ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2185/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2185/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr.

2185/2016

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Obiectul cauzei

Prin acțiune înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț la

data de 6 mai 2014, reclamanții A. și B. au solicitat obligarea pârâtei

C. SA, prin mandatar D. Broker de Asigurare-Reasigurare SRL la plata de daune

materiale și morale după cum urmează:

- Lui A. 30.000 RON daune materiale, reprezentând contravaloarea cheltuielilor

de înmormântare și pomenirile ulterioare și 2.000.000 RON pentru suferința

determinată de faptul că în urma evenimentului rutier a rămas fără

suportul moral și afecțiunea acordată de partenerul de viață;

- Lui B. 1.000.000 RON daune morale pentru dispariția prematură

a tatălui; prestații periodice în cuantum de 500 RON lunar, începând cu

data producerii evenimentului rutier - 3 august 2013 și până Ia vârsta

de 18 ani, respectiv până la finalizarea studiilor, dar nu mai târziu de vârsta

de 26 de ani;

Reclamanții au mai solicitat actualizarea sumelor solicitate la dobânda

BNR din momentul producerii riscului asigurat (03 august 2013) și până

la momentul plății, indexarea despăgubirilor la rata indicelui de

inflație de la data plății și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor

de judecată.

de tribunal

Prin sentința civilă nr. 67/2014, Tribunalului Neamț, secția

a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea

ca nefondată.

În motivarea hotărârii, tribunalul a reținut că, la data

de 03 august 2013, pe DN 17B, în localitatea Borca, sat Mădei, la km. 6+600

m, s-a produs un accident de circulație în care a fost implicat numitul E.

care conducea autoturismul marca F. înmatriculat în Marea Britanie cu nr. xxx. Datorită

neadaptării vitezei, conducătorul auto a pierdut controlul volanului,

a părăsit partea carosabilă și a intrat în coliziune cu un arbore,

iar în urma accidentului a rezultat decesul conducătorul auto E: și vătămarea

corporală a pasagerului aflat în autoturism - G.

Accidentul a făcut obiectului Dosarului penal nr. x/P/2013, iar prin

rezoluția Parchetului de pe lângă Judecătoria Bicaz din 11

decembrie 2013, s-a constatat culpa, exclusivă a conducătorului auto E.

în producerea accidentului din 03 august 2013 și s-a dispus față

de acesta neînceperea urmăririi penale ca urmare a decesului său.

La momentul producerii accidentului era valabilă polița de asigurare

Carte Verde pentru RCA la societatea C. încheiată pentru autoturismul înmatriculat

sub nr. xxx.

S-a reținut că potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995, "asigurătorul

acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile

de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite

prin accidente de vehicule", iar potrivit art. 50 din aceeași lege "Despăgubirile

se acorda pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească

cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite

prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea

ori distrugerea de bunuri".

Ambele texte normative citate instituie principiul răspunderii subsidiare

a asigurătorului, răspunderea acestuia nefiind nici delictuală (întrucât

nu a săvârșit nicio faptă ilicită) și nici contractuală

(întrucât între păgubiți și asigurător nu există nicio

convenție juridică). Pentru a se solicita angajarea răspunderii asigurătorului,

reclamanții trebuia să probeze îndeplinirea condițiilor angajării

răspunderii civile delictuale a autorului faptei, iar apoi existența contractului

de asigurare între acesta și asigurător.

Concluzia se impune, atâta vreme cât răspunderea asigurătorului

nu este o răspundere de sine stătătoare, ci asigurătorul este

chemat să plătească în locul

asiguratului, sumele

pe care acesta din urmă le datorează terțelor persoane vătămate,

în urma faptei comise.

În

raport de dispoziții legale sus-menționate

și de starea de fapt din cauză, tribunalul a reținut că, autorul

accidentului - vinovat exclusiv în producerea accidentului rutier nu a cauzat reclamanților

- soția și fiul acestuia, persoane ce nu au fost implicate în accident

- un prejudiciu, în mod direct, de care să fi fost el ținut să răspundă,

dacă ar mai fi fost în viață.

