ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2690/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 16 martie 2015, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate - Inspecția de Integritate, a solicitat, în principal, să se constate nulitatea absolută a raportului de evaluare nr. x/27.02.2015 întocmit de pârâtă, iar în subsidiar, să se dispună anularea lui, precum și suspendarea efectelor raportului de evaluare contestat, cu consecința obligării pârâtei de a retrage de pe site-ul instituției comunicatul de presă privindu-l pe reclamant, până la soluționarea definitivă a cauzei.

Prin sentința civilă nr. 1980 din 02 iulie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei de interes în ceea ce privește cererea de suspendare, respingând cererea de suspendare ca lipsită de interes și a respins acțiunea în anulare promovată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1980 din 02 iulie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 din C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. În subsidiar, recurentul-reclamant a solicitat casarea hotărârii și, în rejudecare, admiterea cererii de anulare a raportului de evaluare emis de Agenția Națională de Integritate.

În motivarea recursului, reclamantul susține că, prin Informarea nr. x/30.09.2014, la data de 21.10.2014, i s-a adus la cunoștință că, din activitatea de evaluare efectuată de către inspectorul de integritate în lucrarea nr. X/11.11.2013, au fost identificate elemente de încălcare a regimului juridic al incompatibilităților, constând în aceea că a deținut, concomitent cu funcția de președinte al ANRE, funcția de director general al B. S.R.L și părți sociale la C. S.R.L., încălcând prevederile art. 4 pct. 13 din Legea nr. 160/2012, fără a fi precizată perioada la care încălcarea se referă.

Anterior acestei date, au fost solicitate informații de la: Oficiul Național al Registrului Comerțului, la data de 16.01.2014; Inspectoratul Teritorial de Muncă București, la data de 30.01.2014; Inspectoratul Teritorial de Muncă Mureș, la data de 04.02.2014; Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș, la data de 11.02.2014; Agenția pentru Agenda Digitală a României, la data de 10.10.2014; Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, la data de 14.10.2014.

Totodată, A.N.I. a solicitat și a primit, anterior informării recurentului-reclamant, informații de la Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date și Depozitarul Central S.A., însă acestea nu au fost detaliate în Raportul de evaluare întocmit.

Din raportul de evaluare contestat se rețin următoarele elementele esențiale în soluționarea prezentei cauze:

A) competența Agenției Naționale de Integritate de a proceda la evaluare este atrasă de calitatea reclamantului de președinte al ANRE, cu rang de secretar de stat, numit pe Primul Ministru la data de 06.06.2012;

Astfel, ANI invocă art. 1 pct. 5 din Legea nr. 176/2010, iar nu art. 1 alin. (2) din lege, care ar fi condus la concluzia că a fost vizată calitatea reclamantului de membru al Comitetului de Reglementare, numit de Parlamentul României la data de 23.10.2012; data intervenirii stării de incompatibilitate este indicată a fi 06.06.2012; este invocată încălcarea și interdicția prevăzute de art. 84 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 161/2003 (care se referă la statutul secretarilor de stat și asimilaților acestora); înțelegerea dată de A.N.I. propriului raport, prin prisma sesizării Primului-ministru cu raportul emis, în vederea demarării procedurii legale, iar nu a Parlamentului României.

B) data stabilită a intervenirii stării de incompatibilitate este 06.06.2012, iar nu 23.10.2012.

Cu privire la funcția de președinte al A.N.R.E., arată că situația se prezintă rationae temporae astfel:

- la data de 06.06.2012 a fost numit de către Primul-ministru și a devenit, ex lege, membru al Comitetului de Reglementare; nu există starea de incompatibilitate prevăzută de art. 4 pct. 13 din Legea nr. 160/2012 raportat la principiul neretroactivității legii civile, punându-se în discuție numai starea de incompatibilitate prevăzută de art. 84 alin. (1) lit. c) raportat la alin. (2) din Legea nr. 161/2003;

- la data de 23.10.2012, a avut loc numirea sa de către Parlamentul României atât ca Președinte al ANRE, cât și ca membru al Comitetului de Reglementare, situație în care nu sunt întrunite elementele incompatibilității prevăzute de art. 84 alin. (1) lit. c) raportat la alin. (2) din Legea nr. 161/2003, prin raportare la calitatea persoanei, ci exclusiv starea de incompatibilitate prevăzută de legea specială (art. 4 pct. 13 din O.U.G. nr. 33/2007 aprobată prin Legea nr. 160/2012).

Recurentul-reclamant arată că, din Raportul de evaluare, rezultă că a fost avută în vedere și a fost informat doar cu privire la starea de incompatibilitate generată de cumulul calităților de președinte al ANRE, cu rang de secretar de stat și membru al Comitetului de Reglementare numit de Primul-ministru, cu calitatea de director general la B. S.R.L.

