ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1651/2017

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, anularea Raportului de evaluare nr. x din 23.05.2014, emis de pârâtă, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 974 din 03 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul A., împotriva pârâtei Agenția Națională de Integritate.

Împotriva sentinței instanței de fond a declarat recurs reclamantul A., solicitând casarea sentinței recurate și, după rejudecarea cauzei, admiterea acțiunii, așa cum a fost formulată.

În motivarea recursului, recurentul a invocat următoarele:

I. încălcarea regulilor de procedura a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurentul a arătat că unul din motivele pentru care a solicitat primei instanțe anularea Raportului de evaluare viza faptul că nu au fost respectate dispozițiile art. 13 din Legea nr. 176/2010 care impuneau inspectorului de integritate obligația de informare a persoanei evaluate anterior obținerii oricăror date sau informații care nu sunt publice. Întrucât prin întâmpinare parata s-a aparat susținând ca o asemenea informare a fost transmisa încă din anul 2011 prin Adresa nr. 45029/G/II din 06.04.2011, fiind anexate întâmpinării aceasta adresa și Confirmarea de primire a scrisorii recomandate nr. AR09875563695, prin răspunsul la întâmpinare formulat a înțeles să se folosească de procedura reglementată de dispozițiile art. 304 și urm. C. proc. civ., înțelegând să conteste semnătura de pe Confirmare.

Așa cum rezulta din cuprinsul încheierii de ședința din data de 24.10.2014 (aflata la fila 500 a dosarului), instanța a dispus emiterea unei adrese către parata, solicitându-i "sa arate expres daca înțelege sa se folosească de înscrisul pe care reclamantul nu recunoaște sa ii fi semnat și pe care ii defăima ca fals". Pana la termenul care a urmat parata nu a înțeles să își îndeplinească obligațiile puse in vedere in mod expres de către instanță, motiv pentru care la același termen a solicitat acesteia sa facă aplicarea prevederilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ. și să înlăture din proces confirmarea de primire, așa cum rezulta din cuprinsul încheierii de ședința din data de 05.12.2014 (aflata la fila 503 a dosarului). La acest termen instanța a luat act de faptul ca parata nu și-a "îndeplinit obligațiile fara insa a dispune înlăturarea înscrisului defăimat ca fals din proces.

La termenul la care au avut loc dezbaterile asupra fondului, recurentul a reiterat instanței solicitarea de a face aplicarea dispozițiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ. și a dispune înlăturarea înscrisului defăimat ca fals, așa cum rezultă din încheierea de ședința din data de 13.03.2015 (aflată la fila 840 a dosarului). Cu toate acestea, la fila 6 a sentinței recurate, prima instanță a considerat ca "nu sunt motive in cauza pentru a înlătura puterea doveditoare a acestui înscris", grefându-și in continuare hotărârea pe Confirmarea cu privire la care procedura falsului era îndeplinită.

Prin urmare, procedând in acest fel, prima instanța a încălcat dispozițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ. care îi impunea înlăturarea înscrisului din proces. Așadar, actele de procedura recurate, sentința și cele două încheieri de ședința, sunt lovite de nulitate, întrucât dispozițiile art. 304 alin. (2) sunt in legătura cu cerințe extrinseci actului de procedura, textul de lege având o formulare imperativa, care obliga judecătorul să înlăture înscrisul defăimat ca fals, nulitatea, în conformitate cu dispozițiile art. 176 C. proc. civ. nu este condiționată de vătămare.

În orice caz insa, instanța de control judiciar este rugata sa observe ca procedând in acest fel prima instanța i-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin desființarea actelor de procedura enumerate mai sus. Întreaga motivare a primei instanțe cu privire la legalitatea Raportului din prisma respectării de către inspectorul de integritate a dispozițiilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 este grefata pe Confirmare, in lipsa acesteia soluția primei instanțe, fata de dispozițiile exprese ale alin. (2) din același articol, care sancționează cu nulitatea absoluta raportul întocmit fără notificarea prealabilă a persoanei evaluate, trebuind în mod obligatoriu să fie una diferită. De asemenea, neregularitatea in cauza a survenit cu ocazia deliberărilor, neputând astfel sa fie îndreptata pe parcursul judecății in prima instanța.

