ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3592/2016

Asupra contestației de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 17 august 2016, A., în contradictoriu cu intimatul Consiliul Superior al Magistraturii (denumit în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, "CSM"), a formulat, în temeiul art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, contestație împotriva Hotărârii Plenului CSM nr. 783 din 28 iunie 2016, solicitând anularea hotărârii și obligarea intimatului să dispună reintegrarea sa în funcția deținută anterior, și anume judecător la Judecătoria Sinaia.

În motivarea contestației formulate, se arată următoarele:

La data de 20 mai 2016, contestatoarea a fost trimisă în judecată, prin rechizitoriul emis în dosarul nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, pentru presupusa săvârșire a infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen., și a infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen.

La data de 24 mai 2016, când a fost trimisă în judecată, prin încheiere definitivă pronunțată de judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Curții de Apel Ploiești în dosarul nr. x/2016, s-a dispus revocarea măsurii controlului judiciar, astfel că, la data înregistrării pe rolul aceleiași curți de apel a dosar nr. x/2016, nu mai subzista măsura preventivă a controlului judiciar.

Prin Hotărârea nr. 581 din 26 mai 2016, secția pentru judecători a CSM a dispus, în baza art. 40 lit. j) din Legea nr. 317/2004 și art. 62 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din Legea nr. 303/2004, suspendarea din funcția de judecător, începând cu data de 26 mai 2016, ca urmare a trimiterii în judecată, sub control judiciar, pentru săvârșirea unei infracțiuni de corupție.

Prin Hotărârea nr. 783 din 28 iunie 2016, Plenul CSM a respins contestația formulată de A. împotriva Hotărârii secției pentru judecători a CSM nr. 581 din 26 mai 2016.

Susține contestatoarea că hotărârile CSM sunt nelegale și netemeinice, întrucât se încalcă principiul prezumției de nevinovăție de care beneficiază până la momentul soluționării definitive a procesului penal, principiu prevăzut de art. 23 alin. (11) din Constituție și de art. 6 parag. (2) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Mai susține contestatoarea că nu este respectat criteriul proporționalității, întrucât nu există nicio justificare pentru care să subziste suspendarea sa din funcție.

Se arată că, prin Hotărârea Colegiului de conducere al Judecătoriei Sinaia nr. 3/2016, s-a dispus desființarea completului de judecată pe care îl conducea și a fost exclusă din planificarea de permanență, astfel că putea să desfășoare doar activități la compartimentele instanței, activități reglementate de Secțiunea a V-a din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015, nu interferează cu activitatea de judecată.

Subliniază contestatoarea că singurele categorii profesionale în cazul cărora în situația trimiterii în judecată se dispune de drept suspendarea din funcție sunt miniștrii și judecătorii, iar celelalte categorii de funcționari ai statului beneficiază pe perioada procesului penal de dreptul de a-și exercita profesia, că suspendarea din funcție nu este justificată nici din punct de vedere instituțional în condițiile deficitului de judecători, iar limitările prezumției de vinovăție nu sunt proporționale cu scopul vizat, întrucât în perioada de suspendare din funcție pe durata câtorva ani nu beneficiază de venituri, de asigurare de sănătate și de protecție socială, ceea ce generează consecințe personale ireparabile, iar acordarea retroactivă a drepturilor salariale la sfârșitul procesului penal nu repară prejudiciul material și moral produs.

Mai susține contestatoarea că se impunea ca intimatul să analizeze situația sa prin raportare la atingerea adusă unor drepturi fundamentale prevăzute de Constituție și de convențiile internaționale la care România este parte și care au prevalență față de dreptul intern și să interpreteze, iar nu să aplice automat, prevederile art. 62 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004, care intră în conflict cu drepturile sale.

Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației, ca neîntemeiată. În esență, intimatul arată că, în ipoteza reglementată de art. 62 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004, suspendarea din funcție intervine ope legis, astfel că secția pentru judecători sau Plenul CSM nu au un drept de apreciere, iar situațiile de încetare a măsurii de suspendare din funcție sunt prevăzute de art. 63 alin. (2) din Legea nr. 303/2004. Totodată, intimatul argumentează faptul că nu este încălcată prezumția de vinovăție, principiul proporționalității și dreptul la muncă al contestatoarei și nu sunt incidente prevederile art. 62 alin. (11) din Legea nr. 303/2004.

Contestatoarea a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 62 alin. (1) lit. a) și art. 62 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor în raport cu prevederile art. 23 alin. (11) și art. 16 alin. (1) din Constituție, solicitând, în temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției invocate, iar în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., suspendarea soluționării contestației până la pronunțarea Curții Constituționale asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

În esență, contestatoarea arată că art. 62 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004 contravine dispozițiilor art. 23 alin. (11) din Constituție, iar art. 62 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 încalcă prevederile art. 23 alin. (11) și art. 16 alin. (1) din Constituție.

Totodată, contestatoarea solicită examinarea constituționalității prevederilor criticate și prin prisma dispozițiilor art. 11 alin. (1) și art. 20 alin. (1) din Constituție și ale art. 6 paragraf 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În ceea ce privește admisibilitatea cererii, contestatoarea susține că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, arătând că excepția este invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul instanțelor judecătorești și vizează dispoziții dintr-o lege în vigoare care au legătură cu soluționarea cauzei, iar Curtea Constituțională nu a constatat printr-o decizie anterioară neconstituționalitatea dispozițiilor criticate.

În ceea ce privește prevederile art. 62 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004, contestatoarea susține că acestea încalcă dispozițiile art. 23 alin. (11) din Constituție cu raportare la art. 6 parag. (2) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit cărora persoana este prezumată nevinovată până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, iar autorităților statului le revine obligația negativă de a se abține de la acte de natură a aduce atingere dreptului inculpatului. Se afirmă că, atâta timp cât trimiterea în judecată a unei persoane are repercusiuni pe plan profesional, prezumția de nevinovăție a persoanei este lipsită de efecte. Or, această prezumție presupune chiar lipsa oricăror măsuri de natură punitivă sau care să determine persoana să resimtă consecințele unor fapte cu privire la care nu i s-a stabilit vinovăția, dincolo de orice dubiu rezonabil. Susține contestatoarea că limitările prezumției de nevinovăție trebuie să respecte exigentele art. 53 alin. (2) din Constituție. Se afirmă că, raportat la prevederile criticate, limitarea adusă prezumției de nevinovăție nu este proporțională cu scopul vizat, cu atât mai mult cu cât această limitare are în mod cert și consecințe vădit discriminatorii.

În primul rând, actul prin care procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului nu este de natură să limiteze efectele principiului prezumției de nevinovăție și, chiar dacă, din punct de vedere procedural, emiterea rechizitoriului reprezintă începerea unei alte faze a procesului penal, din punct de vedere al prezumției de nevinovăție situația judecătorului-inculpat rămâne neschimbată.

În al doilea rând, suspendarea din funcția de judecător se aplică general și invariabil tuturor magistraților cu privire la care s-a dispus trimiterea în judecată. Acesta este momentul la care legiuitorul a înțeles să se raporteze, respectiv să opteze pentru o restrângere a drepturilor judecătorului. Rațiunea acestei soluții rezidă în faptul că, potrivit Codului de procedură penală, la momentul întocmirii rechizitoriului, ar trebui să existe suficiente probe din care să rezulte că fapta există, a fost săvârșită de inculpat și acesta răspunde penal.

Revenind la scopul limitării, acesta este reprezentat de dorința legiuitorului de a preveni lipsa de imparțialitate a judecătorului în cauzele pe care le soluționează. Însă, din faptul că un judecător este trimis în judecată nu rezultă invariabil lipsa de imparțialitate a acestuia. O asemenea analiză se impune a se efectua în concret și nu în abstract, în mod general și indiferent de circumstanțele concrete ale situației.