În final, prin Raportul de evaluare s-a stabilit existența unei singure stări de incompatibilitate, generată de deținerea comcomitentă a funcției de Președinte al A.N.R.E., cu rang de secretar de stat și de membru al Comitetului de reglementare numit de Primul-ministru, cu aceea de director general al B. S.R.L.

Starea de incompatibilitate a fost stabilită pe baza informațiilor obținute de la I.T.M. și de la administrațiile fiscale, cu caracter confidențial, fără a fi luate în considerare informațiile cu caracter public de la celelalte instituții, inclusiv de la Registrul Comerțului, unde extrasul de certificat constatator privea calitatea sa de administrator, care diferă de aceea de director general.

Mai arată că nu i-a fost adusă la cunoștință norma legală încălcată, decât prin Raportul de evaluare, respectiv art. 84 alin. (1) lit. c) raportat la alin. (2) din Legea nr. 161/2003.

Instanța de fond, prin hotărârea recurată, nu a observat distincția pe care reclamantul a făcut-o cu privire la calitățile deținute. Cât privește intervenirea stării de incompatibilitate, a apreciat că aceasta s-a produs începând cu 23.10.2012, ceea ce înseamnă că, implicit, a reținut incompatibilitatea raportat la alte funcții publice decât cele avute în vedere de Agenția Națională de Integritate, prin Raport, adică a reținut cumulul funcțiilor de Președinte al ANRE și membru al Comitetului de Reglementare numit de Parlament cu cea de director general al B. S.R.L., schimbând, astfel, și norma aplicabilă, care conferea competență Agenției Naționale de Integritate pentru evaluare (din art. 1 pct. 5 al Legii nr. 176/2010 în art. 1 alin. (2) din aceeași lege).

Instanța de fond nu a stabilit exact care informații au stat, efectiv, la baza reținerii stării de incompatibilitate și a conchis că informațiile solicitate de la toate instituțiile anterior menționate sunt de interes public, fără a argumenta, în condițiile în care, cel puțin în cazul celor de la administrațiile fiscale și ITM, legislația edictează contrariul. De asemenea, a apreciat a fi fără relevanță lipsa înștiințării reclamantului în cadrul cercetării administrative asupra aplicabilității și a art. 84 alin. (1) lit. c) raportat la alin. (2) din Legea nr. 161/2003, reținând că art. 4 pct. 13 din O.U.G. nr. 33/2007, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 160/2012, este normă specială, care reglementează aceeași situație de incompatibilitate.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., recurentul-reclamant susține că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești, întrucât prin aprecierile făcute și argumentele aduse în sprijinul respingerii criticilor reclamantului, a modificat și a acoperit deficiențele Raportului de evaluare.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, recurentul-reclamant susține că instanța de fond nu a argumentat asupra distincției pe care reclamantul a făcut-o, prin cererea introductivă, cu privire la calitățile pe care le-a deținut și asupra modului de investire în funcție, cu consecințe asupra temeiurilor constatării stării de incompatibilitate.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant susține că în mod greșit nu s-a reținut nulitatea absolută a Raportului contestat pentru nerespectarea art. 20 alin. (5) raportat la art. 13 alin. (1) și (2) din Legea nr. 176/2010. Acest cadrul legal impune ca, până la informarea persoanei evaluate și invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, inspectorul de integritate să desfășoare proceduri administrative, prin raportare exclusivă la informații publice. Numai după informarea persoanei evaluate și invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, inspectorul poate solicita persoanelor fizice sau juridice date ori informații care nu sunt publice.

Potrivit art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, actele întocmite de inspectorul de integritate pe baza datelor sau informațiilor care nu sunt publice, solicitate persoanelor fizice sau juridice, după începerea activității de evaluare, fără ca persoana evaluată să fie invitată și informată, sunt lovite de nulitate absolută.

De asemenea, recurentul-reclamant consideră că, în mod greșit, nu s-a reținut nulitatea absolută a Raportului contestat pentru încălcarea principiilor prevăzute de art. 8 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, respectiv principiile legalității și respectării dreptului la apărare. Încălcările menționate sunt invocate în legătură cu lipsa unor distincții necesare cu privire la funcțiile publice deținute de reclamant și data stabilită a intervenirii stării de incompatibilitate, precum și pentru neaducerea la cunoștința reclamantului, în procedura administrativă, a temeiului de incompatibilitate prevăzut în art. 84 alin. (1) lit. c) raportat la alin. (2) din Legea nr. 161/2003.

Referitor la nelegalitatea și netemeinicia Raportului de evaluare nr. x, recurentul-reclamant susține că, la data de 06.06.2012 nu era reglementată situația de incompatibilitate prevăzută de art. 4 pct. 13 din Legea nr. 160/2012, aceasta intrând în vigoare la data de 06.10.2012, astfel că s-a încălcat principiul neretroactivității legii civile.