Totodată, s-a reținut că nu există un raport juridic

obligațional născut între autorul faptei și cei doi reclamanți,

în calitate de terțe persoane vătămate, peste care să se suprapună

obligația asigurătorului, derivată din contractul de asigurare, de

a repara prejudiciul cauzat acestora de către asigurat.

Tribunalul a reținut că dispozițiile art. 50 alin. (3) din

Legea nr. 136/1995 au în vedere doar situația în care, în urma accidentului,

cauzat de asigurat, sunt provocate, în mod direct, prejudicii materiale și

morale, membrilor familiei asiguratului, implicați la rândul lor în accident,

că doar într-o atare situație se naște, în mod independent de calitatea

de rudă, un raport juridic obligațional între autorul faptei și ceilalți

subiecți de drept care au suferit prejudicii directe, în urma faptei ilicite

comise și care sunt imputabile titularului asigurării.

În

concluzie, tribunalul a reținut că reclamanții

nu sunt îndreptățiți în a primi despăgubiri pentru daune morale

și materiale de la pârâtă.

Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, prin decizia nr. 1382

din 17 decembrie 2015 a respins ca nefondat apelul.

Instanța de apel a reținut că, în raport de dispozițiilor

art. 49 și art. 50 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul acordă despăgubiri

doar pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de

terțe persoane păgubite prin accidente, prin vătămare corporală,

deces sau avarierea ori distrugerea de bunuri, cu condiția ca aceste persoane

vătămate să se fi aflat în interiorul vehiculului sau în afara acestuia,

dar în locul în care s-a produs accidentul.

S-a arătat că art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1996 vizează

acordarea de despăgubiri soțului sau persoanelor aflate în întreținerea

conducătorului vehiculului asigurat, vinovat de producerea accidentului numai

dacă acestea se aflau în vehiculul respectiv sau în afara acestuia, dar la

locul accidentului și au suferit pagube prin vătămare corporală,

deces ori prin avarierea sau distrugerea unor bunuri.

Instanța de apel a arătat că în sensul celor anterior menționate

a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia

nr. 23/2015 în soluționarea unui recurs în interesul legii, în interpretarea

și aplicarea art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările

și reasigurările în România, interpretabil, conform căreia dreptul

la despăgubiri recunoscut soțului (soției) sau persoanelor aflate

în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat,

răspunzător

de producerea accidentului, privește

doar vătămările lor corporale, ca victime ale accidentului rutier.

S-a reținut că reclamanții din cauza de față nu

au avut calitatea de pasageri ai autovehiculului în momentul producerii accidentului

rutier, nefiind victime directe, context în care, în mod corect, instanța de

fond a respins acțiunea acestora, și cu argumentația conform căreia,

nu există un raport juridic obligațional născut între autorul accidentului

(decedat) și cei doi apelanți-reclamanți, peste care să se suprapună

obligația derivată în contractul de asigurare de reparare a prejudiciului

cauzat de asigurat.

Decizia instanței de apel a fost atacată cu recurs de către

reclamanți

În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1)

pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenții reclamanți susțin că

decizia recurată este nelegală, întrucât instanța de apel a interpretat

în mod greșit dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, în

sensul că a reținut, că legiuitorul condiționează dreptul

la despăgubiri a persoanelor aflate în întreținerea conducătorului

autovehiculului asigurat de vătămarea directă a acestora în accident.

Susțin că, dimpotrivă, despăgubirile se acordă de asigurător

atât terților prejudiciați în mod direct, cât și persoanelor prejudiciate

în mod indirect, astfel cum rezultă și din semnificația dată

de art. 1 din Legea nr. 136/1995 expresiei "contractant al asigurării",

respectiv persoana care încheie contractul de asigurare pentru asigurarea unui risc

privind o alta persoană aflată în întreținerea conducătorului

auto. Recurenții mai susțin că atât tribunalul, cât și instanța

de apel, au încălcat dispozițiile art. 27 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011,

modificat și completat de Ordinul C.S.A. nr. 22/2012, care reglementează

expres și limitativ cazurile de excluderi de la acordarea indemnizației,

arătând că ei nu se află în niciunul dintre cele 15 cazuri de excludere.