În continuare, contestatoarea reia susținerile din cererea de chemare în judecată în sensul că, în virtutea prezumției de nevinovăție, poate să exercite în cadrul instanței atribuțiile prevăzute în Secțiunea a V-a din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Plenului CSM nr. 1375/2015. De asemenea, contestatoarea reia susținerile din contestație referitoare la reglementarea diferită între diverse categorii profesionale în ipoteza trimiterii în judecată, la caracterul nejustificat al măsurii de suspendare din funcție din perspectiva deficitului de judecători și la lipsa de proporționalitate între limitările aduse prezumției de vinovăție și scopul vizat de legiuitor din perspectiva consecințelor personale ireparabile.

În ceea ce privește neconstituționalitatea prevederilor art. 62 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, care prevăd consecințele măsurii de suspendare din funcție, se susține că ele încalcă dispozițiile art. 23 alin. (11) din Constituție, întrucât aceste consecințe contravin dreptului de a fi prezumat nevinovat până la pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare. În acest sens, se afirmă că lipsa de remunerare și faptul că perioada suspendării nu reprezintă vechime în muncă sunt consecințe disproporționate în raport cu scopul urmărit prin dispunerea măsurii. Se mai arată că un judecător suspendat din funcție pe perioada mai multor ani nu dispune de mijloace prin care să realizeze venituri, să beneficieze de asigurare de sănătate sau alte mijloace de protecție socială, iar consecințele pe termen lung sunt ireparabile. Chiar dacă la finalizarea procesului penal judecătorul în cauză ar urma să beneficieze de restituirea retroactivă a drepturilor bănești, nu există mijloace juridice prin care să poată fi reparat prejudiciul cauzat de umilința la care este supus.

Totodată, se afirmă că art. 62 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 contravine dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, întrucât produce efectele unei discriminări negative, nepermise de legea fundamentală. Sub acest aspect se invocă faptul că, prin lipsa unei remunerații pe perioada suspendării din funcția de judecător, se creează o diferență de tratament a magistraților prin raportare la situații identice în care se află alte categorii de funcționari publici, cum sunt, cu titlu de exemplu, polițiștii care beneficiază de o altă reglementare prin prevederile art. 272 alin. (2) din Legea nr. 360/2002 privind statutul polițistului, ceea ce reprezintă o încălcare a principiului nediscriminării. Sub acest ultim aspect, se invocă și faptul că art. 30 din Codul de procedură penală enumără în cadrul organelor judiciare atât organele de cercetare penală, respectiv polițiștii, cât și judecătorii, astfel că diferența de tratament reprezintă o discriminare negativă și este vădit inechitabilă fără a avea o bază obiectivă.

Intimatul apreciază că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 pentru a se dispune sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată de contestatoare.

Pe fondul excepției de neconstituționalitate, intimatul susține că excepția este neîntemeiată, pentru argumentele arătate în continuare.

