ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1606/2017

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată la data de 06 ianuarie 2014 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate a solicitat instanței anularea Raportului de evaluare nr. x din 13.12.2013.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 1779 din 04 iunie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 1779 din 04 iunie 2014 a declarat recurs reclamantul A., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea cu trimitere spre rejudecare și, în subsidiar, modificarea sentinței recurate în sensul admiterii contestației formulate împotriva Raportului de evaluare nr. x din 13.12.2013. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-reclamant arată că hotărârea atacată nu cuprinde motivele de fapt și de drept pentru care au fost înlăturate susținerile sale, iar în dispozitivul hotărârii nu este indicată instanța la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac a recursului, contrar dispozițiilor art. 425 alin. (3) din C. proc. civ. Recurentul-reclamant susține că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra faptului că, din momentul intrării în vigoare a noului C. civ. (01.10.2011), noțiunea de comerciant persoană fizică a dispărut, fiind înlocuită cu cea de profesionist, calitate ce nu este prevăzută prin nicio lege ca fiind incompatibilă cu funcția de primar. Instanța de fond a preluat susținerile pârâtei fără să se pronunțe asupra criticilor aduse actului a cărui anulare se solicită. În susținerea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant susține că, prin respingerea cererii sale de amânare pentru lipsă de apărare și soluționarea cauzei încă de la primul termen de judecată, în lipa sa, instanța de fond i-a încălcat dreptul la apărare consacrat de art. 24 din Constituție și a nesocotit principiul contradictorialității prevăzut de art. 14 din C. proc. civ. Recurentul-reclamant consideră că litigiul a fost soluționat în grabă, fără a permite administrarea de probatorii, însă această celeritate nu s-a regăsit și în privința redactării motivării hotărârii, care a durat 7 luni. Subsumat aceluiași motiv de nelegalitate, recurentul susține, în esență, că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003 raportate la dispozițiile art. 3 și art. 7 din vechiul Cod Comercial, precum și a dispozițiilor noului C. civ., care a înlăturat total noțiunea de comerciant, precum și o greșită aplicare a prevederilor art. 31 din O.U.G. nr. 44/2008. În susținere, recurentul-reclamant invocă Decizia nr. 1072 din 31 martie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă. Prin precizările depuse la data de 07.12.2016 recurentul-reclamant a solicitat a se avea în vedere, în analiza recursului, și modificarea legislativă adusă art. 31 din O.U.G. nr. 44/2008, prin dispozițiile art. I pct. 24 din Legea nr. 182/2016.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate nu a formulat întâmpinare în prezenta cauză, depunând concluzii scrise la termenul de judecată din data de 03 mai 2017, prin care a solicitat respingerea recursului.

Procedura de soluționare a recursului Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 26 octombrie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat. Recurentul-reclamant A. a înregistrat la dosarul cauzei, la data de 05.12.2016, punctul său de vedere referitor la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin încheierea din data de 08 martie 2017, completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

Probatoriile administrate în cauză La termenul de judecată din data de 03 mai 2017 Înalta Curte a încuviințat pentru recurentul-reclamant proba cu înscrisuri, reprezentând un extras de pe portalul instanțelor de judecată și o copie a împuternicirii avocațiale, în dovedirea motivului de recurs prin care se consideră că cererea de amânare a judecării cauzei formulată de către reclamant a fost respinsă în mod nejustificat de instanța de fond . II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, reținând următoarele considerente: II.1. Reclamantul A. a invocat, ca motiv de casare circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., lipsa motivării hotărârii de fond, precum și lipsa indicării, din dispozitivul sentinței, a instanței la care se va depune cererea pentru exercitarea căii de atac, apreciind că au fost încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) și art. 425 alin. (3) C. proc. civ. Cât privește lipsa indicării mențiunii instanței la care se va depune cererea de recurs, Înalta Curte reține că, prin dispozițiile art. 425 alin. (3) C. proc. civ., s-a statuat că: " În partea finală a dispozitivului se vor arăta dacă hotărârea este executorie, este supusă unei căi de atac ori este definitivă, data pronunțării ei, mențiunea că s-a pronunțat în ședință publică sau într-o altă modalitate prevăzută de lege, precum și semnăturile membrilor completului de judecată. Când hotărârea este supusă