ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1415/2016

Decizia nr. 1415/2016 Asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 23 iulie 2015 sub nr. x/3/2015 reclamanta A. a formulat plângere împotriva deciziei de invalidare nr. 3975 din 29 aprilie 2015, emisă de C.. În susținerea acțiunii reclamanta a arătat, că despăgubirea care i se cuvine, în calitate de moștenitoare a defunctului B., trebuie acordată raportat la imobilul aferent nr. top. 2484/b/2. În drept au fost invocate prevederile Legii nr. 165/2013.

La termenul de judecată din 19 noiembrie 2015, Tribunalul București a invocat excepția necompetenței teritoriale, pe care a admis-o, declinând competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Maramureș, prin Sentința civilă nr. 1379/2015, având în vedere următoarele considerente: În speță, problema supusă analizei instanței, vizează o cale de atac împotriva deciziei de invalidare emisă de către C., referitor la Hotărârea Comisiei Județene Maramureș din anul 2001 prin care în favoarea reclamantei ca moștenitoare a autorului său B., au fost validate diverse suprafețe de teren agricol printre care și cel de 24,28 ha din speță, în vederea acordării de despăgubiri, acestea nefiind acordate până la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013.

Această hotărâre nu a fost atacată cu plângere. S-a apreciat, că în ceea ce privește entitatea în raport de care se determină competența teritorială de soluționare a contestației împotriva deciziei de invalidare a hotărârii comisiei județene de fond funciar din județul Maramureș, aceasta este cea de la locul situării imobilului în discuție, fiind cea care a analizat și a stabilit calitatea solicitantului, care s-a considerat îndreptățit la reconstituirea dreptului, propunând măsura de acordare de despăgubiri în echivalent bănesc potrivit procedurii legii speciale și, înscrierea reclamantei în anexele corespunzătoare [art. 21 alin. (4)], Secretariatul Comisei Centrale fiind doar o structură cu atribuții de finalizare a procedurii, în vederea emiterii deciziilor de compensare prin puncte, în situația imposibilității de restituire în natură.

Această structură (respectiv C.) nu este de natură să determine o altă competență teritorială de soluționare a cererilor de retrocedare de către comisiile avizate, ori a acțiunilor privind măsurile dispuse în ceea ce privește punerea în aplicare a legilor speciale de retrocedare în natură, sau prin echivalent, atâta vreme cât prin aceste legi speciale au fost instituite competențe teritoriale exclusive în ceea ce privește soluționarea cererilor, respectiv controlul judiciar asupra măsurilor respective, în sarcina instanțelor în a căror rază teritorială se află imobilele - obiect al cererilor de restituire (în cazul Legii nr. 18/1991), respectiv sediile entităților deținătoare ale imobilelor notificate conform Legii nr. 10/2001.

S-a constatat că art. 35 din Legea nr. 165/2013, în temeiul căruia s-a îndreptat prezenta contestație la Tribunalul București, nu definește cu claritate "entitatea" la care se referă, așa cum este cazul art. 3 pct. 4 din Legea nr. 165/2013 care definește această entitate.

În plus, prin însăși invalidarea de către C. a dispoziției unității deținătoare competente a cărei contestare este cenzurată potrivit legii speciale de către instanța de la locul situării imobilului, invalidarea presupunând doar o măsură specifică în cadrul aceleiași proceduri de reconstituire de drepturi în baza legilor speciale, se constată de către C. validitatea măsurilor dispuse, iar competența teritorială exclusivă prevăzută de aceste legi (Legea nr. 18/1991 și Legea nr. 10/2001), nu se poate interpreta că ar putea fi atrasă de o altă entitate decât cea investită de lege cu soluționarea cererii de reconstituire, ori a notificării adresate acesteia, nefiind nici firesc și nici legal, ca două instanțe diferite, cărora le sunt atribuite prin lege raze teritoriale diferite de acțiune, să exercite deopotrivă controlul judiciar asupra actelor emise în diferitele etape ale acelorași proceduri legale.

S-a apreciat că, sediul C. e un element care nu este în măsură a atrage o competență diferită, această instituție având atribuții exclusiv în vederea finalizării dosarelor de restituire a imobilelor, astfel cum sunt prevăzute de art. 25 alin. (5) și 6 din Legea nr. 165/2013, după ce entitățile investite cu soluționarea notificărilor/cererilor au tranșat aspectele esențiale în soluționarea acestora. Astfel, C. are atribuții de verificare și de validare a lucrărilor efectuate de entitățile arătate la lit. a) pct. 4 din Legea nr. 165/2013, și de evaluare a punctelor exclusiv prin aplicarea unei grile notariale. Ca atare, s-a constatat că, Tribunalul București nu poate fi competent din punct de vedere teritorial, a reanaliza o situație de fapt și de drept care a făcut obiectul unei proceduri derulate în raza de competență a unei alte instanțe din țară, chiar dacă emitentul acestei decizii de invalidare își are sediul în București.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât se va repune în discuție îndreptățirea reclamanților de a beneficia de măsurile reparatorii. Aceasta este singură concluzie legală, juridică,rațională, nefiind acceptabil și admisibil ca în exercitarea controlului judecătoresc asupra procedurii derulată și, măsurile dispuse în temeiul Legii nr. 10/2001, în privința reclamantei, să se interpreteze ca fiind competente teritorial două instanțe diferite, de același rang.