Prevederile criticate pe calea excepției de neconstituționalitate nu contravin dispozițiilor art. 23 alin. (11) din Constituție, care consacră prezumția de nevinovăție. Se afirmă că rațiunea măsurii suspendării este aceea de asigurare a independenței și imparțialității sistemului judiciar, iar continuarea desfășurării activității de către un magistrat față de care se desfășoară un proces penal poate afecta încrederea în justiție și nu asigură aparența de imparțialitate. În acest sens, se face referire la obligația de rezervă ce îi incumbă oricărui judecător în funcție, atunci când probitatea profesională îi este pusă în discuție, iar în cazul desfășurării unei instrucții penale față de un magistrat această obligație se transformă într-o interdicție cu caracter general și obligatoriu, fiind susținută chiar prin dispozițiile art. 53 din Constituție. Se mai arată că hotărârea de suspendare din funcție a unui magistrat în ipoteza în discuție nu reprezintă o decizie judiciară care să confirme faptul că magistratul este vinovat de săvârșirea unei infracțiuni, pentru a fi încălcată prezumția de nevinovăție. În același timp, suspendarea din funcție nu reprezintă o sancțiune impusă magistratului, ci o măsură dispusă în baza legii pentru asigurarea independenței și imparțialității sistemului judiciar. Totodată, se afirmă că nu este încălcat principiul proporționalității între măsura dispusă (cea a suspendării) și obiectivul urmărit, respectiv apărarea prestigiului, a independenței și a imparțialității sistemului judiciar, fiind cea mai puțin restrictivă dintre măsurile administrative posibile pentru atingerea scopului urmărit. Se arată că, în același sens s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Țehanciuc contra României, precum și Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 676 din 18 mai 2010). Trimiterea pe care contestatoarea o face la dispozițiile art. 62 alin. (11) din Legea nr. 303/2004 nu este pertinentă, întrucât textul respectiv instituie o excepție de la prevederile art. 62 alin. (1) lit. a) din lege și vizează situația în care trimiterea în judecată intervine pentru o infracțiune din culpă, fiind lăsată la aprecierea secției pentru judecători împrejurarea referitoare la atingerea adusă prestigiului profesiei. Fiind vorba de o excepție, situația reglementată de art. 62 alin. (11) din Legea nr. 303/2004 nu poate fi extinsă prin analogie altor situații, cum este cea a contestatoarei, întrucât excepțiile sunt de strictă interpretare și aplicare. Se mai susține că nu poate fi luat în considerare nici argumentul referitor la impactul asupra activității instanței din punct de vedere al deficitului de judecători.

Cu privire la pretinsa încălcare a dreptului la muncă, intimatul susține că limitarea dreptului la muncă se poate face în temeiul art. 53 din Constituție, fiind o măsură proporțională cu situația care a determinat-o și care nu afectează însăși substanța dreptului. În acest sens, se subliniază faptul că, pe perioada suspendării din funcție, magistratului nu îi sunt aplicabile interdicțiile și incompatibilitățile prevăzute de art. 5 și art. 8 din Legea nr. 303/2004, astfel încât poate deține orice funcție sau poate desfășura orice activitate profesională din care să obțină venituri.

Intimatul argumentează faptul că dispozițiile a căror neconstituționalitate se invocă nu încalcă nici prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție, din perspectiva diferenței de tratament între magistrați și polițiști, în sensul celor expuse de autoarea excepției, întrucât egalitatea nu reprezintă uniformitate, astfel cum în mod constant a statuat Curtea Constituțională, astfel încât în situații diferite tratamentul juridic este diferit. Sub acest aspect, se învederează faptul că între cele două categorii socio-profesionale există deosebiri care țin de statut, de natura activităților pe care le desfășoară, de atribuții și responsabilități, ceea ce justifică un tratament diferențiat, iar stabilirea de condiții distincte pentru cele două categorii profesionale reprezintă atributul legiuitorului. În susținere, este invocată jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv Decizia din 26 septembrie 2002, pronunțată în cauza Duchez contra Franței, și Decizia din 6 decembrie 2007, pronunțată în cauza Beian contra României, § 59.

II. Considerentele Înaltei Curți

Prin Hotărârea nr. 581 din 26 mai 2016, secția pentru judecători a CSM, a hotărât, în temeiul dispozițiilor art. 62 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din Legea nr. 303/2004, suspendarea din funcția de judecător, începând cu data de 26.05.2016, a doamnei A., judecător cu grad profesional de tribunal la Judecătoria Sinaia, ca urmare a trimiterii in judecată, sub control judiciar, pentru săvârșirea unor infracțiuni cu intenție.

În motivarea hotărârii, secția pentru judecători a CSM a reținut, în esență, că, potrivit comunicatului din 24.05.2016, emis de Direcția Națională Anticorupție, s-a dispus trimiterea în judecată, sub control judiciar, a inculpatei A., judecător în cadrul Judecătoriei Sinaia, pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită și abuz în serviciu, iar, prin Ordonanța nr. 45/P/2016 din 18 mai 2016, s-a dispus prelungirea duratei măsurii controlului judiciar pentru o periodă de 60 de zile, de la data de 21.05.2016 și până la data de 19.07.2016, inclusiv. În condițiile expuse, secția pentru judecători a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 62 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004.

