ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 727/2016

Decizia nr. 727/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Prin cererea înregistrată sub Dosar nr. x/85/2012 reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pârâta SC B. SA, solicitând instanței prin hotărârea ce se va pronunța: obligarea pârâtei la plata sumei de 7.910.473,19 RON, precum și la plata dobânzilor și penalităților de întârziere prevăzute de lege pentru creanțele bugetare datorate până la data plății integrale a acestei sume către SC A. SA, în baza scrisorii de garanție pentru restituirea avansului din 25 ianuarie 2012; obligarea SC B. SA la plata sumei de 2.636.824,40 RON, precum și la plata dobânzilor legale penalizatoare datorate până la data plății integrale a acestei sume către SC A. SA, în baza scrisorii de garanție de bună-execuție din 24 ianuarie 2012; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 693/2015 din 9 iulie 2015, Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâta SC B. SA; a obligat reclamanta la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze, cuantumul acestora urmând a fi stabilit pe cale separată.

Împotriva sentinței nr. 693/2015 din 9 iulie 2015 și a încheierii de ședință din 16 mai 2013, pronunțate de Tribunalul Sibiu în Dosarul nr. x/85/2012 a declarat apel reclamanta, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, la data de 11 septembrie 2015.

Prin cererea formulată la termenul din 20 octombrie 2015 intimata SC B. SA Sibiu a solicitat suspendarea cauzei până la soluționarea dosarului penal nr. x/P/2012 al Serviciului Teritorial Ploiești al Direcției Naționale Anticorupție.

În motivarea cererii a arătat că prin ordonanța nr. 93/C2/2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casației și Justiție, Direcția Națională Anticorupție s-a infirmat soluția dispusă prin ordonanța nr. 174/P/2012 a Serviciului Teritorial Ploiești al Direcției Naționale Anticorupție prin care la 20 martie 2015 s-a dispus clasarea cauzei privind sesizarea SC B. SA prin care se solicita tragerea la răspundere:

1) a reprezentanților SC A. SA (director general C. și administratorii D., E., F., G., H., I. și J.) ;

2) a reprezentanților SC K. SA (acționar L. și administratorii M., N. și O.);

3) a reprezentanților SC P. SA (acționar Q. și administratorii R., S. și T.) pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune, asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, luare de mită, dare de mită, respectiv infracțiunile prevăzute de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, art. 182 din Legea nr. 78/2000 și art. 185 din Legea nr. 78/2000.

Pe baza sesizării menționate anterior, denumită „plângere prealabilă" de către societatea petiționară, dosarul a fost înregistrat la data de 01 octombrie 2012 în evidențele Serviciului Teritorial Ploiești sub nr. x/P/2012.

În conținutul sesizării s-a precizat că, la data de 21 februarie 2012, SC B. SA a încheiat două polițe de asigurare, una în legătură cu asigurarea garanției de returnare a avansului și una privind asigurarea de bună execuție, ambele fiind emise în baza contractului de achiziție publică încheiat de asigurat cu SC A. SA. În baza celor două polițe SC B. SA a emis două scrisori de garanție bancară în favoarea beneficiarului SC A. SA.

La data de 10 februarie 2012, SC A. SA a plătit un avans de 9.808.986,76 RON, inclusiv TVA, asocierii formate din SC K. SA și SC P. SA.

SC B. SA a comunicat, la data de 22 august 2012 celor trei societăți comerciale (SC K. SA și SC P. SA și SC A. SA) că, polițele de asigurare emise la data de 21 ianuarie 2012 nu sunt valide pentru că asiguratul și-a încălcat obligația de a constitui garanții în favoarea asigurătorului.

Persoana juridică care a formulat sesizarea a precizat că a existat o înțelegere frauduloasă între SC A. SA, SC K. SA și SC P. SA pentru ca avansul să fie plătit și încasat, iar pierderea să fie acoperită de asigurător.

Constatând nelegalitatea soluției de clasare a sesizării s-a dispus prin aceeași ordonanță sesizarea judecătorului de cameră preliminară de la Tribunalul Prahova pentru a hotărî asupra confirmării redeschideri urmăririi penale în Dosarul nr. x/P/2012 al Serviciului Teritorial Ploiești al Direcției Naționale Anticorupție.