În acest sens, recurentul arată că a depus in cadrul judecății in prima instanța, mai mute decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, in spete similare, in care au fost anulate rapoarte de evaluare întocmite de ANI tocmai pe considerentul ca persoana verificata nu a fost informata cu privire la începerea procedurii de verificare, jurisprudenta constanta de care prima instanța nu a ținut cont.

Deși jurisprudenta nu are potrivit legislației interne valoarea de izvor de drept, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a reținut in mai multe hotărâri de condamnare a Statului Roman ca pronunțarea unor soluții contrare practicii constante încalcă dreptul la un proces echitabil, principiu enunțat în art. 6 din Convenție. Curtea a reținut ca pronunțarea unor hotărâri contrare practicii constante, în lipsa unui reviriment jurisprudențial datorat unei noi interpretări a legii, duce la încălcarea art. 6 par. 1 din Convenție sub aspectul securității raporturilor juridice.

II. Hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. încălcarea dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 176/2010

Recurentul arată că a fost informat cu privire la procedura de evaluare a unei stări de conflict de interese abia în cursul anului 2014 prin Adresa nr. 2592/G/II din 22.01.2014. Susținerile primei instanțe, in opinia căreia simpla redactare a adresei de informare fara ca inspectorul de integritate sa se asigure ca adresa in cauza ajunge la destinatar nu poate face dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 176/2010.

Procedura in cauza are drept scop pe de o parte, garantarea dreptului la apărare a persoanei vizate, iar pe de alta parte, cenzurarea unor abuzuri ale inspectorilor de integritate, sancțiunea pentru neîndeplinirea obligației de informare fiind una pe măsura încălcărilor, nulitatea absolută. În ceea ce privește împrejurarea semnării Confirmării de către o alta persoana, contrar opiniei exprimate de prima instanța, acest aspect putea fi verificat de către inspectorul de integritate prin simpla comparare a semnăturii de primire, cu semnăturile existente pe actele administrative in raport de care a fost constatată starea de conflict de interese. Pare ilogic ca la două semnături complet diferite (celor de pe hotărârile de consiliu local in raport de care a fost reținut conflictul de interese și cea de pe Confirmare) să li se recunoască aceeași valoare doar în funcție de interesele paratei de validare a unui număr cat mai mare de rapoarte de evaluare.

De altfel, în cuprinsul Adresei nr. 106 din 17 februarie 2015 a Oficiului Poștal Oltenița 1 (aflata la fila 800 din dosar) se menționează ca nu exista niciun fel de date in arhiva cu privire la persoana care a ridicat trimiterea poștală (de tipul act de identitate, cod numeric personal etc.), ci doar că din consultarea cu salariatul care a distribuit trimitere rezulta ca destinatarul s-a prezentat la ghișeul postai unde a ridicat trimiterea și a semnat de primire. Or, pe de o parte, este evident ca semnătura in cauza nu-mi aparține și pe de alta parte, pare greu de înțeles cum lucrătorul poștal în cauza își amintește toate persoanele care au ridicat trimiteri poștale cu 4 ani in urma.

Rezultatele raportului de evaluare au fost întemeiate pe o pretinsa stare de conflict de interese, referitoare la calitatea de asociat a fiului meu in cadrul S.C. B. S.R.L., respectiv, referitoare la calitatea soției mele de titular al Cabinetului de Oncologie Medicala Dr. C.

Or, datele de identificare ale fiului și soției sale nu sunt informații publice, așa cum rezultă din prevederile Legii nr. 544/2001. Astfel, informațiile de interes public sunt definite la art. 2 lit. b) din legea în discuție ca fiind "orice informație care privește activitățile sau rezulta din activitățile unei autorități publice sau instituții publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informației'.Pe de alta parte, art. 2 lit. c) din același act normativ definește informația cu privire la datele personale ca fiind "orice informație privind o persoană fizică identificată sau identificabilă".

