Decizia nr. 2185/2016 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 67/2014 a Tribunalului Neamț

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal Prin sentința civilă nr. 67/2014, Tribunalului Neamț, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea ca nefondată. În motivarea hotărârii, tribunalul a reținut că, la data de 03 august 2013, pe DN 17B, în localitatea Borca, sat Mădei, la km. 6+600 m, s-a produs un accident de circulație în care a fost implicat numitul E. care conducea autoturismul marca F. înmatriculat în Marea Britanie cu nr. xxx. Datorită neadaptării vitezei, conducătorul auto a pierdut controlul volanului, a părăsit partea carosabilă și a intrat în coliziune cu un arbore, iar în urma accidentului a rezultat decesul conducătorul auto E: și vătămarea corporală a pasagerului aflat în autoturism - G. Accidentul a făcut obiectului Dosarului penal nr. x/P/2013, iar prin rezoluția Parchetului de pe lângă Judecătoria Bicaz din 11 decembrie 2013, s-a constatat culpa, exclusivă a conducătorului auto E. în producerea accidentului din 03 august 2013 și s-a dispus față de acesta neînceperea urmăririi penale ca urmare a decesului său. La momentul producerii accidentului era valabilă polița de asigurare Carte Verde pentru RCA la societatea C. încheiată pentru autoturismul înmatriculat sub nr. xxx. S-a reținut că potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995, "asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule", iar potrivit art. 50 din aceeași lege "Despăgubirile se acorda pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri". Ambele texte normative citate instituie principiul răspunderii subsidiare a asigurătorului, răspunderea acestuia nefiind nici delictuală (întrucât nu a săvârșit nicio faptă ilicită) și nici contractuală (întrucât între păgubiți și asigurător nu există nicio convenție juridică). Pentru a se solicita angajarea răspunderii asigurătorului, reclamanții trebuia să probeze îndeplinirea condițiilor angajării răspunderii civile delictuale a autorului faptei, iar apoi existența contractului de asigurare între acesta și asigurător. Concluzia se impune, atâta vreme cât răspunderea asigurătorului nu este o răspundere de sine stătătoare, ci asigurătorul este chemat să plătească în locul asiguratului, sumele pe care acesta din urmă le datorează terțelor persoane vătămate, în urma faptei comise. În raport de dispoziții legale sus-menționate și de starea de fapt din cauză, tribunalul a reținut că, autorul accidentului - vinovat exclusiv în producerea accidentului rutier nu a cauzat reclamanților - soția și fiul acestuia, persoane ce nu au fost implicate în accident - un prejudiciu, în mod direct, de care să fi fost el ținut să răspundă, dacă ar mai fi fost în viață. Totodată, s-a reținut că nu există un raport juridic obligațional născut între autorul faptei și cei doi reclamanți, în calitate de terțe persoane vătămate, peste care să se suprapună obligația asigurătorului, derivată din contractul de asigurare, de a repara prejudiciul cauzat acestora de către asigurat. Tribunalul a reținut că dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 au în vedere doar situația în care, în urma accidentului, cauzat de asigurat, sunt provocate, în mod direct, prejudicii materiale și morale, membrilor familiei asiguratului, implicați la rândul lor în accident, că doar într-o atare situație se naște, în mod independent de calitatea de rudă, un raport juridic obligațional între autorul faptei și ceilalți subiecți de drept care au suferit prejudicii directe, în urma faptei ilicite comise și care sunt imputabile titularului asigurării. În concluzie, tribunalul a reținut că reclamanții nu sunt îndreptățiți în a primi despăgubiri pentru daune morale și materiale de la pârâtă.