Oricum starea de incompatibilitate reținută nu a existat, nici începând cu data de 06.06.2012 și nici începând cu octombrie 2012.

Reclamantul a fost numit în funcția de președinte al Autorității de Reglementare în Domeniul Energiei, cu rang de secretar de stat, prin Decizia Primului Ministru nr. 348 din data de 06.06.2012, publicată în Monitorul oficial nr. 381 din 7 iunie 2012, iar în ziua următoare emiterii deciziei de numire în funcție, a solicitat, în scris, societății B. S.R.L., prin cererea înregistrată sub nr. x, să constate că a intervenit cauza de suspendare de drept a contractului individual de muncă prevăzută de art. 50 lit. d) din Codul muncii. La aceeași dată, prin decizia administratorului B. S.R.L. nr. 245/07.06.2012 s-a dispus suspendarea de drept a contractului individual de muncă, în temeiul art. 50 lit. d) din Codul muncii, începând cu data de 07.06.2012, pe toată durata mandatului în funcția publică. Suspendarea de drept operează indiferent de existența unei manifestări de voință a părților, decizia administratorului având, exclusiv, un rol constatator.

Ulterior, la data de 02.10.2012, a intrat în vigoare Legea nr. 160/2012 de aprobare a O.U.G. nr. 33/2007, care, prin art. 4 stabilește organizarea și atribuțiile Comitetului de reglementare al ANRE, iar potrivit art. 1, pentru aprobarea reglementărilor în sectorul energiei electrice, termice și al gazelor naturale, prevede constituirea Comitetului de reglementare, format din 7 membri, inclusiv președintele ANRE și cei doi vicepreședinți prevăzuți la art. 3 alin. (1), numirea și revocarea membrilor Comitetului de reglementare făcându-se de către Parlament, în ședință comună.

Totodată, alin. (13) al aceluiași articol stabilește incompatibilitățile membrilor Comitetului de Reglementare al ANRE, incompatibilitate reținută de către pârâtă în sarcina recurentului, prin Raportul de evaluare, însă la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 160/2012, în data de 2 octombrie 2012, contractul individual de muncă al reclamantului era suspendat de drept, din data de 07.06.2012, pe toată durata mandatului, iar potrivit art. 49 alin. (6) din Codul muncii, în cazul suspendării contractului individual de muncă, se suspendă toate termenele care au legătură cu încheierea, modificarea, executarea sau încetarea contractului individual de muncă, cu excepția situațiilor în care contractul individual de muncă încetează de drept.

Recurentul-reclamant mai arată că, din coroborarea dispozițiilor legale incidente, reiese că scopul urmărit de legiuitor se referă la interdicția de a exercita două funcții incompatibile în același timp, iar interpretarea gramaticală a noțiunilor de "a exercita o funcție" și "a deține calitatea de", conduce, în opinia sa, la concluzia că distincția făcută de A.N.I. între aceste noțiuni, este nejustificată, solicitând să se constate că nu s-a aflat și nu se află în stare de incompatibilitate, față de dispozițiile art. 4 pct. 13 din Legea nr. 160/2012.

În altă ordine de idei, recurentul invocă lipsa elementelor de incompatibilitate raportat la introducerea B. S.R.L. în categoria societăților al căror "obiect de activitate se desfășoară în sectorul energiei electrice, termice și al gazelor naturale ori în orice alte domenii care se află în competența ANRE". Inspectorul de integritate afirmă că dovada faptului că această societate activează în sectorul energiei electrice, termice și al gazelor naturale, o reprezintă autorizațiile emise de ANRE pentru desfășurarea de către societate a activităților de proiectare instalații, etc., deși Legea nr. 123/2012 definește, în concret, operatorul economic care activează în sectorul energiei electrice, gazelor naturale, etc., la art. 3 pct. 67, art. 100 pct. 79 și art. 100 pct. 67 din acest act normativ, fără a include în această categorie și operatorii care desfășoară activitate de proiectare, cum este cazul societății în speță.

În raport de aceste aspecte, recurentul-reclamant invocă încălcarea dreptului său la viață privată lato sensu, astfel cum este prevăzut de Constituția României, art. 8 CADOLF, art. 7 CDFUE, raportat la art. 51 din Cartă, art. 35 din Directiva 2009/72/CE și art. 39 din Directiva 2009/73/CE. Astfel, unele restricții impuse în viața profesională pot intra în conflict cu art. 8, atunci când acestea se repercutează în modul în care individul își creează identitatea socială prin dezvoltarea relațiilor cu semenii săi. Ingerința intervenită în dreptul fundamental sus arătat, prin întocmirea raportului de evaluare contestat, nu este prevăzută de lege, câtă vreme legea, și mai ales modul ei de aplicare, nu sunt suficient de previzibile. Recurentul are în vedere modul de redactare al art. 50 lit. d) din Codul muncii, coroborate cu dispozițiile Legii nr. 161/2003, ce instituie incompatibilitățile.