În cuprinsul Raportului, în Capitolul III - Evaluarea elementelor privind nerespectarea regimului juridic al conflictelor de interese, lit. a) - Date și informații solicitate de la instituții și autorități publice, se menționează ca prin Adresa nr. 2009761 din 31 mai 2011, Direcția pentru Evidenta Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date "a comunicat datele de stare civila ale persoanei evaluate, precum și datele de identificare ale soției, fostei soții și ale copiilor". De altfel, toate înscrisurile și informațiile care au stat la baza întocmirii Raportului, menționate in Capitolul II lit. a) din acesta, au fost obținute anterior informării persoanei evaluate. De aceea, având in vedere ca Raportul a fost întocmit pe baza unor informații care nu aveau un caracter public și care au fost obținute de parata anterior informării subsemnatului, sancțiunea ce intervine este nulitatea.

Așadar, în lipsa primirii informării și prezentarea unui punct de vedere, întrucât au fost folosite de inspectorul de integritate informații care nu erau publice, prima instanța a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 176/2010 care impuneau în acest caz constatarea nulității absolute a Raportului.

i) Calificarea greșita a caracterului hotărârilor de consiliu local cu privire la care s-a reținut situația de conflict de interese

În ceea ce privește temeinicia raportului de evaluare prima instanța a reținut ca cele doua hotărâri de consiliu local nu sunt acte normative ci acte administrative individuale "cu sfera de aplicabilitate restrânsă la un număr determinat de persoane și la situațiile individual reglate".

Cu privire la acest aspect, recurentul a arătat că in ceea ce privește calificarea unui act administrativ ca fiind unul cu caracter normativ sau unul cu caracter individual, esențială nu este sfera sa de aplicabilitate (mai largă sau mai restrânsă in raport de specificul actului) ci capacitatea sa de a se adresa oricărei persoane aflata in situația reglementata (in cazul actului cu caracter normativ) sau dimpotrivă de a se adresa unor persoane ce sunt individual determinate (prin nume/denumire, domiciliu/sediu etc). Așa cum afirma și profesorul Tudor Drăganu în lucrarea "Actele de drept administrativ" apărută la Editura Științifică în anul 1959, actul administrativ normativ cuprinde reglementari de principiu cu caracter obligatoriu, formulate in abstract, in vederea aplicării la un număr nedeterminat de persoane, pe când actul individual este o manifestare de voința care creează, modifica, desființează drepturi și obligații in beneficiul sau sarcina unei sau mai multor persoane determinate.

Astfel, Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Oltenița nr. T11/2009 ("HCL nr. 111/2009") nu prevede decât trecerea unui teren din domeniul public in domeniul privat, nedând astfel naștere la drepturi sau obligații in sarcina unor persoane determinate, nicio persoana neputând fi identificată ca și destinatar al acestui act administrativ. În raport de prevederile hotărârii in cauza singura obligație era in sarcina tuturor persoanelor de a respecta ordinea juridica nou creata prin adoptarea hotărârii de consiliu local.

În mod similar, în ceea ce privește Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Oltenița nr. 43/2010 ("HCL nr. 43/2010"), aceasta nu a făcut altceva decât sa identifice spatiile aflate in domeniul privat al Municipiului Oltenița care avea destinația de cabinete medicale sau in care se desfășurau activități conexe actului medical, nefiind in măsura sa creeze drepturi și obligații in sarcina niciunei persoane determinate. De altfel, aceasta hotărâre a fost adoptata în temeiul O.U.G. nr. 68/2008 privind vânzarea spatiilor proprietate privata a statului sau a unităților administrativ-teritoriale, cu destinația de cabinete medicale, precum și a spatiilor in care se desfășoară activități conexe actului medical și care impuneau adoptarea unei astfel de hotărâri. Potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000:

" Actele normative date in executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit in limitele și potrivit normelor care le ordonă" neputând fi așadar fata de hotărârea consiliului local in cauza un alt caracter decât cel normativ, ca de altfel, nici o eventuala stare de conflict de interese.