Prin încheierea din ședința camerei de consiliu din 22 decembrie 2015 pronunțată în Dosar nr. x/120/2015 al Tribunalului Dâmbovița, secția penală, s-a admis cererea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, s-a constatat legalitatea și temeinicia ordonanței nr. 93/C2/2015 din 14 iulie 2015 dispusă de Procurorul Șef Adjunct din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție prin care a fost infirmată ordonanța nr. 174/P/2012 a Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești și s-a confirmat redeschiderea urmăririi penale și continuarea cercetării penale în Dosarul nr. x/P/2012 pentru faptele de corupție sesizate în respectivul dosar, dosarul fiind trimis la procuror în vederea începerii urmăririi penale.

S-a apreciat de către pârâta intimată SC B. SA că sunt îndeplinite în cauză cerințele art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil în cauză, respectiv de a fi începută urmărirea penală pentru o infracțiune în legătură cu cauza în discuție precum și condiția cu faptele cercetate să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra acesteia.

Apelanta-reclamantă a susținut că, dimpotrivă, nu sunt îndeplinite aceste condiții, întrucât, pe de o parte, prin încheierea din 22 decembrie 2015 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția penală, în Dosar nr. x/120/2015 depusă în dosar nu s-a dispus începerea urmăririi penale în Dosar nr. x/P/2012 al Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești ci doar trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale, iar pe de altă parte, chiar dacă s-ar putea reține în acest sens că s-a început urmărirea penală avem de a face cu o sesizare in rem iar nu cu o sesizare in personam.

S-a apreciat, de asemenea, că nu este îndeplinită nici condiția de a exista o legătură de cauzalitate între cercetările efectuate în dosarul penal în discuție și prezentul dosar care are un alt obiect, respectiv executarea unor scrisori de garanție fără vreo legătură cu faptul generator al emiterii acestora, respectiv desfășurarea procedurilor privind achiziția publică din 09 ianuarie 2012.

Pe de altă parte, s-a apreciat că suspendarea cauzei ar genera inevitabil tergiversarea soluționării cauzei și încălcarea prevederilor art. 6 din C.E.D.O. privind soluționarea cauzei într-un termen responsabil.

Prin încheierea din 9 februarie 2016, Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, a suspendat soluționarea cauzei, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., până la pronunțarea unei soluții în Dosarul nr. x/P/2012 al Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești.

Pentru a pronunța această încheiere, Curtea a reținut, în esență, în aplicarea art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. de la 1865 că, în primul rând, raportat la demersul judiciar penal, textul de lege menționat prevede necesitatea de a fi începută în cauză urmărirea penală și a apreciat ca fiind îndeplinită în cauză această condiție, de vreme ce prin încheierea din 22 decembrie 2015 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția penală, în Dosarul nr. x/120/2015, s-a dispus tocmai în acest sens, respectiv desființarea soluției de clasare a sesizării privind săvârșirea unor fapte de corupție în legătură cu atribuirea licitației privind achiziția publică din 09 ianuarie 2012 și începerea urmăririi penale în legătură cu faptele de corupție sesizate de pârâta SC B. SA Sibiu în Dosarul nr. x/P/2012, confirmând în acest sens ordonanța Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție nr. 93/C2/2015 al Procurorului Șef al acestei instituții.

A mai reținut Curtea că, deși este adevărat că, formal, se dispune prin încheiere „Desființează soluția atacată și trimite cauza la procuror în vederea începerii urmăririi penale în Dosarul nr. x/P/2012 al Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești" nu se poate susține că prin această dispoziție nu s-a dispus începerea efectivă în cauză a urmăririi penale, trimiterea fiind făcută tocmai în acest sens, procurorul din cadrul Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești, nemaiavând competența de a mai pune în discuție această dispoziție ci doar să o execute.