În subsidiar, invocă și că ingerința nu respectă cerința proporționalității.

Astfel, consideră că trebuie avute în vedere următoarele aspecte: independenta Comitetului de Reglementare nu este afectată prin aceea că unul dintre membri săi are un contract de muncă suspendat în cadrul unei societăți comerciale de pe piață; președintele ANRE are un singur vot în cadrul Comitetului de Reglementare, insuficient pentru a influența o decizie a acestuia; art. 4 pct. 13 din Legea nr. 160/2012 stabilește o stare de incompatibilitate reală în situația în care unul dintre membrii Comitetului acceptă instrucțiuni directe din partea unei entități private, ceea ce nu s-a dovedit în speță; existența unui raport juridic al membrilor Comitetului de Reglementare cu societăți care activează în domeniu este chiar recunoscut de legiuitor, cât timp impune pentru numire o experiență de 5 ani în cadrul unei astfel de entități în domeniu, pe o funcție de conducere.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate a solicitat respingerea recursului declarat de reclamant, ca nefondat. A arătat că acesta s-a aflat în stare de incompatibilitate, prin nerespectarea dispozițiilor art. 4 pct. 13 din Legea nr. 160/2012, pentru aprobarea O.U.G. nr. 33/2007 deoarece, concomitent cu funcția de președinte al ANRE, a deținut, începând cu 06.06.2012 și până în prezent, funcția de director general al B. S.R.L., societate cu obiect de activitate în sectorul energiei electrice, termice și al gazelor naturale ori în orice alte domenii care se află în competența ANRE.

Criticile recurentului întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 4 sunt nefondate. Acest caz de nelegalitate a hotărârii are în vedere săvârșirea de către instanță a unui act pe care numai puterea executivă sau cea legislativă îl poate îndeplini. Or, în speță, instanța a analizat situația de fapt și de drept a cauzei, iar interpretarea dată textelor legale incidente, chiar dacă nemulțumește o parte, nu poate fi socotită o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești.

Cât privește criticile subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că inspectorul de integritate a reținut starea de incompatibilitate a recurentului atât prin prisma art. 84 din Legea nr. 161/2003 cât și prin prisma art. 4 pct. 13 din Legea nr. 160/2012, texte de lege deopotrivă aplicabile situației recurentului.

Împrejurarea că data numirii recurentului ca membru al Comitetului de reglementare al ANRE este 23.10.2012, ulterior numirii în funcția de președinte al ANRE, cu rang de secretar de stat nu prezintă relevanță atât timp cât situația de incompatibilitate a fost reținută începând cu 06.06.2012 și până în prezent, în raport de prevederile art. 84 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 161/2003.

Pentru reținerea stării de incompatibilitate, relevantă este îndeplinirea concomitentă a două funcții dintre cele prevăzute de art. 84 alin. (1) lit. c).

Instanța de fond a reținut corect situația de fapt și a motivat pe o linie argumentativă clară hotărârea luată.

Răspunzând criticilor subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata -pârâtă arată că este nefondată susținerea referitoare la nulitatea absolută a raportului de evaluare. Informarea recurentului asupra declanșării activității de evaluare a fost transmisă prin scrisoare recomandată, primită de destinatar la 15.11.2013, iar nu la 21.10.2014 cum pretinde recurentul. După informarea persoanei evaluate, s-a procedat la solicitarea de date, documente și informații care nu sunt publice.

Art. 13 din Legea nr. 176/2010 se referă la obligația inspectorului de integritate de a informa persoana evaluată cu privire la declanșarea activități de evaluare. În acest stadiu, nu poate fi pus la dispoziția persoanei evaluate nici un document cu privire la care aceasta să-și exprime un punct de vedere.

După analizarea datelor și informațiilor care nu sunt publice, inspectorul de integritate parcurge activitatea de evaluare propriu-zisă și, dacă identifică o situație de încălcare a regimului incompatibilităților, este obligat să solicite punctul de vedere al persoanei evaluate.

În speță, prin adresa nr. x, persoanei evaluate i s-a adus la cunoștință că au fost identificate elemente în sensul nerespectării regimului juridic al incompatibilităților, în baza art. 4 pct. 13 din Legea nr. 160/2012 și că poate expune un punct de vedere cu privire la situația prezentată.

Interpretând sistematic prevederile art. 20 alin. (1) și (5), art. 13 și art. 14 din Legea nr. 176/2010, rezultă că Agenția Națională de Integritate era îndreptățită să solicite informații relevante autorităților publice după ce i-a comunicat reclamantului că a fost declanșată procedura de evaluare, prin adresa nr. x.

