Decizia nr. 3174/2016 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — cale de atac împotriva sentinței nr. 2891/2014 a Curții de Apel București

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Serviciul de Informații Externe, a solicitat: 1. anularea în tot a Deciziei de imputare nr. 73498 din 25 iulie 2013, emisă de Serviciul de Informații Externe, Direcția Financiar - Contabilă, ca netemeinică și nelegală; 2. anularea Hotărârii nr. 75703(4) din 06.11.2013 emisă de Serviciul de Informații Externe, Comisia de jurisdicție a imputațiilor, ca netemeinică și nelegală; 3. suspendarea executării Deciziei de imputare nr. 73498 din 25 iulie 2013, emisă de Serviciul de Informații Externe, Direcția Financiar - Contabilă, până la soluționarea definitivă a cauzei, în baza art. 15 din Legea nr. 554/2004; 4. acordarea de cheltuieli de judecată.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 2891 din 29 octombrie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Serviciul de Informații Externe, și a anulat Decizia de imputare nr. 73498 din 25 iulie 2013 emisă de SIE - Direcția Financiar Contabilă și Hotărârea nr. 4 din 06 noiembrie 2013 emisă de SIE - Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor. A respins capătul de cerere privind suspendarea executării deciziei de imputare și a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, în cuantum de 2.100 RON. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că în patrimoniul SIE nu s-a produs nicio pagubă, întrucât cheltuielile de școlarizare a reclamantului au fost suportate din bugetul Ministerului Apărării Naționale și nu au fost decontate de SIE, ca urmare a dispozițiilor din legile bugetare anuale. Ca urmare, obligația de restituire a cheltuielilor de școlarizare poate exista doar față de Ministerul Apărării Naționale. Curtea a mai constatat că nu există dispoziții legale care să împuternicească SIE să recupereze pagubele produse altor autorități. În speță, nu sunt incidente dispozițiile Ordinului Ministrului Apărării Naționale nr. M111/2011 - pe de o parte acesta este aplicabil exclusiv cadrelor militare din cadrul Ministerului Apărării Naționale (nu și celor din alte structuri), iar pe de altă parte, dispozițiile art. 1 alin. (2) din ordin nu pot fi interpretate în sensul că ar contrazice prevederile art. 22 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998, act normativ cu putere de lege.

Cererea de recurs Împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond a formulat recurs pârâtul Serviciul de Informații Externe, solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate, iar în urma rejudecării fondului, respingerea ca neîntemeiată a acțiunii formulate de reclamantul A., cu menținerea hotărârii în ceea ce privește respingerea capătului de cerere privind suspendarea Deciziei de imputare nr. 73498 din 25.07.2013, emisă de Direcția Financiar-Contabilă din SIE. În subsidiar, Serviciul de Informații Externe a solicitat anularea în parte a actelor administrative atacate și diminuarea sumei imputate reclamantului cu 763,09 RON, menținând actele administrative atacate pentru suma imputată de 12.113,84 RON. În motivarea căii de atac, recurentul -pârât a invocat în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și a arătat, în esență, următoarele: - art. 14 din H.G. nr. 612/1992 privind organizarea și funcționarea Academiei Tehnice Militare, care dispunea că sumele suportate din bugetul MApN pentru școlarizarea și întreținerea studenților aparținând altor ministere vor fi recuperate de la aceste ministere pe baza deconturilor semestriale, a devenit inaplicabil urmare a dispozițiilor cuprinse în legile bugetare anuale. - potrivit art. 22 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, comandantul sau șeful unității care a constatat sau a luat cunoștință de producerea unei pagube dispune efectuarea cercetării administrative, iar, conform alin. (2) al aceluiași articol, cercetarea se face de către comisia de cercetare administrativă din unitatea în care s-a produs paguba sau de la eșaloanele superioare ori de organele de control specializate. - în privința considerentului instanței de fond potrivit căruia "paguba imputată reclamantului este îndoielnică și nu sunt întrunite condițiile stabilite în punctul 5 din Anexa nr. 3 la Ordinul directorului SIE nr. 1381/2005 privind răspunderea materială a militarilor din SIE", se învederează că potrivit acestei anexe paguba trebuie să fie efectivă, reală, certă și actuală, determinată cantitativ și valoric. Este evident că această cerință a fost respectată, în speța de față înregistrându-se o pagubă, constând în cheltuielile de întreținere pe durata școlarizării reclamantului, întrucât acesta nu și-a respectat angajamentul de a-și desfășura activitatea în SIE pe o perioadă de cel puțin 10 ani de la data absolvirii ATM. - Serviciul de Informații Externe este entitatea competentă să efectueze cercetarea administrativă și să recupereze cheltuielile de întreținere efectuate pe durata școlarizării, iar cuantumul cheltuielilor care trebuie recuperat de la autorul prejudiciului este cel publicat în Buletinul Informativ al Armatei.