Or, a considera ca se afla in conflict de interese un membru al organelor deliberative a unităților-administrativ teritoriale înseamnă a bloca activitatea acestor organe atunci când acestea ar trebui sa adopte acte cu caracter normativ. De altfel, inexistenta unui conflict de interese în ceea ce privește emiterea adoptarea sau aprobarea actelor cu caracter normativ este afirmata și de Legea nr. 161/2003 care stabilește în Titlul IV, Capitolul II, Secțiunea 2 - "Conflictul de interese in exercitarea funcției de membru al Guvernului și a altor funcții publice de autoritate din administrația publica centrala și locala" art. 72 alin. (2) că:

" Obligațiile prevăzute in alin. (1) nu privesc emiterea, aprobarea sau adoptarea actelor normative".

Trebuie menționat sub acest aspect ca la adoptarea ambelor hotărâri de consiliu local în raport de care s-a reținut existenta unui conflict de interese au fost contrasemnate, pentru legalitate, de către Secretarul Municipiului Oltenița, in conformitate cu dispozițiile art. 47 din Legea nr. 215/2001, acesta neexpunându-și vreo obiecțiune cu privire la o eventuala stare de conflict de interese. Mai mult, nici prefectul județului, căruia i-au fost transmise hotărârile in cauza nu a înțeles să sesizeze instanța de contencios administrativ cu privire la săvârșirea vreunei nereguli referitoare la regimul conflictelor de interese.

ii) Inexistenta unui folos practic urmărit la adoptarea celor doua hotărâri de consiliu local

În ceea ce privește adoptarea HCL nr. 111/2009 prima instanța a reținut ca "reclamantul a putut sa anticipeze și a anticipat ca decizia autorității publice va prezenta un beneficiu pentru fiul sau". Or, deși una din criticile aduse Raportului viza faptul ca in cuprinsul acestuia nu este prezentat folosul practic urmărit la adoptarea acestei hotărâri, nici prima instanța nu a reușit să identifice acest eventual beneficiu, mulțumindu-se să reia situația de fapt prezentata de pârâtă.

Or, este evident că în acest sens dispozițiile art. 75 lit. a) din Legea nr. 393/2004 au fost aplicate greșit, prin simpla trecere a unui bun din domeniul public în domeniul privat neputând fi obținut vreun folos de către orice persoana privată. De altfel, dispozițiile in cauza vizează un interes al rudelor în timp ce terenul a fost concesionat unei societăți comerciale. Mai mult, o eventuală cumpărare a terenului ar fi fost posibila doar printr-o licitație publica, situație care nu ar fi avantajat cu nimic pe concesionar, acesta trebuind să îndeplinească condițiile de participare și să prezinte un preț mai mare decât ceilalți ofertanți pentru a se încheia contractul de vanzare-cumpărare.

În ceea ce privește adoptare HCL nr. 43/2010 este evident ca nu exista un folos practic pe care recurentul l-a urmărit, hotărârea în cauza nefăcând altceva decât să identifice spatiile în care își desfășurau activitatea cabinetele medicale sau se exercitau activități conexe actului medical.

Deși a avut loc o vânzare a spațiului pe care cabinetul medical al cărui titular era soția sa, aceasta vânzare a fost aprobata prin Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Oltenița nr. 80/2010, ocazie cu care a fost aprobat și prețul, act administrativ la adoptarea căruia nu a participat.

Intimata nu a depus întâmpinare, dar prin concluziile scrise depuse la data de 05.05.2017, a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței atacate ca legală și temeinică.