Susțin că, în speță, este vorba despre un contract ce acoperă

prejudiciile cauzate prin fapta lucrului asigurat, în considerarea art. 48

alin. (1) din Legea nr. 136/1995 conform căruia "persoanele fizice și

cele juridice, care dețin autovehicule supuse înmatriculării în România,

sunt obligate să le asigure pentru cazurile de răspundere civilă

ca urmare a pagubelor produse prin accidente de autovehicule pe teritoriul României".

Prin urmare, susțin că asigurarea obligatorie de răspundere civilă

vizează autovehiculul și nu persoana deținătoare a acestuia,

proprietar sau nu. Legat de acest aspect, susțin că în materia asigurărilor,

răspunzător pentru producerea accidentului și de acordare a despăgubirilor,

nu este persoana - indiferent de calitatea acesteia -, ci autovehiculul asigurat,

acesta fiind temeiul pentru care obligația de dezdâunare este stabilită

în sarcina asigurătorului la care era asigurat autoturismul răspunzător

de producerea accidentului. Arată că în același sens, sunt și

dispozițiile ari. 26 alin. (2) pct. 3 din Ordinul C.S.A. aplicabil, nesocotite

de asemenea de instanța de apel, conform cărora asigurătorul RCA

acordă despăgubiri până la limita de despăgubire prevăzută

în polița de asigurare RCA pentru: prejudiciul produs prin fapta lucrului,

când prejudiciul își are cauza în însușirile, acțiunea sau inacțiunea

vehiculului, prin intermediul altui lucru antrenat de deplasarea vehiculului

(...)", întrucât în speță există legătură de cauzalitate

între fapta lucrului asigurat și suferințele produse soției și

copilului minor din cauză. În continuare susțin că o altă critică

vizează faptul că hotărârea instanței de apel nu urmează

liniile directoare stabilite de instanța supremă, în sensul în care practica

judiciară a Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat

constant că soția sau persoanele care se află în întreținerea

conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului

sunt îndreptățite la a solicita și obține despăgubiri în

temeiul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995.

Mai mult, arată că prin art. 50 alin. (3), legiuitorul a intenționat

să ofere dreptul la despăgubiri soțului sau soției conducătorului

ori proprietarului vehiculului răspunzător de producerea accidentului,

susținând că această ipoteză reprezintă o excepție

de la regula generală instituită prin art. 50 alin. (1) din Legea nr.

136/1995.

Recurenții reclamanți mai susțin că din interpretarea

art. 50 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 rezultă că excluderea de la posibilitatea

de a obține despăgubiri se referă numai la conducătorul auto,

nu și la soția sau soțul acestuia, această concluzie fiind cu

atât mai mult justificată cu cât decizia nr. 23 din 26 octombrie 2015 pronunțată

de Înalta Curte în recurs în interesul legii se referă în mod expres la excluderile

de la posibilitatea de a obținere despăgubiri a rudelor persoanei răspunzătoare

de producerea accidentului rutier, condiție care în cauză nu este îndeplinită,

întrucât persoana care a formulat cererea de despăgubiri nu este rudă

cu persoana răspunzătoare de producerea accidentului, ci soția acestuia.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului

asupra admisibilității în principiu a recursului, prin raport reținându-se

că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, Înalta Curte de Casație și Justiție

a fost sesizată să judece recursul în interesul legii, sens în care a

pronunțat Decizia nr. 23 din 26 octombrie 2015, publicată în M. Of. la

1 februarie 2016, prin care s-a statuat că dreptul la despăgubiri recunoscut

soțului (soției) sau persoanelor care se află în întreținerea

proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător

de producerea accidentului, privește doar vătămările lor corporale,

ca victime directe ale evenimentului rutier.

S-a mai reținut că în conformitate cu art. 517 alin. {4} C. proc.

civ., decizia este obligatorie pentru instanțe de la data publicării acesteia

în Monitorul Oficial.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin, (2) și

(3) C. proc. civ. a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părților

în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din același Cod.

Prin încheierea din 7 octombrie 2016, Înalta Curte, constatând că recursul

nu poate fi soluționat în complet de filtru, întrucât nu este incidentă

niciuna dintre ipotezele prevăzute la alin. (5) sau alin. (6) din art. 492

C. proc. civ., a făcut aplicarea dispozițiilor art. 493 alin. (7) din

același Cod, pe temeiul cărora a admis în principiu recursul și a

fixat termen, în ședință publică, la 11 noiembrie 2016.