Prin Hotărârea nr. 783 din 28 iunie 2016, Plenul CSM a respins contestația formulată de doamna A., judecător cu grad profesional de tribunal la Judecătoria Sinaia, împotriva Hotărârii nr. 581 din 26 mai 2016 a secției pentru judecători a CSM. În esență, Plenul CSM a reținut următoarele: (i) în raport cu dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările și completările ulterioare, excepția de neconstituționalitate invocată de A. cu privire la dispozițiile art. 40 lit. j) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și art. 62 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nu poate fi invocată în fața Plenului CSM; (ii) rațiunea pentru care legiuitorul a reglementat suspendarea din funcție drept consecință a trimiterii în judecată este tocmai necesitatea de a nu fi afectată imaginea justiției prin continuarea activității acestora în perioada derulării procesului penal, cu atât mai mult atunci când sunt vizate infracțiuni de corupție; (ii) cu privire la dreptul de acces la justiție, doamna judecător are posibilitatea de a formula contestație potrivit art. 36 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările ulterioare, iar ulterior, hotărârea prin care Plenul soluționează contestațiile împotriva hotărârilor secției poate fi atacată la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în condițiile art. 29 alin. (7) din aceeași lege; (iii) măsura suspendării din funcția de judecător adoptată în temeiul art. 62 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nu este o măsură cu caracter definitiv, astfel că legea prevede și modalitatea repunerii în situația anterioară, iar potrivit art. 63 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, dacă se dispune clasarea, achitarea sau încetarea procesului penal față de judecător ori procuror, suspendarea din funcție încetează, iar magistratul este repus în situația anterioară, i se plătesc drepturile bănești de care a fost lipsit pe perioada suspendării din funcție și i se recunoaște vechimea în magistratură pentru această perioadă.

În sensul celor expuse la pct. I.3, contestatoarea a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 62 alin. (1) lit. a) și alin. (3) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, conform cărora:

"Art. 62. - (1) Judecătorul sau procurorul este suspendat din funcție în următoarele cazuri:

a) când a fost trimis în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni.

[…]

(3) În perioada suspendării din funcție, judecătorului și procurorului nu i se plătesc drepturile salariale. Această perioadă nu constituie vechime în magistratură."

Prevederile menționate sunt criticate sub aspectul constituționalității lor prin prisma dispozițiilor art. 16 alin. (1), art. 23 alin. (11) și art. 53 alin. (2) din Constituție, precum și a dispozițiilor art. 11 alin. (1) și art. 20 alin. (1) din Constituție cu referire la art. 6 parag. (2) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Dispozițiile din Constituție invocate de autoarea excepției au următorul conținut:

"Art. 11. - Dreptul internațional și dreptul intern

(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte.

Art. 16. - Egalitatea în drepturi

(1) Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.

Art. 20. - Tratatele internaționale privind drepturile omului

(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.

Art. 23. - Libertatea individuală

(11) Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată.

Art. 53. - Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți

(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății."

2.1. Cu privire la îndeplinirea cerințelor de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate

În raport cu dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite condițiile pentru a dispune sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate invocate de contestatoarea A.. În acest sens, se rețin următoarele: (i) excepția de neconstituționalitate a fost invocată în cadrul prezentului litigiu aflat pe rolul unei instanțe judecătorești; (ii) excepția de neconstituționalitate are ca obiect dispoziții cuprinse în Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, lege aflată în vigoare; (iii) dispozițiile criticate sub aspectul constituționalității au legătură cu soluționarea cauzei, întrucât actele contestate au fost emise în virtutea dispozițiilor art. 62 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004 și produc efectele juridice prevăzute de art. 62 alin. (3) din aceeași lege; (iv) neconstituționalitatea dispozițiilor criticate nu a fost constatată printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

2.2. Punctul de vedere al instanței cu privire la constituționalitatea prevederilor criticate prin excepția de neconstituționalitate invocată

Înalta Curte apreciază că prevederile legale criticate sunt constituționale, pentru considerentele arătate în continuare.