Hotărârea pronunțată în apel de curtea de apel Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, prin decizia nr. 1382 din 17 decembrie 2015 a respins ca nefondat apelul. Instanța de apel a reținut că, în raport de dispozițiilor art. 49 și art. 50 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul acordă despăgubiri doar pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente, prin vătămare corporală, deces sau avarierea ori distrugerea de bunuri, cu condiția ca aceste persoane vătămate să se fi aflat în interiorul vehiculului sau în afara acestuia, dar în locul în care s-a produs accidentul. S-a arătat că art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1996 vizează acordarea de despăgubiri soțului sau persoanelor aflate în întreținerea conducătorului vehiculului asigurat, vinovat de producerea accidentului numai dacă acestea se aflau în vehiculul respectiv sau în afara acestuia, dar la locul accidentului și au suferit pagube prin vătămare corporală, deces ori prin avarierea sau distrugerea unor bunuri. Instanța de apel a arătat că în sensul celor anterior menționate a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 23/2015 în soluționarea unui recurs în interesul legii, în interpretarea și aplicarea art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, interpretabil, conform căreia dreptul la despăgubiri recunoscut soțului (soției) sau persoanelor aflate în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului, privește doar vătămările lor corporale, ca victime ale accidentului rutier. S-a reținut că reclamanții din cauza de față nu au avut calitatea de pasageri ai autovehiculului în momentul producerii accidentului rutier, nefiind victime directe, context în care, în mod corect, instanța de fond a respins acțiunea acestora, și cu argumentația conform căreia, nu există un raport juridic obligațional născut între autorul accidentului (decedat) și cei doi apelanți-reclamanți, peste care să se suprapună obligația derivată în contractul de asigurare de reparare a prejudiciului cauzat de asigurat.

Cererea de recurs Decizia instanței de apel a fost atacată cu recurs de către reclamanți În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenții reclamanți susțin că decizia recurată este nelegală, întrucât instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, în sensul că a reținut, că legiuitorul condiționează dreptul la despăgubiri a persoanelor aflate în întreținerea conducătorului autovehiculului asigurat de vătămarea directă a acestora în accident. Susțin că, dimpotrivă, despăgubirile se acordă de asigurător atât terților prejudiciați în mod direct, cât și persoanelor prejudiciate în mod indirect, astfel cum rezultă și din semnificația dată de art. 1 din Legea nr. 136/1995 expresiei "contractant al asigurării", respectiv persoana care încheie contractul de asigurare pentru asigurarea unui risc privind o alta persoană aflată în întreținerea conducătorului auto. Recurenții mai susțin că atât tribunalul, cât și instanța de apel, au încălcat dispozițiile art. 27 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, modificat și completat de Ordinul C.S.A. nr. 22/2012, care reglementează expres și limitativ cazurile de excluderi de la acordarea indemnizației, arătând că ei nu se află în niciunul dintre cele 15 cazuri de excludere. Susțin că, în speță, este vorba despre un contract ce acoperă prejudiciile cauzate prin fapta lucrului asigurat, în considerarea art. 48 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 conform căruia "persoanele fizice și cele juridice, care dețin autovehicule supuse înmatriculării în România, sunt obligate să le asigure pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a pagubelor produse prin accidente de autovehicule pe teritoriul României". Prin urmare, susțin că asigurarea obligatorie de răspundere civilă vizează autovehiculul și nu persoana deținătoare a acestuia, proprietar sau nu. Legat de acest aspect, susțin că în materia asigurărilor, răspunzător pentru producerea accidentului și de acordare a despăgubirilor, nu este persoana - indiferent de calitatea acesteia -, ci autovehiculul asigurat, acesta fiind temeiul pentru care obligația de dezdâunare este stabilită în sarcina asigurătorului la care era asigurat autoturismul răspunzător de producerea accidentului. Arată că în același sens, sunt și dispozițiile ari. 26 alin. (2) pct. 3 din Ordinul C.S.A. aplicabil, nesocotite de asemenea de instanța de apel, conform cărora asigurătorul RCA acordă despăgubiri până la limita de despăgubire prevăzută în polița de asigurare RCA pentru: prejudiciul produs prin fapta lucrului, când prejudiciul își are cauza în însușirile, acțiunea sau inacțiunea vehiculului, prin intermediul altui lucru antrenat de deplasarea vehiculului (...)", întrucât în speță există legătură de cauzalitate între fapta lucrului asigurat și suferințele produse soției și copilului minor din cauză. În continuare susțin că o altă critică vizează faptul că hotărârea instanței de apel nu urmează liniile directoare stabilite de instanța supremă, în sensul în care practica judiciară a Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat constant că soția sau persoanele care se află în întreținerea conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului sunt îndreptățite la a solicita și obține despăgubiri în temeiul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995. Mai mult, arată că prin art. 50 alin. (3), legiuitorul a intenționat să ofere dreptul la despăgubiri soțului sau soției conducătorului ori proprietarului vehiculului răspunzător de producerea accidentului, susținând că această ipoteză reprezintă o excepție de la regula generală instituită prin art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995. Recurenții reclamanți mai susțin că din interpretarea art. 50 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 rezultă că excluderea de la posibilitatea de a obține despăgubiri se referă numai la conducătorul auto, nu și la soția sau soțul acestuia, această concluzie fiind cu atât mai mult justificată cu cât decizia nr. 23 din 26 octombrie 2015 pronunțată de Înalta Curte în recurs în interesul legii se referă în mod expres la excluderile de la posibilitatea de a obținere despăgubiri a rudelor persoanei răspunzătoare de producerea accidentului rutier, condiție care în cauză nu este îndeplinită, întrucât persoana care a formulat cererea de despăgubiri nu este rudă cu persoana răspunzătoare de producerea accidentului, ci soția acestuia.