Examinând hotărârea atacată în limitele criticilor invocate, Înalta

Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care urmează:

Cu titlu preliminar, este de observat că motivele de recurs prevăzute

de art. 488 pct. (5) și (6) C. proc. civ., au fost invocate doar formal, nefiind

dezvoltată nicio critică de natura a se subsuma ipotezei pe care aceste

motive le reglementează, respectiv când, prin hotărârea dată, instanța

a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea

nulității, sau când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază

sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei.

În fapt, se constată că prin criticile formulate, recurenții

reclamanți reproșează instanței de apel că a făcut

o greșită aplicare în cauză a dispozițiilor art. 50 alin. (3)

din Legea nr. 136/1995, art. 26 alin. (1) pct. 3 și art. 27 din Ordinul C.S.A.

nr. 14/2011, completat cu Ordinul C.S.A. nr. 22/2012, astfel că recursul se

încadrează în motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., din a

cărui perspectivă va fi analizat în continuare.

Reclamanții din cauza de față, în calitate de moștenitori

- soție și fiu ai conducătorului vehiculului asigurat, au solicitat

obligarea pârâtei, în calitate de asigurător de răspundere civilă

auto, la plata de despăgubiri civile, reprezentând repararea prejudiciului

moral și material suferit ca urmare a decesului soțului și tatălui

lor datorat accidentului produs la data de 3 august 2013 din culpa exclusivă

a acestuia.

În adoptarea soluției pronunțate, instanța de apel a reținut

că reclamanții nu sunt îndreptățiți să primească

despăgubiri de la societatea de asigurare, întrucât din interpretarea art.

50 alin. (3) din Legea m. 136/1996 rezultă că pot fi acordate despăgubiri

soțului sau persoanelor aflate în întreținerea conducătorului vehiculului

asigurat, vinovat de producerea accidentului, numai dacă acestea se aflau în

vehiculul respectiv sau în afara acestuia, dar la locul accidentului și au

suferit pagube prin vătămare corporală, deces ori prin avarierea

sau distrugerea unor bunuri, sens în care a statuat și Înalta Curte de Casație

și Justiție, prin Decizia nr. 23/2015 în soluționarea unui recurs

în interesul legii.

Recurenții reclamanți susțin că instanța de apel

prin reținerea că dreptul de a primi despăgubiri este condiționat

de prezența în vehicul sau în exteriorul acestuia a membrilor familiei conducătorului

auto la momentul producerii accidentului, precum și de vătămarea

directă a acestora în accident, a făcut o greșită interpretare

a dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995.

Cadrul legal al acordării de despăgubiri pentru persoanele păgubite

prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea

ori distrugerea de bunuri, avut în vedere de instanța de apel în soluționarea

prezentului litigiu este dat de prevederile art. 50 din Legea nr. 136/1995, în care

se arată:

„Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este

obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile

de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală,

sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri.

În caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile

se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs

accidentul, cât și pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepția

conducătorului vehiculului respectiv.

Se acordă despăgubiri și în cazul în care persoanele care

formulează pretenții de despăgubiri sunt soțul (soția)

sau persoane care se atlă în întreținerea proprietarului ori conducătorului

vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului."

Norma menționată în acest ultim alineat a fost interpretată

cu caracter obligatoriu prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 23 din 26

octombrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

publicată în M. Of. nr. 71/1.02.2016, în sensul că „(...) dreptul la despăgubiri

recunoscut soțului (soției) sau persoanelor care se află în întreținerea

proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător

de producerea accidentului, privește doar vătămările lor corporale,

ca victime directe ale evenimentului rutier."