În plus, instanța de fond a reținut corect că funcția de președinte al ANRE implică, prin chiar natura și modalitatea sa de exercitare, un aspect public, informațiile solicitate ANRE având caracter de informații publice.

Interpretarea oferită de recurent cu privire la art. 20 raportat la art. 13 din Legea nr. 176/2010, potrivit căreia, până la informarea persoanei verificate și invitarea acesteia spre a prezenta un punct de vedere, nu ar putea fi solicitată nicio categorie de informații unor autorități publice, contravine rațiunii pentru care a fost edictată legea, într-o astfel de ipoteză Agenția Națională de Integritate nemaiavând posibilitatea concretă de a efectua minime verificări premergătoare înștiințării persoanei vizate, pentru a putea observa dacă există elemente de fapt suficiente pentru a se proceda ulterior la o verificare amănunțită, ce poate presupune și solicitarea de informați ce nu au caracter public. Această interpretare conduce la lipsirea de efect a întregii proceduri de verificare instituită de Legea nr. 176/2010.

Nefondate sunt și criticile referitoare la nulitatea absolută a raportului de evaluare pentru presupusa încălcare a dreptului la apărare. O astfel de încălcare în mod corect nu a fost reținută întrucât recurentului i-a fost solicitată prezentarea unui punct de vedere în condițiile art. 20 alin. (2) și (3) și art. 21 alin. (2) din Legea nr. 176/2010. Recurentul a expus, în etapa administrativă, argumentele, în fapt și în drept, pentru care consideră că nu a încălcat regimul incompatibilităților.

Cât privește suspendarea raportului de serviciu la B. S.R.L., în baza art. 50 lit. b) din Codul muncii, intimata arată că dispozițiile legale menționate prevăd că suspendarea de drept a contractului individual de muncă este permisă pentru exercitarea unei funcții în cadrul unei autorități executive, dacă legea nu prevede altfel, legiuitorul condiționând, astfel, această suspendare de drept de inexistența altor prevederi legale care conțin o altă soluție legislativă. Or, prevederile art. 4 pct. 13 din Legea nr. 160/2012 sunt tocmai excepția avută în vedere de către legiuitor, textul de lege citat prevăzând că membri Comitetului de reglementare nu pot avea calitatea de membri în organele de conducere ale societăților cu obiect de activitate în sectorul energiei electrice, termice și al gazelor naturale ori în orice alte domenii care se află în competența ANRE.

De asemenea, o excepție o constituie și prevederile art. 84 alin. (1) lit. c) raportat la alin. (2) din Legea nr. 161/2003.

Din analiza tuturor textelor de lege enumerate rezultă că persoana evaluată, al cărei raport de muncă a fost suspendat, nu își pierde funcția de director general, ci doar întrerupe exercitarea funcției. Suspendarea raportului de serviciu înseamnă suspendarea prestării muncii și a plății salariului, însă restul drepturilor și obligațiilor care rezultă din contract continuă să se aplice.

În ultimul rând, intimata arată că instanța de fond a reținut corect că activitatea de proiectare desfășurată de B. S.R.L. vizează instalații de utilizare a gazelor naturale, sisteme de distribuție a gazelor naturale, sisteme de alimentare cu gaze naturale, etc., activitate supusă autorizării de către ANRE, de unde rezultă, în mod indubitabil, că obiectul său de activitate se circumscrie noțiunii de "orice alte domenii care se află în competența ANRE" prevăzută de art. 4 pct. 13 din Legea nr. 160/2012.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 04 octombrie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Părțile nu au înregistrat la dosarul cauzei puncte de vedere referitoare la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 28 februarie 2018, constatând că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate, completul de filtru a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecata pe fond a căii de atac.

La termenul de judecată din 23 mai 2018, recurentul-reclamant A. a depus o cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu următoarea întrebare preliminară:

"Să se stabilească dacă articolele 10, 1 și 13 din Directiva 95/46 trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naționale precum cele în discuție în litigiul principal, care permit unei autorități a administrației publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorități a administrației publice (în speță Agenției Naționale de Integritate) și prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere și despre această prelucrare."

II. Soluția instanței de recurs

II.1. Cât privește cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, Înalta Curte o va respinge, pentru următoarele considerente:

Întrebarea care se cere a fi adresată CJUE privește interpretarea unor articole din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24.10.1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date, în condițiile în care recurentul-reclamant a invocat, atât la fond cât și în recurs, un motiv de nulitate a raportului de evaluare întemeiat pe prevederile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 176/2010 potrivit căruia actele întocmite de inspectorul de integritate pe baza unor date sau informații care nu sunt publice, solicitate persoanelor fizice sau juridice, după începerea activității de evaluare, fără ca persoana să fie invitată și informată (…) sunt lovite de nulitate absolută.