II. Procedura de soluționare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de27.01.2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 24.03.2017 completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul formulat în cauză ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante

Prin sentința atacată, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea reclamantului A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate (ANI), având ca obiect anularea Raportului de evaluare nr. x din 23.05.2014, emis de pârâtă, reținând, în esență, următoarele:

Prin raportul de evaluare a cărui anulare se solicită, s-a constatat că reclamantul, în perioada exercitării funcției de viceprimar al municipiului Oltenița, județul Călărași, în mandatul 2008-2012, perioadă în care și-a păstrat și statutul de consilier local, în conformitate cu art. 57 alin. (7) din Legea nr. 215/2001, a acționat cu nerespectarea dispozițiilor legale privind regimul juridic al conflictelor de interese în sensul art. 70 din Legea nr. 161/2003, art. 46 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 și art. 75 lit. a) și art. 77 alin. (1) din Legea nr. 393/2004 întrucât:

- a inițiat proiectul de hotărâre privind trecerea unui teren în suprafață de 355 mp situat în bld. Tineretului din domeniul public în domeniul privat al municipiului Oltenița, ca urmare a unei solicitări formulate de S.C. B. S.R.L. reprezentată de fiul reclamantului D., în calitate de asociat și administrator al acestei societăți, concesionară a terenului și a participat la deliberarea și adoptarea HCL al municipiului Oltenița nr. 111/2009 privind trecerea terenului din domeniul public în domeniul privat al unității administrativ teritoriale;

- a participat la deliberarea și adoptarea HCL al municipiului Oltenița nr. 43/2010 privind stabilirea unor măsuri pentru vânzarea spațiilor aflate în proprietatea privată a municipiului Oltenița cu destinația de cabinete medicale, precum și a spațiilor în care se desfășoară activități conexe actului medical și a propus un reprezentant al consiliului local care să facă parte din comisia de vânzare a spațiilor prevăzute în anexa la proiectul de hotărâre, propunerea fiind votată în unanimitate. În baza acestei hotărâri, a fost încheiat contractul de vânzare cumpărare din 28 februarie 2011 cu Cabinetul de oncologie medicală al cărui titular este soția reclamantului, C.

Instanța de fond a apreciat drept neîntemeiate susținerile reclamantului referitoare la nelegalitatea raportului de evaluare pentru încălcarea prevederilor art. 8, 9 și 13 din Legea nr. 176/2010, în raport cu următoarele argumente:

dreptul la apărare instituit principial de art. 8 alin. (3) din Legea nr. 176/2010 se referă inclusiv la respectarea procedurii prevăzute de art. 20 din aceeași lege, de informare a persoanei evaluate asupra identificării elementelor în sensul existenței unui conflict de interese și de solicitare a prezentării unui punct de vedere care, potrivit art. 21 alin. (3) din aceeași lege, trebuie expus în cuprinsul raportului de evaluare. Respectarea acestor prevederi legale este indubitabilă în cauză, reclamantul de altfel referindu-se exclusiv la neanalizarea punctului său de vedere exprimat. Dreptul la apărare se referă la posibilitatea de a prezenta observațiile și la primirea lor de către autoritate, aspecte îndeplinite în procedura administrativă analizată în cauză;

pârâta ANI a prezentat raportul de repartizare aleatorie nr. 21414/G/II din 10.03.2011 și nu există nici un motiv pentru a considera că acest raport de repartizare fiind semnat exclusiv de inspectorul de integritate care a primit spre soluționare lucrarea nr. 81/A/II din 03.01.2011 nu ar face dovada repartizării în mod aleatoriu prin sistem electronic a lucrării conform cerințelor din art. 9 alin. (1) al Legii nr. 176/2010. Raportul indică numărul unic stabilit în cadrul repartizării aleatorii în sistem electronic - 21414 și poartă semnătura inspectorului de integritate care, astfel, atestă conținutul raportului.

cât privește nemotivarea raportului, reclamantul afirmă fără temei că raportul nu ar indica în mod neechivoc interesele patrimoniale ale reclamantului în cadrul participării la emiterea actelor în raport de care a fost reținut conflictul de interese. Expunerea detaliată a elementelor privind nerespectarea regimului juridic al conflictelor de interese trebuie coroborată cu temeiurile în drept indicate și conturează în mod adecvat interesul personal de natură patrimonială care a condus la constatarea situațiilor de conflict de interese.