Procedura derulată în recurs În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin raport reținându-se că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată să judece recursul în interesul legii, sens în care a pronunțat Decizia nr. 23 din 26 octombrie 2015, publicată în M. Of. la 1 februarie 2016, prin care s-a statuat că dreptul la despăgubiri recunoscut soțului (soției) sau persoanelor care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului, privește doar vătămările lor corporale, ca victime directe ale evenimentului rutier. S-a mai reținut că în conformitate cu art. 517 alin. {4} C. proc. civ., decizia este obligatorie pentru instanțe de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin, (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părților în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din același Cod. Prin încheierea din 7 octombrie 2016, Înalta Curte, constatând că recursul nu poate fi soluționat în complet de filtru, întrucât nu este incidentă niciuna dintre ipotezele prevăzute la alin. (5) sau alin. (6) din art. 492 C. proc. civ., a făcut aplicarea dispozițiilor art. 493 alin. (7) din același Cod, pe temeiul cărora a admis în principiu recursul și a fixat termen, în ședință publică, la 11 noiembrie 2016.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând hotărârea atacată în limitele criticilor invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care urmează: Cu titlu preliminar, este de observat că motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. (5) și (6) C. proc. civ., au fost invocate doar formal, nefiind dezvoltată nicio critică de natura a se subsuma ipotezei pe care aceste motive le reglementează, respectiv când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, sau când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei. În fapt, se constată că prin criticile formulate, recurenții reclamanți reproșează instanței de apel că a făcut o greșită aplicare în cauză a dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, art. 26 alin. (1) pct. 3 și art. 27 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, completat cu Ordinul C.S.A. nr. 22/2012, astfel că recursul se încadrează în motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., din a cărui perspectivă va fi analizat în continuare. Reclamanții din cauza de față, în calitate de moștenitori - soție și fiu ai conducătorului vehiculului asigurat, au solicitat obligarea pârâtei, în calitate de asigurător de răspundere civilă auto, la plata de despăgubiri civile, reprezentând repararea prejudiciului moral și material suferit ca urmare a decesului soțului și tatălui lor datorat accidentului produs la data de 3 august 2013 din culpa exclusivă a acestuia. În adoptarea soluției pronunțate, instanța de apel a reținut că reclamanții nu sunt îndreptățiți să primească despăgubiri de la societatea de asigurare, întrucât din interpretarea art. 50 alin. (3) din Legea m. 136/1996 rezultă că pot fi acordate despăgubiri soțului sau persoanelor aflate în întreținerea conducătorului vehiculului asigurat, vinovat de producerea accidentului, numai dacă acestea se aflau în vehiculul respectiv sau în afara acestuia, dar la locul accidentului și au suferit pagube prin vătămare corporală, deces ori prin avarierea sau distrugerea unor bunuri, sens în care a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 23/2015 în soluționarea unui recurs în interesul legii. Recurenții reclamanți susțin că instanța de apel prin reținerea că dreptul de a primi despăgubiri este condiționat de prezența în vehicul sau în exteriorul acestuia a membrilor familiei conducătorului auto la momentul producerii accidentului, precum și de vătămarea directă a acestora în accident, a făcut o greșită interpretare a dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995. Cadrul legal al acordării de despăgubiri pentru persoanele păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri, avut în vedere de instanța de apel în soluționarea prezentului litigiu este dat de prevederile art. 50 din Legea nr. 136/1995, în care se arată: „Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală, sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri. În caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât și pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepția conducătorului vehiculului respectiv. Se acordă despăgubiri și în cazul în care persoanele care formulează pretenții de despăgubiri sunt soțul (soția) sau persoane