Se constată că motivul de nelegalitate a raportului invocat a fost întemeiat exclusiv pe legea națională care reglementează procedura de evaluare, iar nu pe dispozițiile Directivei nr. 95/468/CE sau a actelor normative care transpun această directivă în dreptul intern.

Prin urmare, întrebarea propusă de recurentul-reclamant excede cadrului procesual obiectiv al cauzei, respectiv motivelor de nelegalitate invocate în fond și în recurs.

Prezentul litigiu nu se referă la chestiuni litigioase care implică interpretarea și aplicarea dreptului Uniunii Europene.

Pentru toate aceste motive, Înalta Curte va respinge cererea recurentului-reclamant privind sesizarea CJUE.

II.2. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este fondat în limitele și pentru considerentele care vor fi arătate în continuare:

Motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. este nefondat. Cazul de nelegalitate a hotărârii anterior menționat se referă la nerespectarea competențelor jurisdicționale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separației și echilibrului puterilor, respectiv săvârșirea de către instanța de judecată a unor acte aflate în sfera de competență a organelor puterii executive sau legislative.

Recurentul invocă, în cadrul acestui motiv de recurs, o așa-zisă modificare de către instanța de fond, a raportului de evaluare, respectiv acoperirea de către instanță a deficiențelor acestui act administrativ, supus controlului său.

Din conținutul hotărârii recurate nu rezultă depășirea atribuțiilor jurisdicționale, ci analizarea legalității și temeiniciei actului administrativ, din perspectiva cadrului normativ incident și prin prisma motivelor de nelegalitate invocate prin cererea introductivă.

Nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat. Ceea ce susține recurentul-reclamant este că instanța de fond nu a operat cu distincțiile invocate prin cererea introductivă, referitoare la modalitatea de învestire a sa în funcție. Or, instanța nu are obligația de a aborda chestiunile litigioase ale cauzei în maniera pretinsă de reclamant, ci are obligația de a analiza, sistematizat dacă este cazul, cererile și susținerile părților.

O astfel de analiză a fost făcută de către instanța de fond, în mod consistent, plecând de la o identificare corectă a împrejurărilor de fapt care au constituit situația premisă a declanșării mecanismului judiciar. Inclusiv motivul de nelegalitate referitor la neinformarea reclamantului despre incidența cazului de incompatibilitate prevăzut de Legea nr. 161/2003 a fost tratat de instanța de fond.

În lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, examinarea efectivă a tuturor motivelor și apărărilor invocate de către părți, ca garanție a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, nu implică obligația instanței de a da un răspuns detaliat fiecărui argument, întinderea obligației instanței de motivare a soluției fiind variabilă, în funcție de natura hotărârii și de circumstanțele fiecărei cauze, cu luarea în considerare a pertinenței, clarității, relevanței în economia litigiului și fundamentării respectivelor motive sau apărări (e.g. Cauzele Ruiz Torija c Spaniei, Buzescu c României).

În cadrul motivului de recurs privitor la greșita aplicare a normelor de drept substanțial incidente, vor fi arătate argumentele pentru care distincțiile făcute de recurentul-reclamant nu sunt relevante, în raport de natura litigiului și de circumstanțele concrete ale cauzei.

Trecând la analiza motivelor de nelegalitate subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că primul dintre aceste motive este cel prin care se reiterează nulitatea raportului de evaluare în temeiul art. 20 alin. (5) raportat la art. 13 alin. (1) și (2) din Legea nr. 176/2010 și, respectiv, pentru încălcarea principiilor legalității și respectării dreptului la apărare, prevăzute de art. 8 alin. (3) din Legea nr. 176/2010.

Cât privește incidența cazului de nulitate prevăzut de art. 20 alin. (5) raportat la art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, Înalta Curte constată că datele și informațiile pe care inspectorul de integritate le-a solicitat, după declanșarea activității de evaluare, dar înainte de a informa persoana evaluată asupra identificării elementelor situației de incompatibilitate și care au stat la baza raportului de evaluare, au avut caracter public. Este cazul declarațiilor de avere și interese date de reclamantul-recurent. Cât privește informațiile obținute de la ITM Târgu Mureș, referitoare la contractul individual de muncă, în baza căruia reclamantul a deținut/exercitat funcția de director general la B. S.R.L., instanța de fond a reținut corect că propriile declarații ale recurentului menționau calitatea deținută la B. S.R.L., informațiile furnizate de ITM confirmând informațiile publice care rezultau din declarațiile de avere și interese.