Critica referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 23 alin. (11) din Constituție și a dispozițiilor art. 11 alin. (1) și art. 20 alin. (1) din Constituție cu referire la art. 6 parag. (2) din CEDO, sub aspectul nerespectării prezumției de nevinovăție, este neîntemeiată.

În acest sens, Înalta Curte apreciază că rațiunea măsurii de suspendare din funcție a magistratului în situația trimiterii în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni, conform art. 62 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004, este aceea de asigurare a independenței și imparțialității sistemului judiciar, iar continuarea desfășurării activității de către un magistrat față de care se desfășoară un proces penal poate afecta încrederea în justiție și nu asigură aparența de imparțialitate. Hotărârea de suspendare din funcție a magistratului nu reprezintă un act prin care autoritatea publică emitentă să aprecieze și, cu atât mai puțin, să se pronunțe cu privire la vinovăția magistratului în săvârșirea infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată, astfel că nu se aduce atingere prezumției de nevinovăție.

În analiza respectării principiului prezumției de nevinovăție din perspectiva dispozițiilor constituționale de care se prevalează autoarea excepției cu referire la art. 6 parag. (2) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Înalta Curte apreciază că sunt edificatoare, mutatis mutandis, considerentele Curții Europene a Drepturilor Omului din Decizia din 22 noiembrie 2011 pronunțată în soluționarea cererii nr. x/08 prezentată de Marcel Țehanciuc împotriva României:

"18. În ceea ce privește faptele aflate la originea cauzei, Curtea notează că imediat ce reclamantul a fost trimis în judecată în decembrie 2003, a fost automat suspendat din funcție în temeiul unei decizii a angajatorului său, Autoritatea Națională a Vămilor (a se vedea supra, pct. 4). Prin urmare, Curtea trebuie să aprecieze dacă decizia administrativă luată de autoritatea publică implica în vreun fel vinovăția reclamantului sau exprimă vreo îndoială cu privire la nevinovăția acestuia, mergând atât de departe până la depășirea limitelor stabilite la art. 6 § 2 [a se vedea, mutatis mutandis, Y împotriva Norvegiei, nr. 56568/00, pct. 46, CEDO 2003‑II (extrase), și Allenet de Ribemont împotriva Franței, citată anterior, pct. 41].

Acest scop preventiv a fost prevăzut și de Curtea Constituțională a României în Decizia din 27 mai 2004 (a se vedea supra, pct. 12), în care a hotărât că dispozițiile ce permit suspendarea din funcție în cazul polițiștilor trimiși în judecată în fața instanțelor penale nu erau neconstituționale, în măsura în care măsura de suspendare nu încălca prezumția de nevinovăție.

În această privință, Curtea notează că dispozițiile relevante din Statutul funcționarilor publici prevăd că, la terminarea procesului, persoana este repusă în funcție dacă nu este găsit/ă vinovată, cu plata retroactivă a salariului în cazul achitării."

Tot cu referire la respectarea principiului constituțional al prezumției de nevinovăție, Înalta Curte are în vedere, mutatis mutandis, și argumentele reținute de Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea prevederilor art. 94 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 188/1999, care reglementează suspendarea de drept a raportului de serviciu al funcționarului public în ipoteza trimiterii în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni de natura celor prevăzute la art. 544 lit. h) din aceeași lege. În acest sens, instanța de contencios constituțional a reținut că "sancțiunea administrativă a suspendării funcționarului public din funcția publică pe care acesta o deține, în cazul în care s-a dispus trimiterea în judecată a acestuia, are ca finalitate protejarea autorității sau a instituției publice față de pericolul continuării activității ilicite și al extinderii consecințelor periculoase ale faptei penale săvârșite de către funcționarul public. Or, ținând cont de natura administrativă a acestei măsuri, nu sunt incidente prevederile constituționale și convenționale care instituie prezumția de nevinovăție, care va trebui însă respectată pe tot parcursul desfășurării întregului proces penal pornit împotriva respectivului funcționar public, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare." (Decizia Curții Constituționale nr. 676 din 18 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 22 iunie 2010 cu referire și la Decizia nr. 247 din 16 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 13 aprilie 2010, Decizia nr. 1.437 din 5 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 881 din 17 decembrie 2009 și Decizia nr. 539 din 27 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 2 iunie 2010).