În ceea ce privește pretinsa încălcare a prevederilor art. 13 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 176/2010, judecătorul fondului a constatat că, potrivit normei legale citate, (1) După repartizarea aleatorie a lucrării, inspectorul de integritate procedează la activitatea de evaluare a declarațiilor de avere, a datelor, a informațiilor și a modificărilor patrimoniale existente, în sensul prezentei legi, după cum urmează: a) până la informarea persoanei care face obiectul evaluării și invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, desfășoară proceduri administrative, prin raportare exclusivă la informații publice;

Pârâta ANI a arătat, conform întâmpinării, că prin adresa nr. 45029/G/II din 06.04.2011 a procedat la informarea persoanei evaluate cu privire la declanșarea activității de evaluare, informarea fiind transmisă prin poștă cu scrisoare recomandată și ridicată de către destinatar de la oficiul poștal la data de 12.04.2011. Reclamantul contestă semnătura de pe confirmarea de primire indicată. Deși, pârâta ANI nu a prezentat originalul confirmării de primire, depusă la dosar în copie conformă cu originalul, instanța de fond a apreciat că nu sunt motive în cauză pentru a înlătura puterea doveditoare a acestui înscris având în vedere că transmiterea prin poștă a adresei menționate a fost confirmată de Oficiul poștal de destinație Oltenița 1 (prin adresa nr. 106 din 17.02.2015-fila 810 vol. II) care a arătat că scrisoarea recomandată a fost ridicată de la ghișeul oficiului de către destinatar, care a semnat de primire. Împrejurarea că reclamantul contestă semnătura sa de pe confirmarea de primire a fost apreciată drept nerelevantă în cauză întrucât, din perspectiva aplicării sancțiunii nulității raportului prevăzută de art. 13 alin. (2), relevanță are exclusiv împrejurarea dacă inspectorul de integritate a urmat procedura prevăzută de art. 13 alin. (1) lit. a), în sensul informării persoanei care face obiectul evaluării și invitării acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, procedură urmată în cauză conform dovezilor administrate. O împrejurare necontrolabilă de către agentul autorității cum ar fi nesemnarea confirmării de primire de către destinatar, deși oficiul poștal atestă contrariul nu poate conduce la aplicarea sancțiunii nulității actelor de evaluare întreprinse ulterior adresării informării prevăzute de lege.

Cât privește temeinicia raportului de evaluare, argumentele reclamantului au fost considerate, de asemenea, nefondate. Curtea de apel a constatat că cele două hotărâri ale consiliului local al municipiului Oltenița avute în vedere în raportul de evaluare nu sunt acte normative, ci acte administrative individuale cu sferă de aplicabilitate restrânsă la un număr determinat de persoane și la situațiile individuale reglate și anume: prin HCL nr. 111/2009 a fost trecut din domeniul public în domeniul privat al municipiului Oltenița un teren, iar prin HCL nr. 43/2010 au fost identificate spațiile din raza municipiului în raport de care sunt aplicabile prevederile O.U.G. nr. 68/2008 privind vânzarea spațiilor proprietate privată a statului sau a unităților administrativ-teritoriale cu destinația de cabinete medicale, precum și a spațiilor în care se desfășoară activități conexe actului medical.