Pe de altă parte, instanța de fond a reținut corect că interpretarea pe care reclamantul o dă prevederilor Legii nr. 176/2010 anterior evocate, potrivit căreia, până la informarea persoanei verificate asupra identificării elementelor unei incompatibilități și invitarea acesteia spre a prezenta un punct de vedere, nu ar putea fi solicitată nicio categorie de informații unor autorități publice, contravine rațiunii pentru care a fost edictată legea și conduce la lipsirea de efect a întregii proceduri de verificare instituită de Legea nr. 176/2010, întrucât, într-o astfel de ipoteză, ANI nu ar avea posibilitatea concretă de a efectua minimele verificări, pe baza cărora poate observa dacă există elemente de fapt suficiente în sensul existenței incompatibilității.

Cât privește nulitatea raportului pentru încălcarea, în procedura administrativă, a dreptului la apărare, recurentul-reclamant a arătat că unele dintre motivele de nelegalitate pe care le-a invocat prin cererea introductivă s-au bazat pe neoperarea de către autoritatea pârâtă a unor distincții, pe care le apreciază esențiale. Astfel, prin raportul de evaluare, nu s-a făcut distincția necesară în privința funcțiilor pe care recurentul-reclamant le-a deținut în cadrul ANRE începând cu data de 06.06.2012 și, apoi, începând cu data de 23.10.2012, raportat la modalitatea de numire în funcție, precum și la cadrul normativ incident.

Recurentul arată că instanța de fond a preluat considerentele de fapt și de drept ale raportului de evaluare, lipsite de distinctivitatea pretinsă prin cererea introductivă și, în acest fel, nu a răspuns unora dintre argumentele de nelegalitate invocate prin acțiune.

Recurentul, la data de 06.06.2012, a fost numit Președinte al ANRE, cu rang de secretar de stat, dobândind, ex lege, și calitatea de membru al Comitetului de reglementare al ANRE, numire dispusă de Primul Ministru. La data de 23.10.2012 a fost numit în calitate de Președinte al ANRE precum și ca membru al Comitetului de reglementare al ANRE, de către Parlamentul României.

În raport cu funcțiile deținute în baza primei învestiri se pune problema cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 84 alin. (1) lit. c) raportat la alin. (2) din Legea nr. 161/2003, iar în raport cu funcțiile deținute în baza celei de a doua învestiri se pune problema cazului de incompatibilitate prevăzut de legea specială respectiv art. 4 pct. 13 din O.U.G. nr. 33/2007, așa cum a fost aprobată cu modificări, prin Legea nr. 160/2012, intrată în vigoare la data de 6 octombrie 2012.

Prin raportul de evaluare s-a stabilit existența stării de incompatibilitate prin deținerea de către reclamant, concomitent, atât a funcției de președinte al ANRE, cu rang de secretar de stat și membru al Comitetului de reglementare, cât și a funcției de director general al B. S.R.L., începând cu data de 06.06.2012 și până la data emiterii raportului de evaluare, incompatibilitate prevăzută de art. 84 alin. (1) lit. c) raportat la alin. (2) din Legea nr. 161/2003 și de art. 4 pct. 13 din O.U.G. nr. 33/2007, așa cum a fost aprobată cu modificări, prin Legea nr. 160/2012.

Deși susținerile recurentului privitoare la modalitatea de investire și la sfera de activitate ratione personae și ratione temporis a normelor care reglementează cazurile de incompatibilitate sunt corecte, acestea nu sunt de natură a atrage anularea raportului de evaluare.

Într-adevăr, pentru perioada 06.06.2012 - 23.10.2012 nu putea fi reținută starea de incompatibilitate prevăzută de art. 4 pct. 13 din O.U.G. nr. 33/2007 aprobată prin Legea nr. 160/2012, întrucât interdicția din legea specială a intrat în vigoare în 6 octombrie 2012, iar numirea recurentului în funcția publică conform noului cadru normativ a intervenit la 23.10.2012, însă aceasta nu înlătură constatarea stării de incompatibilitate în temeiul art. 84 alin. (1) lit. c) raportat la alin. (2) din Legea nr. 161/2003.

Recurentul a invocat nelegalitatea raportului de evaluare și pe motiv că temeiul de incompatibilitate cuprins în art. 84 alin. (1) lit. c) raportat la alin. (2) din Legea nr. 161/2003 nu i-a fost adus la cunoștință în procedura administrativă.

Instanța de fond a apreciat că reclamantul a fost în măsură să formuleze apărări, în raport de elementele de incompatibilitate prezentate de pârâtă, dreptul la apărare nefiind afectat.

Înalta Curte, în acord cu aprecierea instanței de fond, constată că neindicarea, în cuprinsul informării, și a temeiului de incompatibilitate prevăzut de Legea nr. 161/2003 nu a fost de natură a produce reclamantului o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea raportului de evaluare, câtă vreme incompatibilitatea reținută în sarcina sa este reglementată similar în cele două acte normative, condiții suplimentare (care reclamau apărări suplimentare) fiind impuse de legea specială, iar nu de Legea nr. 161/2003. Or, reclamantul a expus punctul său de vedere atât raportat la elementele de fapt, cât și la cele de drept referitoare la incompatibilitate, prin care a susținut că nu a încălcat regimul incompatibilităților.