Argumentele reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și de Curtea Constituțională a României cu privire la prevederi legale similare celor criticate în speță sunt pe deplin valabile și în privința constituționalității art. 62 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004.

Este neîntemeiată și critica de neconstituționalitate referitoare la încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituție.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere jurisprudența Curții Constituționale în care s-a reținut că principiul egalității în drepturi, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituție, presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, iar situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, deosebire de tratament care trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional.

Contrar susținerilor autorului sesizării și în acord cu punctul de vedere exprimat de intimat, Înalta Curte apreciază că nu există situații distincte între magistrați și polițiști, categorii socio-profesionale care beneficiază de reglementări diferite având la bază rațiuni obiective distincte avute în vedere de legiuitor în considerarea specificului activităților desfășurate.

În ceea ce privește concordanța cu dispozițiile art. 53 alin. (2) din Constituție, Înalta Curte apreciază că restrângerea exercițiului unor drepturi ce derivă din aplicarea măsurii de suspendare din funcția de magistrat în ipoteza reglementată de art. 62 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004, este impusă de necesitatea ca, în perioada desfășurării instrucției penale, să fie asigurată independența și imparțialitatea justiției, precum și încrederea societății în actul de justiție, ca elemente definitorii ale societății democratice. În atare condiții, restrângerea dreptului de exercitare a funcției de magistrat ce derivă din aplicarea măsurii de suspendare din funcție în ipoteza reglementată de textul de lege, este necesară pentru apărarea interesului public de funcționare optimă a sistemului judiciar și este proporțională cu scopul urmărit de legiuitor.

Cu referire la susținerile autoarei excepției de neconstituționalitate în sensul că nu este respectat criteriul proporționalității între scopul urmărit prin dispunerea măsurii și consecințele măsurii constând în lipsa veniturilor, a asigurării de sănătate și a mijloacelor de protecție socială pe perioada procesului penal, Înalta Curte apreciază că nu se aduce atingere prevederilor art. 53 alin. (2) din Constituție și nici altor drepturi și libertăți fundamentale. Sub acest aspect, se reține că exercitarea funcției de judecător nu face parte din categoria drepturilor fundamentale reglementate de Constituție, ci este un drept supus cadrului legal infra-constituțional reprezentat de Legea nr. 303/2004 și legislația adiacentă și subsecventă acestei legi, iar măsura de suspendare din funcția de judecător nu echivalează cu interdicția de a desfășura alte activități generatoare de venituri, care să permită persoanei să își asigure, spre exemplu, mijloacele de subzistență și de protecție socială.

În consecință, având în vedere considerentele arătate, constatând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în temeiul alin. (4) al aceluiași articol, Înalta Curte va admite cererea și va sesiza Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate invocată de contestatoarea A.

Totodată, Înalta Curte va respinge cererea contestatoarei privind suspendarea judecării cauzei, reținând că, în ipoteza în care va fi admisă excepția de neconstituționalitate invocată în cauză, contestatoarea are la dispoziție calea procedurală prevăzută de art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ.

Circumstanțele litigiului dedus judecății au fost detaliat expuse în cele ce preced, iar reluarea acestora în cadrul prezentelor considerente referitoare la fondul contestației ar avea caracter redundant, motiv pentru care susținerile contestatoare vor fi analizate prin raportare la elementele de fapt și de drept prezentate anterior.