Instanța fondului a mai constatat că, în ce privește participarea la adoptarea HCL nr. 111/2009, situația de conflict de interese este evidentă în raport de aspectele reținute prin raportul de evaluare. Astfel, reclamantul a fost inițiatorul proiectului de hotărâre și a participat la deliberarea și adoptarea ei, scopul trecerii terenului din domeniul public în domeniul privat al unității administrativ teritoriale fiind acela al înstrăinării terenului către concesionarul B. S.R.L., al cărei asociat și administrator era fiul reclamantului, D. Este nerelevantă împrejurarea că proiectata înstrăinare nu a mai avut loc deoarece interesul personal exista la data inițierii de către reclamant a proiectului de hotărâre, în calitatea sa de viceprimar a municipiului Oltenița și la data participării la deliberarea și adoptarea HCL nr. 111/2009, în calitate de consilier local. Conform art. 75 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 393/2004 privind statul aleșilor locali, aceștia au un interes personal într-o anumită problemă, dacă au posibilitatea să anticipeze că o decizie a autorității publice din care fac parte ar putea prezenta un beneficiu sau un dezavantaj pentru sine sau pentru soț, soție, rude sau afini până la gradul al doilea inclusiv. Față de datele arătate, în mod clar și logic, reclamantul a putut să anticipeze și a anticipat că decizia autorității publice va prezenta un beneficiu pentru fiul său.

Cât privește HCL nr. 43/2010, este nerelevant că aceasta a fost adoptată în vederea organizării aplicării prevederilor O.U.G. nr. 68/2008, câtă vreme însăși identificarea prin anexa la hotărârea Consiliului Local a spațiului deținut de către soția reclamantului prin intermediul cabinetului medical ca spațiu supus prevederilor legale privitoare la vânzare constituie, de asemenea, un beneficiu, care putea fi și a fost anticipat de către reclamant. În aceste condiții, reclamantul era dator să nu participe la deliberarea și adoptarea hotărârilor, în raport de interdicția instituită de art. 46 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, era dator, potrivit art. 74 alin. (1) din Legea nr. 393/2004, să își facă publice interesele personale printr-o declarație pe propria răspundere, iar raportat la prevederile art. 70 din Legea nr. 161/2003, în mod legal și temeinic, autoritatea pârâtă a constatat că reclamantul s-a găsit în cele două situații de conflict de interese, câtă vreme evidentele interese persoanele ale membrilor familiei reclamantului erau de natură a influența în mod negativ îndeplinirea cu obiectivitate de către reclamant a atribuțiilor care îi reveneau potrivit legii.

Înalta Curte apreciază drept legale sentința și încheierile atacate și își însușește considerentele acestora, pentru motivele ce vor fi arătate în cele ce urmează.

Înalta Curte constată că nu sunt întemeiate criticile recurentului subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din noul C. proc. civ.

Astfel, nu poate fi primită susținerea potrivit căreia prin refuzul de a înlătura din proces confirmarea de primire, instanța fondului a încălcat dispozițiile art. 306 alin. (2) din noul C. proc. civ. Înalta Curte are în vedere faptul că, potrivit acestui text legal, dacă partea care a folosit înscrisul lipsește, refuză să răspundă sau declară că nu se mai servește de înscris, acesta va fi înlăturat, în tot sau în parte, după caz. În speță, recurentul reclamant nu a contestat că informarea și invitarea sa s-au făcut prin scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, ci a susținut în fața primei instanțe exclusiv falsificarea semnăturii aplicate pe confirmarea de primire și nu contrafacerea în întregime a înscrisului; or, lipsa semnăturii acestuia pe înscrisul menționat nu echivalează cu trimiterea scrisorii recomandate fără confirmare de primire.

Față de aceste împrejurări, în mod corect instanța de fond nu a înlăturat din proces confirmarea de primire, reținând că din perspectiva aplicării sancțiunii nulității raportului prevăzută de art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, relevanță are exclusiv împrejurarea dacă inspectorul de integritate a urmat procedura prevăzută de art. 13 alin. (1) lit. a), în sensul informării persoanei care face obiectul evaluării și invitării acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, procedură urmată în cauză conform dovezilor administrate.