Apărările intimatului Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, arătând că: - SIE încearcă, prin recursul formulat, inducerea instanței de recurs în eroare deoarece Angajamentul nr. D38 din 9 ianuarie 2003 nu cuprinde obligația intimatului de restituire față de SIE a cheltuielilor de întreținere efectuate pe perioada cât a fost școlarizat. - ceea ce solicită în fapt SIE, invocând că ar fi fost prejudiciat, deși nu a realizat nici o plată sau decont pentru școlarizare, este că intimatul nu și-a îndeplinit serviciul în calitate de ofițer în activitate pe o perioadă de cel puți 10 ani, ori, această solicitare mascată încalcă dispozițiile art. 11 din O.G. nr. 121/1998 care reglementează în mod imperativ faptul că: "În stabilirea răspunderii materiale conform prezentei ordonanțe, prejudiciul ce trebuie reparat nu cuprinde foloasele nerealizate de instituția publică păgubită". - nu există nicio dispoziție legală ori împuternicire, cu scopul de a "simplifica un circuit financiar mai complex", prin care o instituție să suporte toate costurile și o alta să se considere unitate păgubită și să recupereze integral aceste cheltuieli, întrucât MApN și SIE au bugete distincte, între aceste instituții neexistând un raport de coordonare/subordonare financiară. - pentru a dovedi faptul că nu sunt îndeplinite condițiile stabilite în pct. 5 din Anexa nr. 3 la Ordin și că nu există o pagubă efectivă, reală, certă și actuală, determinată cantitativ și valoric, sunt coroborate și dispozițiile art. 22 alin. (2) din O.U.G. nr. 121/1998 conform cărora "(…)Comisia de cercetare administrativă din unitatea în care s-a produs paguba(…)" cu punctul 2 din Anexa 3 la Ordinul nr. 1381 din 4 ianuarie 2005 care definește paguba adusă patrimoniului SIE ca fiind "Orice diminuare a mijloacelor materiale și bănești (…)" rezultând astfel faptul că SIE nu poate fi considerată unitate păgubită în sensul dispozițiilor O.U.G. nr. 121/1998 deoarece nu a realizat nici un decont și nici nu a făcut dovada că ar fi fost împuternicită de către Academia Tehnică Militară, prin Ordonatorul de credite Ministerul Apărării Naționale, să realizeze demersurile necesare pentru a recupera cheltuielile de școlarizare efectuate în perioada 2002-2007.

Procedura de filtrare a recursului Raportul asupra admisibilității recursului, întocmit în cauză potrivit art. 493 alin. (2)-(3) C. proc. civ., a fost comunicat părților în baza încheierii din data de 17.05.2016, conform alin. (4) al aceluiași articol. Prin încheierea din 4.10.2016, completul de filtru a admis recursul în principiu și a fixat termen pentru judecarea acestuia în ședință publică, în condiții de contradictorialitate, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ..

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Intimatul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută de art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu o acțiune îndreptată împotriva pârâtului Serviciul de Informații Externe solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea în tot a deciziei de imputare nr. 73498 din 25 iulie 2013 emisă de Serviciul de Informații Externe - Direcția financiar-contabilă și a hotărârii nr. 75703(4) din 6.11.2013 emisă de Serviciul de Informații Externe - Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor, precum și suspendarea executării deciziei de suspendare. Prima instanță a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., a anulat decizia de imputare nr. 73498 din 25 iulie 2013 emisă de SIE - Direcția financiar-contabilă și hotărârea nr. 4 din 6 noiembrie 2013 emisă de SIE - Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor, respingând capătul de cerere privind suspendarea executării deciziei de imputare. Pârâtul Serviciul de Informații Externe a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive sunt incidente, după cum vom arăta în continuare. Astfel, reclamantul-intimat A. a urmat între anii 2002-2007 cursurile Academiei Tehnice Militare. La data de 9.01.2003 se încheie Angajamentul de școlarizare nr. D38 între intimatul reclamant A., în calitate de student pentru Serviciul de Informații Externe și Ministerul Apărării Naționale, în baza Decretului nr. 473 din 20.12.1971 și a Hotărârii Guvernului României nr. 612 din 30.09.1992. Acest angajament este semnat, alături de reclamant, atât de Ministerul Apărării Naționale cât și de Serviciul de Informații Externe. Potrivit punctul II.E din Angajament, intimatul reclamant se obliga ca după absolvirea cu diplomă de licență a Academiei Tehnice Militare, să îndeplinească serviciul, ca ofițer în activitate, timp de cel puțin 10 ani în unitățile militare sau garnizoanele în care va fi încadrat, transferat sau mutat ulterior, în raport cu nevoile Serviciului de Informații Externe, sau după caz, ale altor instituții militare. La punctul II.G, intimatul reclamant se obliga să restituie cheltuielile de întreținere efectuate pe perioada cât a fost școlarizat, diminuate cu cota parte corespunzătoare perioadei servite