Potrivit celor reținute în această decizie, a admite că

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 recunoaște un drept la despăgubiri

membrilor familiei conducătorului auto vinovat de accident, pentru repararea

prejudiciilor indirecte, prin ricoșeu, provocate acestora (constând în cheltuieli

cu spitalizarea și înmormântarea, acordarea întreținerii pe care acesta

o presta în timpul vieții, daunele morale pentru durerea pierderii unei ființe

dragi), înseamnă a admite că asigurătorul trebuie să răspundă

pentru repararea prejudiciilor indirecte ale faptei cauzatoare de prejudicii, atunci

când nu este ținut, potrivit legii, la repararea prejudiciilor directe ale

aceleiași fapte, și mai ales, în absența fundamentului legal dat

de existența unei răspunderi civile delictuale a persoanei asigurate ori

a celui ce a cauzat evenimentul rutier.

Or, precum s-a arătat, este reparabil un prejudiciu prin ricoșeu

doar dacă sunt întrunite condițiile răspunderii civile și în

cazul prejudiciului inițial.

În speță, deși exista o victimă nemijlocită a faptei

ilicite - conducătorul auto vătămat sau decedat, aceasta nu poate

răspunde față de sine însăși, vătămarea sa corporală

sau decesul fiind rezultate ale propriei fapte, și, prin urmare, este de neconceput

să se discute despre răspunderea sa față de membrii propriei

familii (în cele mai multe ipoteze de speță șoferul este și

decedat). De altfel, atât sub reglementarea vechiului C. civ., cât și sub cea

a noului Cod, fapta victimei înseși este văzută ca una din cauzele

înlăturării răspunderii civile delictuale.

În concluzie, cât timp nu se pune problema angajării răspunderii

civile delictuale a conducătorului auto față de sine însuși,

este exclusă angajarea răspunderii civile pentru prejudiciile prin ricoșeu

generate membrilor familiei sale prin fapta aceluiași conducător.

Ca atare, asigurătorul va fi ținut să despăgubească

membrii familiei conducătorului vinovat de accident ori de câte ori aceștia

sunt victime directe ale accidentului auto, așadar pentru prejudiciile lor

corporale, acesta fiind sensul propriu al normei aflate în analiză.

În speță, având în vedere circumstanțele particulare ale

accidentului de circulație produs din culpa conducătorului autoturismului

E., care a și decedat, precum și faptul că soția și fiul

acestuia au solicitat de la asigurătorul RCA plata de daune materiale, morale

și prestații periodice ca urmare a decesului conducătorului auto,

iar nu a unei vătămări corporale proprii, se constată că

instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, când a reținut că reclamanții

din prezenta cauză nu sunt îndreptățiți a obține despăgubiri,

nefiind victime directe în sensul celor anterior menționate, soluție care

corespunde pe deplin dezlegării date prin Decizia nr. 23/2015 pronunțată

de Completul competent să judece recursul în interesul legii al Înaltei Curți,

obligatorie pentru instanțe de la data publicării în M. Of. în temeiul

art. 517 alin. (4) C. proc. civ.

Recurenții reclamanți susțin că instanța de apel

a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor legale incidente

în cauză, arătând că sunt îndreptățiți la despăgubiri

în temeiul art. 50 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 din interpretarea căruia

rezultă că excluderea de Ia posibilitatea de a obține despăgubiri

se referă numai la conducătorul auto nu și la soția (soțul)

sau persoanele aflate în întreținerea acestuia.

Înalta Curte reține că textul de lege incident în cauză a

fost interpretat de instanța de apel în contextul întregii reglementări

a dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 136/1995, interesând în litigiu chestiunea

dacă reclamanții au suferit vătămări corporale ca urmare

a producerii accidentului, în calitate de victime directe.

Or, recurenții reclamanți au pretins de la bun început de la asigurător

recunoașterea unui drept de despăgubire pentru prejudiciile proprii decurgând

din moartea soțului, respectiv a tatălui, ceea ce în doctrină s-a

arătat a fi prejudiciul prin ricoșeu, indirect.

Acest prejudiciu este reparabil doar dacă sunt întrunite condițiile

răspunderii civile delictuale și în cazul prejudiciului inițial,

or, în situația dată nu se pune problema angajării răspunderii

conducătorului auto față de sine însuși. Prin provocarea accidentului

auto conducătorul își generează sieși un prejudiciu, acesta

nefiind reparabil după regulile răspunderii civile delictuale deoarece

partea responsabilă se identifică chiar cu victima.

Pe de altă parte, revenind la conținutul prevederilor art. 50

alin. (2) și (3) din Legea nr. 136/1995, instanța reține că

alin. (3) reprezintă o ipoteză specială a aplicării alin.