Cât privește critica referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil prin ignorarea jurisprudenței constante a instanței supreme în spețe similare, Înalta Curte constată că nu se poate reține existența unei asemenea jurisprudențe în raport cu o singură hotărâre pronunțată într-o cauză similară, respectiv decizia nr. 1447/2011. Cât privește celelalte hotărâri ale instanței supreme invocate de recurentul-reclamant (deciziile nr. 4250/2010 și nr. 2391/2011), se constată că acestea au fost pronunțate în considerarea unor situații de fapt diferite de cea din prezentul litigiu.

Înalta Curte apreciază drept neîntemeiate și criticile recurentului formulate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ., în condițiile în care nu poate fi reținută o încălcare a prevederilor art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, dat fiind că, astfel cum s-a arătat mai sus, informarea și invitarea recurentului-reclamant au fost făcute prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, fiind deci respectate dispozițiile art. 14 alin. (3) din același act normativ.

Înalta Curte constată că nu au fost invocate dispoziții legale care să impună inspectorului de integritate verificarea exhaustivă a regularității confirmării de primire, în cauză neexistând nici un temei rezonabil ca acesta să considere că recurentul-reclamant nu a luat cunoștință de informarea și invitarea sa, atâta timp cât confirmarea de primire a fost returnată semnată de către Poșta Română, instituție ce avea obligația de a verifica identitatea destinatarului trimiterii recomandate.

Totodată, Înalta Curte apreciază că judecătorul fondului a reținut în mod corect că hotărârile Consiliului Local al mun. Oltenița nr. 111/2009 și nr. 43/2010 sunt acte administrative individuale, întrucât acestea au sferă de aplicabilitate restrânsă la un număr determinat de persoane și la situațiile individuale reglate și anume: prin HCL nr. 111/2009 a fost trecut din domeniul public în domeniul privat al municipiului Oltenița un teren, iar prin HCL nr. 43/2010 au fost identificate spațiile din raza municipiului în raport de care sunt aplicabile prevederile O.U.G. nr. 68/2008.

Chiar dacă s-ar adopta definiția doctrinară a actului administrativ normativ propusă de recurent în cuprinsul motivelor de casare, este evident că cele două hotărâri ale autorității locale menționate nu pot fi considerate acte administrative normative, întrucât acestea se referă la bunuri individual determinate, deci nu sunt formulate în abstract și, în mod evident, nu se aplică unui număr nedeterminat de persoane, ci doar persoanelor interesate.

Înalta Curte nu poate reține nici că instanța de fond ar fi făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 70 din Legea nr. 161/2003, atâta timp cât din conținutul prevederilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 rezultă că noțiunea de interes personal include și interesul rudelor până la gradul al patrulea inclusiv. Or, în speță, acest interes a existat în persoana fiului recurentului-reclamant, asociat al S.C. B. S.R.L., care a solicitat cumpărarea terenului în suprafață de 356,72 mp situat în bd. Tineretului. O asemenea tranzacție nu era însă posibilă fără o hotărâre a consiliului local de trecere a terenului din domeniul public în cel privat. Proiectul acestei hotărâri a fost inițiat de recurent, care ulterior a participat și la adoptarea sa.

De asemenea, în situația vânzării spațiilor cu destinația de cabinet medical, interesul de natură patrimonială a aparținut soției recurentului, titulară a unuia dintre cabinetele medicale ce funcționau în spațiile identificate prin HCL nr. 43/2010, care urmau a fi vândute în condițiile avantajoase prevăzute de O.U.G. nr. 68/2008.

Ca urmare, în opinia Înaltei Curți, în ambele situații recurentul s-a aflat în conflict de interese, astfel cum acesta este definit de art. 70, 77 din Legea nr. 161/2003, dat fiind interesul său de natură patrimonială care a fost explicitat în cele arătate mai sus.

2.2 Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 noul C. proc. civ., reținând că nu există motive de reformare a sentinței va respinge recursul formulat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. împotriva sentinței civile nr. 974 din 03 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, precum și împotriva încheierilor din data de 5.12.2014 și din data de 13.03.2015 pronunțate de aceeași instanță, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 mai 2017.