Cât privește distincția între calitățile publice deținute, în funcție de modalitatea de învestire (decizie a Primului Ministru sau învestire de către Parlament) și datele învestirii, nici aceasta nu poate conduce la anularea raportului de evaluare întrucât relevantă pentru analiza situației de incompatibilitate este funcția deținută, iar nu modalitatea de învestire în funcție sau perioada de timp pentru care a fost identificată starea de incompatibilitate.

Este fondat, însă, motivul de recurs întemeiat pe intervenirea suspendării contractului individual de muncă în baza căruia recurentul-reclamant deținea funcția de director general la B. S.R.L.

Astfel, după prima sa numire în funcția de președinte al ANRE, cu rang de secretar de stat și membru al Comitetului de reglementare, prin Decizia primului ministru nr. 348/6.06.2012, recurentul a solicitat B. S.R.L., la data de 07.06.2012, să constate intervenirea cauzei de suspendare de drept a contractului individual de muncă prevăzută de art. 50 lit. d) din Codul muncii. La aceeași dată, prin decizie, societatea menționată a constatat suspendarea de drept a contractului individual de muncă, pe toată durata mandatului recurentului, în funcția publică.

Autoritatea pârâtă susține că suspendarea raportului de muncă este nerelevantă în analiza situației de incompatibilitate întrucât raportul de muncă continuă să existe și în perioada de suspendare, generând, în continuare, deținerea concomitentă a celor două funcții incompatibile. Această opinie a fost împărtășită de instanța de fond.

Înalta Curte constată că reținerea stării de incompatibilitate în speță, în condițiile intervenirii suspendării contractului individual de muncă al recurentului-reclamant la Societatea B. S.R.L., este greșită.

Rațiunea instituirii regimului incompatibilităților este aceea de a preveni apariția unor situații în care exercitarea simultană a două sau mai multe funcții publice și în domeniul privat ar putea influența decizia pe care un oficial o adoptă în exercitarea atribuțiilor sale legale.

Și în expunerea de motive pentru adoptarea Legii nr. 160/2012, pentru aprobarea O.U.G. nr. 33/2007, care a introdus cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 4 pct. 13, cu referire la reglementarea incompatibilității, s-a arătat că este incompatibilă calitatea de membru al Comitetului de reglementare cu exercitarea anumitor activități prevăzute expres în ordonanță, cu excepția celei didactice din învățământul superior.

Întrucât, ca efect al suspendării contractului individual de muncă, recurentului-reclamant i-a încetat calitatea de director general al societății, în sensul că a fost exclusă posibilitatea de a exercita această funcție, nu sunt întrunite elementele stării de incompatibilitate.

Potrivit art. 50 lit. d) din Codul muncii, contractul individual de muncă se suspendă de drept în situația exercitării unei funcții în cadrul unei autorități executive, legislative ori judecătorești, pe toată durata mandatului, dacă legea nu prevede altfel.

ANI apreciază greșit că legile care reglementează situațiile de incompatibilitate în care a fost încadrat recurentul-reclamant reprezintă excepția la care se referă sintagma dacă legea nu prevede altfel din textul art. 50 lit. d) Codul muncii.

Reglementarea cazului de suspendare de drept a contractului individual de muncă este menită să protejeze persoana angajată cu contract de muncă și care urmează să exercite un mandat în cadrul uneia dintre autoritățile publice la care se referă art. 50. Eventualele excepții, care trebuie să fie expres prevăzute de lege, s-ar referi la situații în care nu operează această măsură de protecție.

Cât privește cadrul legal care reglementează incompatibilitățile, acesta nu poate fi considerat excepție de la cazul de suspendare a contractului individual de muncă, anterior enunțat.

Din perspectiva regimului incompatibilităților, art. 50 lit. d) din Codul muncii are relevanță sub aspectul efectului pe care îl produce suspendarea contractului individual de muncă, și anume excluderea posibilității exercitării funcției deținute în baza acestui contract.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamant, va casa sentința atacată și, rejudecând, va admite cererea de chemare în judecată, anulând Raportul de evaluare nr. x din 27.02.2015, emis de ANI.

În raport de primirea acestui motiv de recurs, constată că nu mai este necesară tratarea motivului de recurs referitor la apartenența B. S.R.L. la categoria societăților la care se referă art. 4 alin. (13) și nici cel referitor la încălcarea dreptului recurentului-reclamant la viață privată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge cererea recurentului-reclamant A., privind sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1980 din 2 iulie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și, rejudecând:

Admite cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate.

Anulează Raportul de evaluare nr. x din 27.02.2015, emis de pârâtă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 iunie 2018.