apelului sau recursului se va arăta și instanța la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac. " Analizând dispozitivul sentinței civile recurate în prezenta cauză, se constată că aceasta nu menționează instanța la care se va depune cererea pentru exercitarea căii de atac, astfel cum a învederat și recurentul-reclamant A. Întrucât dispozițiile speciale ce reglementează conținutul hotărârii judecătorești nu specifică sancțiunea aplicabilă pentru această omisiune, Înalta Curte va cerceta dispozițiile procedurale generale privind nulitatea actelor de procedură, respectiv art. 174 - 179 C. proc. civ. Dispozițiile art. 176 C. proc. civ. stabilesc cazurile, limitativ enumerate, în care actul de procedură este afectat de nulitate în mod necondiționat, toate celelalte cazuri de nelegalitate a actelor de procedură fiind supuse dispozițiilor art. 175 C. proc. civ., care reglementează nulitatea condiționată de producerea unei vătămări părții interesate, ce nu poate fi înlăturată decât prin desființarea actului. Obligativitatea indicării instanței la care se depune cererea de recurs nu face parte din cazurile enumerate de art. 176 C. proc. civ., astfel încât, deși se constată că actul procedural (hotărârea judecătorească) nu a respectat toate cerințele prevăzute de lege, desființarea acestuia nu poate interveni decât în condițiile în care recurentul-reclamant face dovada unei vătămări ce i-a fost adusă prin această omisiune. Analizând actele și documentele cauzei, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a formulat și motivat cererea de recurs în termenul legal și a depus recursul la instanța prevăzută de art. 490 C. proc. civ., respectiv la instanța de fond (Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal), astfel încât nu există vreo dovadă a intervenirii unei vătămări produse recurentului-reclamant prin omisiunea instanței de fond. De altfel, în cuprinsul motivelor de recurs, reclamantul se limitează la a invoca neregularitatea hotărârii de fond, fără a specifica dacă și ce urmări a produs aceasta, respectiv ce consecințe negative a suferit recurentul-reclamant. Prin urmare, Înalta Curte apreciază ca fiind nefondată critica încălcării dispozițiilor art. 425 alin. (3) C. proc. civ., urmând a o respinge în consecință. Referitor la critica privind încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., textul normativ prevede că: " Hotărârea va cuprinde:… b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților; " În susținerea acestui motiv de recurs, reclamantul a arătat că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra faptului că, din momentul intrării în vigoare a C. civ., noțiunea de comerciant persoană fizică a dispărut, fiind înlocuită cu aceea de profesionist, calitate neprevăzută de lege ca fiind incompatibilă cu cea de primar, precum și că motivarea instanței de fond nu a făcut decât să preia susținerile intimatei-pârâte Agenția Națională de Integritate. Înalta Curte apreciază că aceste critici sunt nefondate, constatând că hotărârea explică în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a reținut, în final, că este neîntemeiată acțiunea cu care a fost învestit. Din punct de vedere al tehnicii de motivare a unei hotărâri judecătorești, Înalta Curte va reține că maniera de redactare (mai extinsă sau mai restrânsă) depinde de fiecare judecător în parte, iar hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv pentru toate argumentele aduse de parte, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susține soluția pronunțată în cauză. Împrejurarea că argumentele expuse în considerentele sentinței recurate corespund modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale cuprins în actul administrativ contestat, precum și în apărările formulate de intimata-pârâtă, nu reprezintă o necercetare a motivelor cererii de chemare în judecată, în sensul celor susținute de recurentul-reclamant, în condițiile în care argumentele proprii judecătorului pot fi decelate cu ușurință din lecturarea hotărârii. În consecință, Înalta Curte va respinge acest motiv de recurs ca nefondat, apreciind că au fost respectate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. II.2. Referitor la motivul de recurs circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recurentul-reclamant a invocat, în esență, două aspecte subsumate acestui motiv de nelegalitate: (i) încălcarea dreptului la apărare consacrat de art. 24 din Constituție și a principiului contradictorialității prevăzut de art. 14 din C. proc. civ. (ii) greșita aplicare a dispozițiilor art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, raportate la dispozițiile art. 3 și art. 7 din vechiul Cod Comercial, a dispozițiilor Noului C. civ., precum și o greșită aplicare a prevederilor art. 31 din O.U.G. nr. 44/2008. II.2.1. Cât privește încălcarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității, care se înscrie în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că, anterior