De altfel, ar fi și ilogic ca după ce, mai mult de 15 ani (20 ani în cazul legilor fondului funciar) procedurile ce stau la baza și fac obiectul Legii nr. 165/2013, s-au desfășurat în fața autorităților publice ori judecătorești în a căror raza teritorială s-au aflat sau încă se mai află imobilele construcții, terenuri care au făcut obiectul acestora, să fie reanalizate de instanța Tribunalului București, doar pentru simplul argument că în raza acestuia se află sediul unei comisii centrale,ale cărei atribuții principale vizează mai ales parcurgerea etapelor de finalizare a procedurilor derulate pe parcursul a mai mulți ani, iar nu de reanalizare pur formală a măsurilor deja concretizate prin decizii ori dispoziții ale entităților notificate și în multe cazuri supuse însuși controlului judecătoresc exercitat de instanțele competente.

Mai mult, având în vedere măsura dispusă prin decizia contestată, se impune citarea în cauză a entității juridice emitente a dispoziției, ori a comisiilor de fond funciar de la locul situării terenurilor, care și acestea la rândul lor atrag competența teritorială de soluționare a cauzelor de această natură a instanțelor în a căror rază teritorială își au sediul. S-a apreciat că nu trebuie neglijat nici aspectul de ordin material în legătură cu faptul că beneficiarii unor dispoziții sau decizii, cum este cazul reclamantei din speță sunt siliți încă odată să suporte costuri și cheltuieli suplimentare, în condițiile în care le sunt zădărnicite eforturile de a-și atinge scopul obținerii într-un final a acelor măsuri reparatorii, la care s-a apreciat că sunt îndreptățiți, ajungându-se la o evidentă tergiversare a finalizării procedurilor, oricum îndelungate.

Concluzia în sensul că Tribunalul Maramureș este competent teritorial, se mai impune și în considerarea faptului că art. 35 din Legea nr. 165/2013 prin raportare la art. 34 din aceeași lege și termenele prevăzute de aceasta,nu este încă aplicabil, așa cum reține Curtea Constituțională în Decizia nr. 686/2014 penultimul paragraf din considerentele acesteia, așa încât competența se stabilește în funcție de sediul entității investite cu soluționarea notificării potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, aceasta fiind entitatea învestită în sensul art. 3 din Legea nr. 165/2013. În consecință, Tribunalul București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureș, în baza art. 131 și următorii C. proc.

civ. Tribunalul Maramureș, la termenul de judecată din 12 mai 2016 a invocat din oficiu excepția necompetenței teritoriale, pe care a admis-o prin Sentința civilă nr. 630 din 12 mai 2016, declinând competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București și, constatând invit conflictul negativ de competență, a dispus trimiterea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență, dispunând suspendarea judecății până la soluționarea conflictului de competență.

Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul Maramureș a reținut că potrivit art. 35 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, "deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării". Ca atare textul legal sus evocat instituie calea de atac împotriva hotărârilor date de entitățile învestite de lege cu soluționarea cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

S-a constatat că în ceea ce privește aceste entități, legea stabilește ca fiind: "a) unitatea deținătoare, în înțelesul Hotărârii Guvernului nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/1999, republicată; b) entitatea învestită cu soluționarea notificării, în înțelesul Hotărârii Guvernului nr. 250/2007, cu modificările și completările ulterioare; c) comisia locală de fond funciar, comisiile comunale, orășenești și municipale, constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare; d) comisia județeană de fond funciar sau, după caz, Comisia de Fond Funciar a Municipiului București, constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare; e) Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase și comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România; f) Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, organ de specialitate al administrației publice centrale,

cu personalitate juridică; g) C., înființată potrivit prezentei legii". S-a reținut că, în cauză, este atacată o hotărâre a C., cu sediul în București și, nu Hotărârea nr. 180/A din 29 noiembrie 2001 dată de Comisia Județeană Maramureș, cu sediul în județul Maramureș. Or, noțiunea de entitate, nu poate fi interpretată în mod restrictiv doar cu referire la entitatea care a fost învestită cu soluționarea notificării inițiale, cum a apreciat Tribunalul Maramureș, ci doar cu referire la entitatea care a emis actul care se atacă.

Înalta Curte de Casație și Justiție, legal învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență ivit între cele două instanțe, urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, pentru considerentele ce succed: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 23 iulie 2015 sub nr. x/3/2015 reclamanta A. a formulat plângere împotriva deciziei de invalidare nr. 3975 din 29 aprilie 2015, emisă de C., arătând că despăgubirea care i se cuvine în calitate de moștenitoare a defunctului B., trebuie acordată raportat la imobilul aferent nr. top. 2484/b/2. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013.

Decizia contestată de reclamantă a fost emisă de pârâta C. în aplicarea art. 25 alin. (2) raportat la art. 17 alin 1 și art. 21 din Legea nr. 165/2013. Potrivit art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 "Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34, pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării". Cum, obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea deciziei de invalidare nr. nr. 3975 din 29 aprilie 2015, emisă de C., entitatea la care se referă dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, nu poate fi alta decât cea care a avut și calitatea de emitentă a deciziei a cărei anulare se solicită, respectiv C. și, care este enumerată la art. 3 alin. (4), lit. g) din lege.

În consecință, litigiul de față este de competența (teritorială și materială) a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității emitente. Cum, sediul C. se află în București, sector 1, respectiv, în raza teritorială a Tribunalului București, competența de soluționare a cauzei revine acestei instanțe. În temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 iunie 2016. Procesat de GGC - GV