care se atlă în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului." Norma menționată în acest ultim alineat a fost interpretată cu caracter obligatoriu prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 23 din 26 octombrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în M. Of. nr. 71/1.02.2016, în sensul că „(...) dreptul la despăgubiri recunoscut soțului (soției) sau persoanelor care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului, privește doar vătămările lor corporale, ca victime directe ale evenimentului rutier." Potrivit celor reținute în această decizie, a admite că art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 recunoaște un drept la despăgubiri membrilor familiei conducătorului auto vinovat de accident, pentru repararea prejudiciilor indirecte, prin ricoșeu, provocate acestora (constând în cheltuieli cu spitalizarea și înmormântarea, acordarea întreținerii pe care acesta o presta în timpul vieții, daunele morale pentru durerea pierderii unei ființe dragi), înseamnă a admite că asigurătorul trebuie să răspundă pentru repararea prejudiciilor indirecte ale faptei cauzatoare de prejudicii, atunci când nu este ținut, potrivit legii, la repararea prejudiciilor directe ale aceleiași fapte, și mai ales, în absența fundamentului legal dat de existența unei răspunderi civile delictuale a persoanei asigurate ori a celui ce a cauzat evenimentul rutier. Or, precum s-a arătat, este reparabil un prejudiciu prin ricoșeu doar dacă sunt întrunite condițiile răspunderii civile și în cazul prejudiciului inițial. În speță, deși exista o victimă nemijlocită a faptei ilicite - conducătorul auto vătămat sau decedat, aceasta nu poate răspunde față de sine însăși, vătămarea sa corporală sau decesul fiind rezultate ale propriei fapte, și, prin urmare, este de neconceput să se discute despre răspunderea sa față de membrii propriei familii (în cele mai multe ipoteze de speță șoferul este și decedat). De altfel, atât sub reglementarea vechiului C. civ., cât și sub cea a noului Cod, fapta victimei înseși este văzută ca una din cauzele înlăturării răspunderii civile delictuale. În concluzie, cât timp nu se pune problema angajării răspunderii civile delictuale a conducătorului auto față de sine însuși, este exclusă angajarea răspunderii civile pentru prejudiciile prin ricoșeu generate membrilor familiei sale prin fapta aceluiași conducător. Ca atare, asigurătorul va fi ținut să despăgubească membrii familiei conducătorului vinovat de accident ori de câte ori aceștia sunt victime directe ale accidentului auto, așadar pentru prejudiciile lor corporale, acesta fiind sensul propriu al normei aflate în analiză. În speță, având în vedere circumstanțele particulare ale accidentului de circulație produs din culpa conducătorului autoturismului E., care a și decedat, precum și faptul că soția și fiul acestuia au solicitat de la asigurătorul RCA plata de daune materiale, morale și prestații periodice ca urmare a decesului conducătorului auto, iar nu a unei vătămări corporale proprii, se constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, când a reținut că reclamanții din prezenta cauză nu sunt îndreptățiți a obține despăgubiri, nefiind victime directe în sensul celor anterior menționate, soluție care corespunde pe deplin dezlegării date prin Decizia nr. 23/2015 pronunțată de Completul competent să judece recursul în interesul legii al Înaltei Curți, obligatorie pentru instanțe de la data publicării în M. Of. în temeiul art. 517 alin. (4) C. proc. civ. Recurenții reclamanți susțin că instanța de apel a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor legale incidente în cauză, arătând că sunt îndreptățiți la despăgubiri în temeiul art. 50 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 din interpretarea căruia rezultă că excluderea de Ia posibilitatea de a obține despăgubiri se referă numai la conducătorul auto nu și la soția (soțul) sau persoanele aflate în întreținerea acestuia. Înalta Curte reține că textul de lege incident în cauză a fost interpretat de instanța de apel în contextul întregii reglementări a dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 136/1995, interesând în litigiu chestiunea dacă reclamanții au suferit vătămări corporale ca urmare a producerii accidentului, în calitate de victime directe. Or, recurenții reclamanți au pretins de la bun început de la asigurător recunoașterea unui drept de despăgubire pentru prejudiciile proprii decurgând din moartea soțului, respectiv