În al doilea rând, a mai arătat Curtea că nu poate împiedica suspendarea prezentei cauze susținerea apelantei potrivit cu care încheierea în discuție vizează o începere a urmăririi penale in rem iar nu in personam, de vreme ce anterior constatării săvârșirii in personam a unor fapte penale este necesară o cercetare asupra existenței faptelor reclamate, indicii săvârșirii lor de către o anumită persoană putând ulterior a fi constatate și atribuite in personam. Interesul administrării eficiente a justiției, impune luarea unor măsuri de suspendare a soluționării laturii civile a cauzei încă din momentul la care indicii săvârșirii de infracțiuni având o relevanță determinantă în cauza civilă au apărut, fără a fi atribuiți cu necesitate unor anumite persoane, ceea ce tocmai constată organul de cercetare penală prin începerea urmăririi penale în Dosar nr. x/P/2012 privind fapte de corupție în legătură cu procedurile de achiziție publică a lucrărilor publice din 09 ianuarie 2012, la care se raportează cele două scrisori de garanție a căror executare se solicită în prezenta cauză.

Cât privește legătura de cauzalitate dintre prezenta cauză, având ca obiect cererea de executare a celor două contracte de garanție, Curtea a reținut că nu se poate face abstracție de faptul că aceste scrisori de garanție au fost emise în legătură cu lucrarea de achiziție publică spre care se îndreaptă tocmai sesizarea organelor de urmărire penală și începerea în fapt și în drept a urmăririi penale, emiterea acestor scrisori de garanție constituia, potrivit legii (H.G. nr. 264/2003 și H.G. nr. 925/2006), o condiție necesară de atribuire a lucrării.

A mai arătat că, în același timp, textul art. 2321 alin. (3) C. civ., instituie o excepție de la plata scrisorii de garanție pentru caz de abuz ori fraudă vădită, aspecte care nu pot fi privite fără vreo legătură cu faptul juridic generator al emiterii scrisorilor de garanție chiar dacă, după natura sa, obligația de plată a garanției este privită, în principiu, ca fiind una autonomă.

Totodată, Curtea a reținut că în condițiile în care în care cercetările penale efectuate în cauză urmăresc clarificarea chestiunilor relative la legalitatea atribuirii lucrărilor de achiziție publică în legătură cu care s-au emis cele două scrisori de garanție, având din acest punct de vedere un caracter determinant în ce privește solicitarea de plată a acestora solicitată de reclamantă, suspendarea apelului până la clarificarea definitivă a aspectelor de nelegalitate semnalate prin plângerea penală formulată devine necesară, drept pentru care a admis cererea în acest sens formulată.

Cât privește pericolul soluționării cauzei cu depășirea unui termen rezonabil, invocat de către apelant, Curtea a reținut că este o simplă probabilitate, greu de anticipat la acest moment, care oricum, are remedii procesuale specifice.

Împotriva încheierii din 9 februarie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, a declarat recurs reclamanta SC A. SA, solicitând admiterea recursului, casarea în tot a încheierii de ședință recurate, cu consecința respingerii cererii de suspendare a cauzei în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. ca neîntemeiată.

În cuprinsul cererii de recurs, reclamanta a arătat, în esență, că, în prealabil, se impune menționat că, dincolo de aparența de legalitate a încheierii din data de 09 februarie 2016 creată în mod artificial de instanța de judecată, întregul silogism judiciar se bazează pe o motivare contradictorie și lipsită de conținut. În realitate, a susținut recurenta, instanța de judecată nu motivează în concret care anume este înrâurirea hotărâtoare a infracțiunilor cercetate în cadrul dosarului penal nr. x/P/2012 asupra soluției ce urmează a fi pronunțată în dosarul civil nr. x/85/2012.

A mai arătat că, dincolo de inexistența unei legături între dosarul penal și prezenta cauză, Curtea de Apel Alba Iulia a ignorat că începerea urmăririi penale in rem nu poate conduce la suspendarea cauzei civile decât cu încălcarea dreptului A., în calitate de autoritate publică contractantă, de a obține sumele de bani plătite din fonduri publice. În consecință, finalitatea asigurării reîntregirii fondurilor bănești publice transferate asocierii K.-P. devine iluzorie, prezenta cauză fiind suspendată sine die, cu încălcarea termenului rezonabil prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea de Apel Alba Iulia, a susținut reclamanta, a reținut în mod nelegal că sunt îndeplinite condițiile suspendării cauzei în temeiul dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. (art. 304 pct. 5, pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.).