termenului de judecată din data de 21.05.2014, a depus la dosarul instanței de fond o cerere de acordare a unui nou termen de judecată, în vederea angajării unui apărător, cerere care a fost respinsă în mod nelegal de prima instanță. Înalta Curte constată că prin cererea depusă prin fax, la data de 19.05.2014, reclamantul A. a solicitat acordarea unui termen de judecată pentru angajarea unui apărător, susținând că avocatul care a redactat cererea de chemare în judecată și răspunsul la întâmpinare se află în imposibilitate de prezentare la acest termen de judecată. Analizând actele dosarului, la termenul de judecată din data de 21.05.2014 prima instanță a respins această cerere, constatând că la în dosar nu există vreo dovada privind angajarea unui avocat în cauză, actele procedurale fiind semnate de parte, și nu de un reprezentant convențional. Totodată, instanța de fond, rămânând în pronunțare, a dispus amânarea pronunțării, pentru a da posibilitatea părților să depună la dosar concluzii scrise. Potrivit art. 222 din C. proc. civ.: " (1) Amânarea judecății pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părții interesate, numai în mod excepțional, pentru motive temeinice și care nu sunt imputabile părții sau reprezentantului ei. (2) Când instanța refuză amânarea judecății pentru acest motiv, va amâna, la cererea părții, pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise. " În viziunea legiuitorului, amânarea judecății cauzei în temeiul art. 222 C. proc. civ. nu este reglementată ca o obligație, ci ca o posibilitate acordată judecătorului cauzei, în corelație cu dreptul absolut al acestuia de a analiza temeinicia motivelor invocate, eventuala culpă a părții în solicitarea amânării, precum și caracterul excepțional al amânării. Dreptul de apreciere al judecătorului cauzei nu încalcă dreptul la apărare consacrat de art. 24 din Constituție și nici principiul contradictorialității, prevăzut de art. 14 din C. proc. civ., ci, dimpotrivă, asigură respectarea dreptului la un proces echitabil, derulat într-un termen optim și previzibil, consacrat de art. 6 din C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Așadar, la momentul respingerii cererii de amânare, judecătorul fondului și-a exercitat prerogativa legală de apreciere, oferind, totodată, reclamantului A., posibilitatea de a depune concluzii scrise la dosarul cauzei, în condițiile art. 222 alin. (2) C. proc. civ.. Cererea de amânare a fost soluționată în funcție de înscrisurile depuse la dosar și cunoscute de instanță până la acel moment, înscrisuri care nu confirmau susținerile reclamantului cu privire la imposibilitatea de prezentare a reprezentantului convențional. Ulterior respingerii cererii de amânare, la data de 22.05.2017, reclamantul a depus la dosar Note prin care a solicitat repunerea cauzei pe rol, anexând și o serie de înscrisuri, printre care copia unei împuterniciri avocațiale emisă în baza contractului de asistență juridică din 22 mai 2014, la o zi după rămânerea cauzei în pronunțare . Aceste înscrisuri, pe lângă faptul că au fost depuse după momentul procedural al soluționării cererii de amânare, confirmă că, la data soluționării cererii de amânare și la rămânerea în pronunțare asupra fondului cauzei, reclamantul nu a avut un reprezentant convențional ales să îi reprezinte interesele în cauză, astfel încât soluția de respingere a cererii de amânare a fost una întemeiată. Prin urmare, respingerea cererii de amânare a judecății cauzei a fost dispusă în condiții de legalitate, fiind temeinic motivată, instanța de fond manifestând diligența necesară pentru respectarea dreptului la apărare a reclamantului, prin amânarea pronunțării și oferirea posibilității părților de a depune concluzii scrise. În ceea ce privește încălcarea principiului contradictorialității prevăzut de art. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța de fond a acordat părților posibilitatea de a-și prezenta și argumenta cererile, de a-și susține punctele de vedere cu privire la obiectul cauzei și de a administra probele ce le consideră necesare, părțile fiind legal citate pentru termenul de judecată din data de 21.05.2014, având posibilitatea de a se prezenta personal în fața instanței de judecată. Principiul contradictorialității este interpretat într-un sens eronat de către recurent, lipsa nejustificată a părților legal citate neputând împiedica soluționarea cauzei prin opunerea acestui principiu. Cauza s-a soluționat în condiții de legalitate, având în vedere solicitarea judecării în lipsă formulată de pârâtă, potrivit art. 153, corelat cu art. 223 alin. (1) și art. 411 C. proc. civ. Pentru toate aceste motive, Înalta Curte va respinge ca nefondat motivul de recurs privitor la încălcarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității. II.2.2. Referitor la motivul de recurs privind greșita aplicare a dispozițiilor legale, Înalta Curte reține că recurentul-reclamant a făcut trimitere la dispozițiile