ca ofițer în activitate, dacă este trecut în rezervă, prin aplicarea uneia din prevederile de la art. 85, alin. (1), lit. g)- l), art. 87 sau art. 88 din Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, înainte de împlinirea termenului prevăzut la punctul II.E din angajament. La data de 18.06.2013 reclamantul-intimat a demisionat din cadrul Serviciului de Informații Externe, fiind trecut în rezervă conform art. 85 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 80/1995. Urmare a acestui fapt s-a dispus efectuarea cercetării administrative și a fost emisă Decizia de imputare nr. 73498 din 25 iulie 2013 pentru suma de 12.876,93 RON reprezentând cheltuieli de școlarizare și întreținere pe perioada cursurilor Academiei Tehnice Militare proporțional cu perioada lipsă din cei 10 ani pentru care a fost încheiat angajamentul. Problema de drept ce se impune a fi rezolvată în prezenta cauză, decurgând din susținerile părților, este de a stabili caracterul actului intitulat "Angajament", a obligațiilor ce decurg din acesta, precum și a competenței Serviciului de Informații Externe de a emite decizia de impunere în prezenta cauză. După cum s-a menționat mai sus, prin Angajamentul nr. D38 din 9 ianuarie 2003 Ministerul Apărării Naționale se obliga alături de pârâtul Serviciul de Informații Externe să suporte cheltuielile de școlarizare și întreținere ale reclamantului, iar acesta se obliga ca de la absolvirea cu diplomă de licență a Academiei Tehnice Militare să îndeplinească serviciul în calitate de ofițer în activitate timp de cel puțin 10 ani în unitățile militare sau garnizoanele în care va fi încadrat, transferat sau mutat ulterior în raport cu nevoile Serviciului de Informații Externe. Or, art. 942 din C. civ., în vigoare la momentul semnării Angajamentului, definește contractul ca fiind "acordul între două sau mai multe persoane pentru a constitui sau stinge între dânșii raporturi juridice". Factorul esențial al contractului este acordul de voință al părților - voința lor juridică. În conformitate cu art. 969 din C. civ., "convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante". Din acest principiu se desprind două idei: obligativitatea contractului legal încheiat, de la care părțile nu se pot sustrage și obligativitatea privește, în primul rând, părțile contractante. Obligativitatea contractului prezintă o deosebită însemnătate, nu numai pentru raporturile dintre părți dar și pentru certitudinea și eficiența raporturilor juridice în general. De aceea, principiul pacta sunt servanda nu poate fi fundamentat numai pe cerințele morale ale respectării cuvântului dat ori pe cerințele juridice ale respectării voințelor individuale exprimate, ci se înscrie în rândul cerințelor societății înseși, cerințe întărite cu puterea pe care dreptul le-o conferă. Caracteristica esențială a contractelor sinalagmatice o constituie reciprocitatea și interdependența obligațiilor ce revin părților: fiecare dintre părți are, concomitent, față de cealaltă parte, calitatea de debitor, cât și pe aceea de creditor, obligația ce revine uneia dintre părți își are cauza juridică în obligația reciprocă a celeilalte părți, ambele obligații sunt interdependente. Pornind de la aceste considerații generale și analizând obligațiile părților ce decurg din Angajamentul nr. D38 din 9 ianuarie 2003, Înalta Curte reține că acest act juridic are natura unui contract sinalagmatic, iar încălcarea obligațiilor asumate atrage incidența răspunderii civile contractuale. Răspunderea ce intervine în cazul nerespectării obligației asumate prin Angajament este totodată și o răspundere legală întrucât, potrivit dispozițiilor art. 6 din H.G. nr. 612/1992, în vigoare la momentul semnării Angajamentului: "Candidații admiși în Academia Tehnică Militară, care nu au satisfăcut stagiul militar obligatoriu, sânt considerați încorporați. Toți candidații admiși vor încheia angajamente scrise cu Ministerul Apărării Naționale, prin care se obligă ca, după absolvire, să îndeplinească serviciul în armată cel puțin 10 ani. În cazul în care au fost îndepărtați din serviciu, pentru motive imputabile lor sau la cerere, absolvenții în cauza sânt obligați să restituie cheltuielile de întreținere pe timpul școlarizării, ținându-se seama de timpul servit. Aceeași obligație de restituire a cheltuielilor de întreținere se menține și în cazul celor îndepărtați din academie pentru lipsă de interes la învățătură și abateri disciplinare grave, începând cu anul II de studii. Prin cheltuieli de întreținere se înțeleg cheltuielile efectuate cu hrănirea, echiparea, cazarea și transportul pe timpul vacanțelor, permisiilor, precum și alte drepturi primite de studenți." De asemenea, obligația restituirii cheltuielilor de școlarizare a fost prevăzută și în art. 91 din Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, potrivit căruia: "Ofițerii, maiștrii militari și subofițerii care au un angajament să îndeplinească serviciul în armată o anumită perioadă de timp, în situația în care nu respectă