Astfel, recurenta a menționat că infracțiunea pentru care s-a început urmărirea penală nu are o înrâurire hotărâtoare în prezenta cauză, subliniind că nu există nicio legătură între faptele denunțate de B. care vizează legalitatea procedurii de licitație publică și a atribuirii contractului de achiziții publică și executarea sumelor în baza scrisorilor de garanție și de bună-execuție.

A arătat că orice referire la alte raporturi juridice în afara celor deduse judecății evidențiată de instanța de judecată indiferent că vizează contractul de achiziție publică din 24 ianuarie 2012 sau contractul de asigurare intervenit între Antreprenor și pârât, exced cadrului procesual determinat prin cererea de chemare în judecată, în temeiul principiului disponibilității.

Totodată, a subliniat că dreptul de a executa scrisorile de garanție izvorăște din raportul juridic comercial dintre A. și B., iar nu din raportul juridic derivat reprezentat de procedura de achiziții în urma căreia au fost emise scrisorile de garanție.

Faptul că scrisorile de garanție au fost emise în legătură cu lucrarea de achiziție publică spre care se îndreptă sesizarea organelor de urmărire penală nu poate justifica automat existența unei înrâuriri hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi pronunțate în prezentul dosar, a opinat recurenta, ci trebuie motivată „înrâurirea hotărâtoare" asupra soluției ce urmează a fi pronunțată în cauză.

A mai susținut că nu există nicio legătură între cele două raporturi juridice, aspect care este confirmat prin însăși motivarea ordonanței nr. 93/C2/2015 și că, în consecință, obiectul cercetărilor penale vizează exclusiv utilizarea fondurilor europene, iar nu emiterea scrisorilor de restituire a avansului și de garanție de bună-execuție.

În continuare a susținut că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin hotărârea judecătorească nr. 3908 din 05 decembrie 2014, în calitate de regulator de competență, a înlăturat orice legătură între acțiunea în pretenții ce face obiectul prezentului dosar și procedura de atribuire a contractului de achiziție publică, confirmând că nu ne aflăm în prezența unui litigiu privind achizițiile publice și, în consecință, apărările pârâtei privind aspectele legate de licitația publică nu sunt pertinente și concludente aflării adevărului în cauză.

În acest context, a arătat că, în vădită contradicție cu statuările instanței supreme, Curtea de Apel Alba Iulia a reținut că „în același timp, textul art. 2321 alin. (3) C. civ., instituie o excepție de la plata scrisorii de garanție pentru caz de abuz ori fraudă vădită, aspecte care nu poți fi privite fără vreo legătură cu faptul juridic generator al emiterii scrisorilor de garanție chiar dacă, după natura sa, obligația de plata a garanției este privită, în principiu, ca fiind una autonomă".

A susținut recurenta că soluția Curții de Apel Alba Iulia este nelegală, din moment ce instanța de judecată nu motivează care anume este „frauda vădită" ce poate fi reținută în sarcina A., cu atât mai mult cu cât, dacă ar fi fost vorba de o fraudă vădită, nu s-ar fi dispus inițial clasarea cauzei prin ordonanța din data de 20 martie 2015 pronunțată în Dosarul nr. x/P/2012 Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești.

A mai arătat ca, dincolo de absența oricărei motivări a unei pretinse „fraude vădite", inexistența vreunui comportament fraudulos al A. pe parcursul procedurii de achiziție publică sau la momentul atribuirii contractului rezultă în mod clar, fără putere de tăgadă, din întregul probatoriu administrat în cauză.

Totodată, a susținut că este inadmisibil ca o instanță chemată să repare un prejudiciu creat unei societăți de interes public care vizează absorbția fondurilor europene să dispună suspendarea cauzei, fără să facă dovada existenței unei fraude dovedite dincolo de orice dubiu.

A mai arătat recurenta că prin ordonanța nr. 93/C2/2015 nu se infirmă în sine soluția pe fond de netrimitere în judecată și nici nu există elemente noi care pot conduce la o altă soluție decât cea pronunțată inițial - clasarea cauzei, fiind reluată urmărirea penală numai din punct de vedere procedural pentru audierea părții vătămate, respectiv B., aspect care, în opinia recurentei, impunea respingerea cererii de suspendare a cauzei.