art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, art. 3 și art. 7 din vechiul Cod Comercial, la dispozițiile Noului C. civ., precum și la prevederile art. 31 din O.U.G. nr. 44/2008. Înalta Curte constată că situația de incompatibilitate a fost reținută de intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate cu privire la calitatea reclamantului de reprezentant al "Șună Întreprindere Familială", de la data de 17.06.2008 (data când a devenit Primar al comunei Salcia, jud. Teleorman) până la data de 30.06.2008, apoi cu privire la calitatea de membru în aceeași întreprindere familială, deținută până la data de 27.03.2012. Modalitatea de desfășurare a activităților economice de către persoanele fizice este reglementată de dispozițiile O.U.G. nr. 44/2008, care, prin dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 44/2008 stabilește că: "Prezenta ordonanță de urgență reglementează accesul la activitatea economică, procedura de înregistrare în registrul comerțului și de autorizare a funcționării și regimul juridic al persoanelor fizice autorizate să desfășoare activități economice, precum și al întreprinderilor individuale și familiale.", iar art. 4 din același act normativ prevede că: " Persoanele fizice prevăzute la art. 3 alin. (1) pot desfășura activitățile economice după cum urmează: a) individual și independent, ca persoane fizice autorizate; b) ca întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale; c) ca membri ai unei întreprinderi familiale. " Corelativ, dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 13 alin. (1)<SUP>1</SUP> din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, stabilesc obligativitatea întreprinderii familiale de a obține înscrierea în registrul comerțului anterior începerii activității economice. În acest context vor fi avute în vedere și dispozițiile art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 44/2008, care definesc activitatea economică drept "activitatea agricolă, industrială, comercială, desfășurată pentru obținerea unor bunuri sau servicii a căror valoare poate fi exprimată în bani și care sunt destinate vânzării ori schimbului pe piețele organizate sau unor beneficiari determinați sau determinabili, în scopul obținerii unui profit. " Relevante sunt și dispozițiile art. 31 din O.U.G. nr. 44/2008, potrivit cărora: " Membrii întreprinderii familiale sunt comercianți persoane fizice de la data înregistrării acesteia în registrul comerțului și răspund solidar și indivizibil pentru datoriile contractate de reprezentant în exploatarea întreprinderii cu patrimoniul de afectațiune, dacă acesta a fost constituit, și, în completare, cu întreg patrimoniul, corespunzător cotelor de participare prevăzute la art. 29 alin. (1). " Trebuie menționată că dispozițiile O.U.G. nr. 44/2008 au fost redate, în prezenta hotărâre, în forma în vigoare în perioada de existență a cumulului de funcții-calități (17.06.2008 - 26.03.2012). Concluzia evidentă ce se desprinde din aceste dispoziții legale este aceea că membrii întreprinderii familiale au calitatea de comercianți, întreprinderea familială reprezentând o formă de organizare a activității economice prestată de persoana fizică, orientată spre scopul obținerii de profit. Critica recurentului-reclamant privitoare la greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 31 din O.U.G. nr. 44/2008 față de dispozițiile art. 3 și art. 7 din Codul Comercial, fundamentat de principiul ierarhiei actelor normative, este nefondată. Dispozițiile Codului Comercial de la 1887 reprezentau, până la data intrării în vigoare a Noului C. civ., dispozițiile generale în materie comercială, de la care se putea deroga prin acte normative speciale, în anumite materii, conform voinței legiuitorului. Prin urmare, discuția privind cele două acte normative este greșit plasată în domeniul ierarhiei actelor normative, raportul dintre ele fiind stabilit conform principiul specialia generalibus derogant. O.U.G. nr. 44/2008 reprezintă un act normativ special, reglementând cadrul legal în care persoanele fizice își pot desfășura activitatea de natură economică. Faptul că legiuitorul a înțeles ca, urmare a modificărilor social-economice produse de la intrarea în vigoare a Codului comercial, să încadreze în categoria de comercianți și persoanele fizice care desfășoară activități economice sub formele de organizare prevăzute de art. 4 din Ordonanță, nu reprezintă o încălcare a dispozițiilor Codului comercial, ci o reglementare a unei situații nou apărute în peisajul juridic. Critica formulată de recurentul-reclamant privind lipsa stării de incompatibilitate, ca urmare a neexercitării efective a actelor de comerț, nu poate fi reținută. Astfel, după cum s-a arătat anterior, art. 31 din O.U.G. nr. 44/2008 conferă calitatea de comerciant persoană fizică oricărui membru al întreprinderii familiale, fără a exista o distincție legată de săvârșirea efectivă de acte sau fapte de comerț. Pe de altă parte, dispozițiile