Înalta Curte observă că, prin contestația formulată, contestatoarea nu tinde să demonstreze neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 62 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004 și nu contestă faptul că a fost trimisă în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor respective, ci formulează preponderent critici prin prisma dispozițiilor constituționale, critici care au fost reluate în cuprinsul excepției de neconstituționalitate invocate în cauză. Astfel, susținerile contestatoarei se referă la principiul prezumției de nevinovăție prevăzut de art. 23 pct. 11 din Constituție și de art. 6 parag. (2) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la egalitatea în drepturi în raport cu reglementarea situației similare în cazul polițiștilor, la criteriul proporționalității și la atingerea adusă unor drepturi fundamentale prevăzute de Constituție și de convențiile internaționale la care România este parte și care au prevalență față de dreptul intern.

Pentru considerentele expuse la pct. II.2.2 în argumentarea punctului de vedere al instanței cu privire la excepția de neconstituționalitate invocată în cauză, considerente a căror reluare ar avea caracter superfluu, Înalta Curte reține că susținerile contestatoarei nu sunt de natură să demonstreze nelegalitatea ori netemeinicia actelor contestate, atâta timp cât este îndeplinită ipoteza normei juridice în sensul că judecătorul-contestatar a fost trimis în judecată pentru săvârșirea unor infracțiuni.

Susținerile contestatoarei referitoare la faptul că a fost revocată măsura controlului judiciar sunt lipsite de relevanță, întrucât textul de lege nu prevede o asemenea condiționare în privința măsurii de suspendare din funcția de judecător sau procuror.

De asemenea, întrucât textul de lege cuprinde o normă imperativă (suspendarea din funcție) pentru ipoteza reglementată (trimiterea în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni), prevederile sale nu sunt susceptibile a fi supuse interpretării ori aprecierii din partea subiectului de drept (în speță, CSM) căruia îi revine obligația corelativă de a constata intervenirea de drept a măsurii prevăzute de lege. Astfel fiind, nu pot fi primite susținerile contestatoarei referitoare la faptul că intimatul avea obligația de a interpreta și de a aprecia cu privire la aplicarea prevederilor art. 62 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004. Sub acest aspect nu pot fi primite susținerile contestatoarei referitoare la incidența dispozițiilor art. 62 alin. (11) din Legea nr. 303/2004, care reglementează, cu titlu de excepție, dreptul de apreciere al CSM în situația în care trimiterea în judecată a intervenit pentru o infracțiune din culpă, întrucât, în speță, contestatoarea a fost trimisă în judecată pentru infracțiuni săvârșite cu intenție.

Înalta Curte va înlătura și susținerile contestatoarei în sensul că se impunea ca intimatul CSM să analizeze situația sa prin raportare la atingerea adusă unor drepturi fundamentale prevăzute de Constituție și de convențiile internaționale la care România este parte și care au prevalență față de dreptul intern și să interpreteze, iar nu să aplice automat, prevederile art. 62 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004. Sub acest aspect, se reține că măsura prevăzută de textul de lege nu aduce atingere drepturilor fundamentale prevăzute de Constituție și nu contravine dispozițiilor constituționale, pentru argumentele expuse anterior la pct. II.2.2.

Totodată, având în vedere că textul de lege prevede expres faptul că, în situația trimiterii în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni, intervine ope legis suspendarea din funcția de judecător, sunt neîntemeiate susținerile prin care contestatoarea tinde să argumenteze posibilitatea, neprevăzută de lege, de a fi menținută în funcție pentru a desfășura activități la compartimentele instanței care nu interferează cu activitatea de judecată. Se reține că dispozițiile respective prevăd suspendarea de drept din funcția de judecător, independent de tipurile de activități care pot fi desfășurate în cadrul unei instanțe de către persoana aflată în situația reglementată de textul de lege.

Pentru toate considerentele arătate, în temeiul art. 29 alin. (9) din Legea nr. 317/2004, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația formulată de A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite cererea formulată de contestatoarea A. și dispune sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 62 alin. (1) lit. a) și alin. (3) din Legea nr. 303/2004.

Respinge, ca nefondată, contestația formulată de A. împotriva Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 783 din 28 iunie 2016.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 decembrie 2016.