(2), în sensul că prevede acordarea de despăgubiri rudelor sau persoanelor

aflate într-o anumită relație cu persoana vinovată, însă numai

cu condiția să fi fost victime directe implicate în producerea accidentului

rutier.

Se reține că dispoziția legală cuprinsă în alin.

(3) a fost încorporată în conținutul legii pentru ca subiectele pe care

le vizează să nu fie excluse de la despăgubire în cazul în care sunt

victime directe tocmai în considerarea relației pe care o au cu conducătorul

auto vinovat de producerea accidentului.

Vătămarea corporală sau pierderea vieții conducătorului

auto constituie prejudicii proprii, create prin propria culpă și excluse

expressis verbis în sfera răspunderii asigurătorului RCA. Nu există

nicio legătură de cauzalitate între „prejudiciul cauzat propriei persoane

de către conducătorul auto și patrimoniul soțului sau al persoanelor

care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului

asigurat. Mai mult, în cazul în care aceste persoane au și calitatea de moștenitori

ai conducătorului vehiculului, s-ar ajunge la încălcarea prevederilor

exprese ale art. 50 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, care exceptează de la

despăgubiri conducătorul vehiculului care a produs accidentul în urma

căruia a decedat.

Suferința pentru decesul soțului nu constituie „riscul asigurat"

în sensul Legii nr. 136/1995, în condițiile în care acesta este vinovat de

producerea accidentului.

Prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 au scopul de a evita

o interpretare greșită a alin. (1) al aceluiași art., în sensul că

raporturile juridice existente între conducătorul vehiculului și acele

persoane ar putea justifica exonerarea de răspundere a asigurătorului

și menținerea răspunderii civile delictuale a asiguratului.

Așadar, în ipoteza speței, se constata că persoana responsabilă

de accident, respectiv conducătorul auto, nu a săvârșit nicio faptă

ilicită față de recurenții reclamanți, respectiv soția

și fiul acestuia, care nici nu se aflau în autovehicul ori în afara acestuia,

la momentul accidentului, faptă ilicită care să fi cauzat acestora

vreun prejudiciu și care să fi putut atrage răspunderea conducătorului

auto și implicit răspunderea asigurătorului RCA.

Nici susținerea recurenților reclamanți în sensul că

asigurătorul este obligat la acordarea de despăgubiri, întrucât contractul

de asigurare obligatorie de răspundere civilă vizează lucrul asigurat,

respectiv autovehiculul și nu persoana deținătoare a acestuia, nu

poate fi primită, având în vedere că asigurarea reglementată în capitolul

3 al Legii nr. 136/1995 nu este una pentru bunuri (autoturism sau autovehicul),

ci pentru răspunderea civilă pentru prejudicii produse prin accidente

de vehicule.

De asemenea, este nefondată și susținerea recurenților

reclamanți, în sensul că decizia nr. 23 din 26 octombrie 2016, pronunțată

de Înalta Curte în recurs în interesul legii face referire expresă la excluderea

de la acordarea de despăgubiri a soțului (soției) șoferului

vinovat de producerea accidentului, având în vedere că. atât în considerentele

deciziei în discuție, cât și în dispozitivul acesteia se menționează

că dreptul la despăgubiri este recunoscut soțului (soției) sau

persoanelor care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului

vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului privește

doar vătămările lor corporale, ca victime directe ale evenimentului

rutier.

În consecință, constatând că instanța de apel a făcut

o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente

în cauză, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge

recursul ca nefondat.

În raport de dispozițiile art. 453 alin. (1) raportat la art. 451

alin. (1) C. proc. civ., recurenții reclamanți vor fi obligați la

plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000 RON către intimata

pârâtă, dovedite prin înscrisurile aflate la dosarul de recurs.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I

D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B. și

A. împotriva deciziei nr. 1382 din 17 decembrie 2015 a Curții de Apel Bacău,

secția I civilă.

Obligă pe recurenții reclamanți la plata sumei de 3.000 RON

către intimata pârâtă C. SA, reprezentând cheltuieli de judecată

în recurs.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

11 noiembrie 2016.