art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, în vigoare la data apariției stării de incompatibilitate, au un conținut clar interdictiv cu privire la deținerea calității de comerciant persoană fizică, simultan cu deținerea calității de primar: " (1) Funcția de primar și viceprimar, primar general și viceprimar al municipiului București, președinte și vicepreședinte al consiliului județean este incompatibilă cu: g) calitatea de comerciant persoană fizică; " Așadar, legea nu condiționează existența stării de incompatibilitate de derularea efectivă a actelor de comerț, fiind sancționat cumulul de funcții și/sau calități, independent de volumul de activitate al formei de organizare (întreprindere familială, în cazul de față), sau chiar de lipsa activității, ori de conducerea activității comerciale doar de către unul din membrii asociați. Argumentul recurentului-reclamant referitor la eliminarea, prin dispozițiile Noului C. civ., a noțiunii de "comerciant" și înlocuirea cu aceea de "profesionist", calitate ce nu este supusă regimului incompatibilităților, este, de asemenea, nefondat. Potrivit art. 8 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 278/2009 privind C. civ.: " (1) Noțiunea "profesionist" prevăzută la art. 3 din C. civ. include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum și orice alte persoane autorizate să desfășoare activități economice sau profesionale, astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a C. civ..", textul confirmând astfel că noțiunea de "comerciant" nu a fost eliminată din legislație, ci a fost înlocuită, la nivel terminologic, cu cea de "profesionist", fără a se schimba și conținutul juridic. O confirmare suplimentară cu privire la intenția legiuitorului de opera exclusiv o modificare de ordin terminologic, după intrarea în vigoare a C. civ. din 2009, rezultă și din prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 278/2009 privind C. civ., potrivit cărora: " În cuprinsul actelor normative aplicabile la data intrării în vigoare a C. civ., referirile la comercianți se consideră a fi făcute la persoanele fizice sau, după caz, la persoanele juridice supuse înregistrării în registrul comerțului, potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta lege". Prin precizările depuse la dosarul cauzei la data de 07.12.2016 recurentul-reclamant A. a invocat dispozițiile art. I pct. 24 din Legea nr. 182/2016 pentru aprobarea O.U.G. nr. 44/2008, prin care prevederile art. 31 au fost modificate după cum urmează: " Membrii întreprinderii familiale răspund solidar și indivizibil pentru datoriile contractate de reprezentant în exploatarea întreprinderii cu patrimoniul de afectațiune și, în completare, cu întreg patrimoniul acestora, corespunzător cotelor de participare prevăzute la art. 29 alin. (1).". În opinia recurentului, aceste modificări legislative confirmă că membrii întreprinderilor familiale nu au calitatea de comercianți, fiind eliminată din textul art. 31 sintagma "membrii întreprinderii familiale sunt comercianți persoane fizice". Recurentul susține că dispozițiile art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, care reglementează situația de incompatibilitate, nu îi sunt aplicabile întrucât nu are calitatea de comerciant, ci pe aceea de membru al unei întreprinderi familiale. Având în vedere dispozițiile art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003 și prevederile art. 6 din Legea nr. 71/2011, Înalta Curte constată că în mod corect a fost reținută situația de incompatibilitate. Astfel, conform cadrului normativ aplicabil până la data de 01.10.2011 (data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2011), recurentul a deținut simultan calitatea de primar și calitatea de comerciant persoană fizică, de la data înregistrării întreprinderii familiale în Registrul Comerțului, calități incompatibile, conform legii. În conformitate cu modificările de ordin terminologic introduse prin art. 6 din Legea nr. 71/2011, începând cu data intrării în vigoare a acestei legi, recurentul a deținut simultan calitatea de primar și calitatea de persoană fizică (autorizată să desfășoare o activitate economică sub forma de organizare a întreprinderii familiale) supusă înregistrării în Registrul Comerțului, de asemenea, incompatibile conform legii. Dincolo de diferențele terminologice, este de reținut că recurentul-reclamant, având calitatea de persoană fizică autorizată, membru al unei întreprinderi familiale funcționând în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 44/2008, nu putea să exercite această calitate simultan cu deținerea demnității publice de primar, decât încălcând regimul incompatibilităților, conform art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, în cauză nefiind incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., astfel încât recursul formulat de recurentul-reclamant A. va fi respins, ca nefondat, în raport de dispozițiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ.