceste legi (Legea nr. 18/1991 și Legea nr.
10/2001), nu se poate interpreta că ar putea fi atrasă de o altă
entitate decât cea investită de lege cu soluționarea cererii de
reconstituire, ori a notificării adresate acesteia, nefiind nici firesc
și nici legal, ca două instanțe diferite, cărora le sunt
atribuite prin lege raze teritoriale diferite de acțiune, să exercite
deopotrivă controlul judiciar asupra actelor emise în diferitele etape ale
acelorași proceduri legale.
S-a
apreciat că, sediul C. e un element care nu este în măsură a
atrage o competență diferită, această instituție având
atribuții exclusiv în vederea finalizării dosarelor de restituire a
imobilelor, astfel cum sunt prevăzute de art. 25 alin. (5) și 6 din
Legea nr. 165/2013, după ce entitățile investite cu
soluționarea notificărilor/cererilor au tranșat aspectele
esențiale în soluționarea acestora. Astfel, C. are atribuții de
verificare și de validare a lucrărilor efectuate de
entitățile arătate la lit. a) pct. 4 din Legea nr. 165/2013,
și de evaluare a punctelor exclusiv prin aplicarea unei grile notariale.
Ca
atare, s-a constatat că, Tribunalul București nu poate fi competent
din punct de vedere teritorial, a reanaliza o situație de fapt și de
drept care a făcut obiectul unei proceduri derulate în raza de
competență a unei alte instanțe din țară, chiar
dacă emitentul acestei decizii de invalidare își are sediul în
București. Aceasta, cu atât mai mult cu cât se va repune în discuție
îndreptățirea reclamanților de a beneficia de măsurile
reparatorii. Aceasta este singură concluzie legală,
juridică,rațională, nefiind acceptabil și admisibil ca în
exercitarea controlului judecătoresc asupra procedurii derulată
și, măsurile dispuse în temeiul Legii nr. 10/2001, în privința
reclamantei, să se interpreteze ca fiind competente teritorial două
instanțe diferite, de același rang. De altfel, ar fi și ilogic
ca după ce, mai mult de 15 ani (20 ani în cazul legilor fondului funciar)
procedurile ce stau la baza și fac obiectul Legii nr. 165/2013, s-au
desfășurat în fața autorităților publice ori
judecătorești în a căror raza teritorială s-au aflat sau
încă se mai află imobilele construcții, terenuri care au
făcut obiectul acestora, să fie reanalizate de instanța
Tribunalului București, doar pentru simplul argument că în raza
acestuia se află sediul unei comisii centrale,ale cărei atribuții
principale vizează mai ales parcurgerea etapelor de finalizare a
procedurilor derulate pe parcursul a mai mulți ani, iar nu de reanalizare
pur formală a măsurilor deja concretizate prin decizii ori
dispoziții ale entităților notificate și în multe cazuri supuse
însuși controlului judecătoresc exercitat de instanțele
competente.
Mai
mult, având în vedere măsura dispusă prin decizia contestată, se
impune citarea în cauză a entității juridice emitente a
dispoziției, ori a comisiilor de fond funciar de la locul situării
terenurilor, care și acestea la rândul lor atrag competența
teritorială de soluționare a cauzelor de această natură a
instanțelor în a căror rază teritorială își au sediul.
S-a apreciat că nu trebuie neglijat nici aspectul de ordin material în
legătură cu faptul că beneficiarii unor dispoziții sau
decizii, cum este cazul reclamantei din speță sunt siliți
încă odată să suporte costuri și cheltuieli suplimentare,
în condițiile în care le sunt zădărnicite eforturile de
a-și atinge scopul obținerii într-un final a acelor măsuri
reparatorii, la care s-a apreciat că sunt îndreptățiți,
ajungându-se la o evidentă tergiversare a finalizării procedurilor,
oricum îndelungate.
Concluzia
în sensul că Tribunalul Maramureș este competent teritorial, se mai
impune și în considerarea faptului că art. 35 din Legea nr. 165/2013
prin raportare la art. 34 din aceeași lege și termenele
prevăzute de aceasta,nu este încă aplicabil, așa cum reține
Curtea Constituțională în Decizia nr. 686/2014 penultimul paragraf
din considerentele acesteia, așa încât competența se stabilește
în funcție de sediul entității investite cu soluționarea
notificării potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, aceasta fiind
entitatea învestită în sensul art. 3 din Legea nr. 165/2013. În consecință,
Tribunalul București a declinat competența de soluționare a
cauzei în favoarea Tribunalului Maramureș, în baza art. 131 și
următorii C. proc. civ. Tribunalul Maramureș, la termenul de
judecată din 12 mai 2016 a invocat din oficiu excepția necompetenței
teritoriale, pe care a admis-o prin Sentința civilă nr. 630 din 12
mai 2016, declinând competența de soluționare a cauzei, în favoarea
Tribunalului București și, constatând invit conflictul negativ de
competență, a dispus trimiterea dosarului la Înalta Curte de
Casație și Justiție, în vederea soluționării
conflictului negativ de competență, dispunând suspendarea
judecății până la soluționarea conflictului de
competență.
Pentru
a pronunța această hotărâre, Tribunalul Maramureș a
reținut că potrivit art. 35 din Legea nr. 165/2013 privind
măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau
prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului
comunist în România, "deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33
și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră
îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a
cărui circumscripție se află sediul entității, în
termen de 30 de zile de la data comunicării". Ca atare textul legal
sus evocat instituie calea de atac împotriva hotărârilor date de
entitățile învestite de lege cu soluționarea cererilor formulate
potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și
completările ulterioare. S-a constatat că în ceea ce privește
aceste entități, legea stabilește ca fiind: "a) unitatea
deținătoare, în înțelesul Hotărârii Guvernului nr. 250/2007
pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr.
10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în
perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările
ulterioare, al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000,
republicată, cu modificările și completările ulterioare,
precum și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr.
83/1999, republicată; b) entitatea învestită cu soluționarea
notificării, în înțelesul Hotărârii Guvernului nr. 250/2007, cu
modificările și completările ulterioare; c) comisia locală
de fond funciar, comisiile comunale, orășenești și
municipale, constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată, cu
modificările și completările ulterioare; d) comisia
județeană de fond funciar sau, după caz, Comisia de Fond Funciar
a Municipiului București, constituite în temeiul Legii nr. 18/1991,
republicată, cu modificările și completările ulterioare; e)
Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au
aparținut cultelor religioase și comunităților
cetățenilor aparținând minorităților naționale
din România; f) Autoritatea Națională pentru Restituirea
Proprietăților, organ de specialitate al administrației publice
centrale, cu personalitate juridică; g) C., înființată potrivit
prezentei legii".
S-a
reținut că, în cauză, este atacată o hotărâre a C., cu
sediul în București și, nu Hotărârea nr. 180/A din 29 noiembrie
2001 dată de Comisia Județeană Maramureș, cu sediul în
județul Maramureș.
Or,
noțiunea de entitate, nu poate fi interpretată în mod restrictiv doar
cu referire la entitatea care a fost învestită cu soluționarea
notificării inițiale, cum a apreciat Tribunalul Maramureș, ci
doar cu referire la entitatea care a emis actul care se atacă.
Înalta
Curte de Casație și Justiție, legal învestită cu
soluționarea conflictului negativ de competență ivit între cele
două instanțe, urmează a stabili competența de
soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, pentru
considerentele ce succed:
Prin
cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 23
iulie 2015 sub nr. x/3/2015 reclamanta A. a formulat plângere împotriva
deciziei de invalidare nr. 3975 din 29 aprilie 2015, emisă de C.,
arătând că despăgubirea care i se cuvine în calitate de
moștenitoare a defunctului B., trebuie acordată raportat la imobilul
aferent nr. top. 2484/b/2. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile
art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013.
Decizia
contestată de reclamantă a fost emisă de pârâta C. în aplicarea
art. 25 alin. (2) raportat la art. 17 alin 1 și art. 21 din Legea nr.
165/2013.
Potrivit
art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 "Deciziile emise cu respectarea
prevederilor art. 33 și 34, pot fi atacate de persoana care se
consideră îndreptățită la secția civilă a
tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul
entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării".
Cum, obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea deciziei
de invalidare nr. nr. 3975 din 29 aprilie 2015, emisă de C., entitatea la
care se referă dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013,
nu poate fi alta decât cea care a avut și calitatea de emitentă a
deciziei a cărei anulare se solicită, respectiv C. și, care este
enumerată la art. 3 alin. (4), lit. g) din lege. În consecință,
litigiul de față este de competența (teritorială și
materială) a tribunalului în a cărui circumscripție se află
sediul entității emitente.
Cum,
sediul C. se află în București, sector 1, respectiv, în raza
teritorială a Tribunalului București, competența de
soluționare a cauzei revine acestei instanțe.
În
temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili
competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului
București.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabilește
competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului
București.
Definitivă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 17 iunie 2016.
Procesat
de GGC - GV