a tatălui, ceea ce în doctrină s-a arătat a fi prejudiciul prin ricoșeu, indirect. Acest prejudiciu este reparabil doar dacă sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale și în cazul prejudiciului inițial, or, în situația dată nu se pune problema angajării răspunderii conducătorului auto față de sine însuși. Prin provocarea accidentului auto conducătorul își generează sieși un prejudiciu, acesta nefiind reparabil după regulile răspunderii civile delictuale deoarece partea responsabilă se identifică chiar cu victima. Pe de altă parte, revenind la conținutul prevederilor art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 136/1995, instanța reține că alin. (3) reprezintă o ipoteză specială a aplicării alin. (2), în sensul că prevede acordarea de despăgubiri rudelor sau persoanelor aflate într-o anumită relație cu persoana vinovată, însă numai cu condiția să fi fost victime directe implicate în producerea accidentului rutier. Se reține că dispoziția legală cuprinsă în alin. (3) a fost încorporată în conținutul legii pentru ca subiectele pe care le vizează să nu fie excluse de la despăgubire în cazul în care sunt victime directe tocmai în considerarea relației pe care o au cu conducătorul auto vinovat de producerea accidentului. Vătămarea corporală sau pierderea vieții conducătorului auto constituie prejudicii proprii, create prin propria culpă și excluse expressis verbis în sfera răspunderii asigurătorului RCA. Nu există nicio legătură de cauzalitate între „prejudiciul cauzat propriei persoane de către conducătorul auto și patrimoniul soțului sau al persoanelor care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat. Mai mult, în cazul în care aceste persoane au și calitatea de moștenitori ai conducătorului vehiculului, s-ar ajunge la încălcarea prevederilor exprese ale art. 50 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, care exceptează de la despăgubiri conducătorul vehiculului care a produs accidentul în urma căruia a decedat. Suferința pentru decesul soțului nu constituie „riscul asigurat" în sensul Legii nr. 136/1995, în condițiile în care acesta este vinovat de producerea accidentului. Prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 au scopul de a evita o interpretare greșită a alin. (1) al aceluiași art., în sensul că raporturile juridice existente între conducătorul vehiculului și acele persoane ar putea justifica exonerarea de răspundere a asigurătorului și menținerea răspunderii civile delictuale a asiguratului. Așadar, în ipoteza speței, se constata că persoana responsabilă de accident, respectiv conducătorul auto, nu a săvârșit nicio faptă ilicită față de recurenții reclamanți, respectiv soția și fiul acestuia, care nici nu se aflau în autovehicul ori în afara acestuia, la momentul accidentului, faptă ilicită care să fi cauzat acestora vreun prejudiciu și care să fi putut atrage răspunderea conducătorului auto și implicit răspunderea asigurătorului RCA. Nici susținerea recurenților reclamanți în sensul că asigurătorul este obligat la acordarea de despăgubiri, întrucât contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă vizează lucrul asigurat, respectiv autovehiculul și nu persoana deținătoare a acestuia, nu poate fi primită, având în vedere că asigurarea reglementată în capitolul 3 al Legii nr. 136/1995 nu este una pentru bunuri (autoturism sau autovehicul), ci pentru răspunderea civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule. De asemenea, este nefondată și susținerea recurenților reclamanți, în sensul că decizia nr. 23 din 26 octombrie 2016, pronunțată de Înalta Curte în recurs în interesul legii face referire expresă la excluderea de la acordarea de despăgubiri a soțului (soției) șoferului vinovat de producerea accidentului, având în vedere că. atât în considerentele deciziei în discuție, cât și în dispozitivul acesteia se menționează că dreptul la despăgubiri este recunoscut soțului (soției) sau persoanelor care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului privește doar vătămările lor corporale, ca victime directe ale evenimentului rutier. În consecință, constatând că instanța de apel a făcut o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat. În raport de dispozițiile art. 453 alin. (1) raportat la art. 451 alin. (1) C. proc. civ., recurenții reclamanți vor fi obligați la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000 RON către intimata pârâtă, dovedite prin înscrisurile aflate la dosarul de recurs. PENTRU