angajamentul și sunt trecuți în rezervă prin aplicarea uneia dintre prevederile de la art. 85 alin. (1) lit. g)-l), art. 87 și art. 88, sunt obligați să restituie cheltuielile de întreținere pe timpul școlarizării, în condițiile stabilite prin lege." Potrivit art. 109 alin. (1) și (2) din Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, dispozițiile prezentei legi se aplică în mod corespunzător și ofițerilor, maiștrilor militari și subofițerilor aparținând Ministerului de Interne și Ministerului Justiției, respectiv serviciilor de stat specializate în domeniul apărării și siguranței naționale care, potrivit legii, au în structurile proprii personal militar. Competențele ministrului apărării naționale, stabilite prin prezenta lege, sunt îndeplinite după caz, de conducătorii ministerelor și serviciilor respective; cele ale șefului Statului Major General, de către înlocuitorii de drept ai acestora, iar cele ale colegiului ministerului, de consiliul director. Nu poate fi reținută susținerea intimatului cum că pârâtul Serviciul de Informații Externe nu a suferit nici un prejudiciu, întrucât prejudiciul constă contravaloarea cheltuielilor de întreținere efectuate pe perioada cât a fost școlarizat, diminuate cu cota parte corespunzătoare perioadei servite ca ofițer în activitate, conform clauzelor Angajamentului. Potrivit dispozițiilor art. 2 din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, răspunderea materială este angajată, în condițiile prezentei ordonanțe, pentru pagubele în legătură cu formarea, administrarea și gestionarea resurselor financiare și materiale, provocate de militari din vina acestora și în legătură cu îndeplinirea serviciului militar sau a atribuțiilor de serviciu în cadrul Ministerului Apărării Naționale, Ministerului de Interne, Serviciului Român de Informații, Serviciului de Protecție și Pază, Serviciului de Informații Externe, Serviciului de Telecomunicații Speciale și Ministerului Justiției. De asemenea, potrivit art. 3, 4 și 5 din același act normativ: "Militarii răspund material, indiferent dacă, după producerea pagubei, mai au sau nu calitatea de militar. Răspunderea materială este angajată atât pentru militarii care au fost însărcinați legal cu atribuții privind formarea, administrarea și gestionarea resurselor financiare și materiale, cât și pentru cei care le-au îndeplinit numai în fapt. Militarii răspund material pentru pagubele produse, din vina lor și în legătură cu îndeplinirea serviciului militar, terțelor persoane fizice sau juridice, la a căror reparare a fost obligată instituția publică de care aceștia aparțin." Din aceste dispoziții legale rezultă că această răspundere materială presupune săvârșirea cu vinovăție a unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, însă în cauza dedusă judecății nu există același tip de răspundere întrucât prejudiciul imputat intimatului reclamant rezultă din nerespectarea unei obligații contractuale ce a determinat incidența sancțiunii asumate la punctul II.E din Angajament. Așa fiind, nu toate prevederile O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor sunt aplicabile situației de față, întrucât, spre exemplu, nu se impune stabilirea persoanei care a săvârșit fapta ilicită, gradul de vinovăție al acesteia, legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, etc. Cu privire la susținerea intimatului cum că Serviciul de Informații Externe nu avea competența să emită decizia de impunere întrucât prejudiciul nu s-a produs în bugetul acestei instituții publice, Înalta Curte reține, pe de o parte, că acest Serviciu este semnatar al Angajamentului nr. D38 din 9 ianuarie 2003, iar, pe de altă parte, potrivit art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, comandantul sau șeful unității care a constatat sau a luat cunoștință de producerea unei pagube dispune, în scris, de îndată, efectuarea cercetării administrative. Cum intimatul reclamant era angajatul Serviciului de Informații Externe, apare evident faptul că șeful acestei unității a luat cunoștință de producerea pagubei și era obligat să recupereze cheltuielile de școlarizare datorate. Mai mult decât atât, prin faptul că Serviciul de Informații Externe a emis decizia de imputare, nu se produce o vătămare intimatului reclamant, deoarece acesta poate opune oricărei instituții publice (Ministerului Apărării Naționale) plata efectuată, iar instituțiile publice se pot regresa între ele.

Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia Pentru aceste considerente și în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 și art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Serviciul de Informații Externe împotriva sentinței civile nr. 2891 din 29 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, va casa sentința atacată, și rejudecând cauza, va respinge acțiunea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată. În temeiul disp. art. 453 C. proc. civ. va obligă intimatul la plata către recurent a sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.