ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1101/2018

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 29 septembrie 2014, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiara, a solicitat: (i) anularea în tot a Deciziilor nr. x/26.03.2014 și nr. y/22.05.2014, emise de Autoritatea de Supraveghere Financiară și exonerarea de la plata amenzii în cuantum de 10.000 de RON; (ii) în temeiul dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării Deciziei nr. z/26.03.2014, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară până la soluționarea definitivă a cauzei; (iii) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa de timbru și onorariu de avocat.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 335 din 10 februarie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția nulității cererii de suspendare a executării actului administrativ, ca nefondată, a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect anularea Deciziei nr. y/22.02.2014, respingând, ca inadmisibil, capătul cerere având ca obiect anularea Deciziei nr. y/22.02.2014 și a respins în rest acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 335/10.02.2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea cererii de repunere în termenul de recurs, admiterea recursului și casarea sentinței atacate. În motivarea recursului, reclamantul a susținut că, potrivit dispozițiilor art. 278 1 din Legea nr. 297/2004 privind piața de capital, termenul de prescripție a aplicării și executării sancțiunii contravenționale este de 3 ani de la data săvârșirii faptei, iar în cazul contravențiilor omisive, când legea impune un termen până la care obligația trebuia executată, contravenția se va considera comisă la data îndeplinirii acelui termen. Astfel, recurentul-reclamant apreciază că fapta ce i-a fost imputată se consideră săvârșită la data expirării celor 5 zile lucrătoare în care Certificatele de înregistrare a valorilor mobiliare trebuiau ridicate de la C.N.V.M., în speță de la data expirării celor 5 zile lucrătoare și până la data de 26.03.2014 trecând mai mult de 3 ani. Prin urmare, prima instanță a reținut greșit că fapta săvârșită de către reclamant are caracter continuu și că, la data aplicării sancțiunii, termenul de prescripție de 3 ani nu se împlinise.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 30 octombrie 2015, intimata-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 18 octombrie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat. Părțile nu au depus la dosarul cauzei un punct de vedere asupra raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului. II. Soluția instanței de recurs Examinând cu prioritate condițiile de admisibilitate ale recursului, Înalta Curte constată că recursul este nul, pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea conteciosului administrativ nr. 554/2004: "Hotărârea pronunțată în prima instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare.", iar potrivit art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., republicat: "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)." Înalta Curte constată că sentința civilă nr. 335 din 10 februarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost comunicată recurentului-reclamant la data de 13.08.2015, conform dovezii de înmânare aflate la dosarul instanței de fond. Termenul de 15 zile, prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, înăuntrul căruia trebuia declarată calea de atac a recursului, se împlinea la data de 31.08.2015, potrivit dispozițiilor art. 181, raportat la art. 184 din C. proc. civ. Recursul formulat de reclamantul A. a fost depus prin serviciul de curierat, la data de 01.09.2015 (conform plicului de la dosarul de recurs), fiind înregistrat la dosarul cauzei la data de 02.09.2015. Prin raportul asupra admisibilității recursului, întocmit în cauză potrivit art. 493 alin. (2) C. proc. civ., magistratul-raportor a apreciat a fi întemeiată excepția nulității recursului, ca urmare a declarării căii de atac cu depășirea termenului legal. Ulterior comunicării raportului privind admisibilitatea recursului, recurentul-reclamant nu a formulat un punct de vedere și nu a prezentat dovezi suplimentare cu privire la declararea căii de atac în termen. Având în vedere că termenul de declarare și de motivare a recursului, de 15 zile de la comunicare, s-a împlinit la data de 31.08.2015, iar recursul a fost declarat la data de 01.09.2015, Înalta Curte constată că recursul este tardiv formulat, urmând a aplica sancțiunea nulității prevăzută de art. 489 alin. (1) C. proc. civ., corelat cu dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Totodată, Înalta Curte reține că, în cuprinsul cererii de recurs, reclamantul A. a formulat o cerere de repunere în termenul de formulare a căii de atac. Potrivit art. 186 alin. (1) C. proc. civ., partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate, însă recurentul A. nu a adus niciun argument în sprijinul cererii sale și nu a depus dovezi pentru a justifica depunerea cu întârziere a cererii de recurs. Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condițiile stipulate de prevederile art. 186 alin. (1) C. proc. civ., cererea de repunere în termenul de recurs fiind neîntemeiată. Pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge cererea de repunere în termenul de recurs și va anula recursul declarat de reclamantul A.