În continuare, recurenta a susținut că suspendarea cauzei civile în temeiul unei urmăriri penale începute in rem este nelegală.

În acest context, a menționat că, în mod nelegal, Curtea de Apel Alba Iulia a reținut că începerea urmăririi penele in rem nu împiedică suspendarea cauzei „de vreme ce anterior constatării săvârșirii in personam a unor fapte penale este necesară o cercetare asupra existenței faptelor reclamate, indiciile săvârșirii lor de către o anumită persoană putând a fi ulterior constatate și atribuite in personam".

A opinat că un astfel de raționament este ab initio greșit, cu atât mai mult cu cât chiar instanța de judecată confirmă că nu există indiciile săvârșirii faptelor penale de către o anumită persoană.

Totodată, a susținut că urmărirea penală începută in rem nu poate conduce la suspendarea prezentei cauze, de vreme ce aceasta se dispune imediat după sesizarea organelor de urmărire penală, fără a se administra probe și fără a avea indicii despre săvârșirea faptei de către un anume făptuitor.

Pentru ca instanța de judecată să dispună suspendarea procesului, a opinat recurenta, trebuie să existe, printre altele, o legătură între părțile litigiului aflat pe rolul său și persoana față de care s-a început urmărirea penală, întrucât, în prezența unei urmăriri penale in rem, nu se poate concluziona că procesul penal ar avea o influență decisivă asupra soluției ce ar urma să se dea în procesul civil.

Suspendarea cauzei în temeiul unei urmăriri penale începute in rem va conduce la suspendarea sine die a cauzei cu încălcarea termenului rezonabil impus de art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., a subliniat recurenta.

În acest sens a susținut că soluția pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia conduce la tergiversarea cauzei și la perpetuarea unei stări de incertitudine cu privire la dreptul A. de a obține sumele de bani datoare de B., o astfel de soluție fiind condamnată vehement de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, întrucât conduce la încălcarea termenului rezonabil prevăzut de art. 6 din C.E.D.O.

Astfel, a notat recurenta, prin admiterea cererii de suspendare, instanța de judecată creează un dezechilibru semnificativ în ceea ce privește soluționarea cu celeritate a prezentei cauze, ce are drept consecință frângerea unei garanții fundamentale ce este prevăzută de art. 6 parag. 1 C.E.D.O. prin care se face vorbire la judecarea cauzei intr-un termen rezonabil.

Este evident că în speța de față, durata soluționării cauzei va fi prelungită cu durata de soluționare a procesului penal și prin aceasta termenul rezonabil prevăzut de Convenție nu va mai fi respectat, având în vedere că dosarul pendinte este pe rolul instanței din anul 2012, a mai subliniat recurenta.

Pentru aceste considerente a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a încheierii de ședință recurate, cu consecința respingerii cererii de suspendare a cauzei în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. ca neîntemeiată.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 2441 C. proc. civ., art. 3041 și art. 304 pct. 5 și 9 din același cod.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

Analizând recursul declarat de reclamanta SC A. SA în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat și urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru examinarea acestui motiv trebuie reținut că prin dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., la care face trimitere motivul de nelegalitate mai sus enunțat, se are în vedere reglementarea de drept comun a nulităților procedurale cu ipotezele sale, respectiv: (1) actele de procedură să fie îndeplinite cu neobservarea formelor legale și (2) să se fi pricinuit părții o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea lor. Aceleași dispoziții prevăd că vătămarea se presupune până la dovada contrară în cazul nulităților prevăzute expres de lege.

Astfel, sub imperiul motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. se pot include toate neregularitățile de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părți, nesemnarea cererii reconvenționale, până la nesocotirea principiului publicității, oralității sau contradictorialității.

Înalta Curte notează că recurenta nu a dezvoltat, în mod distinct și concret criticile subsumate motivului de nelegalitate instituit de dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., subliniind, totodată, că autoarea căii de atac nu a indicat formele de procedură încălcate, acesteia neproducându-i-se vreo vătămare în înțelesul art. 105 alin. (2) C. proc. civ. și, prin urmare, nu se poate reține incidența acestui motiv de recurs.

Cât privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., acesta poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Textul de lege evocat vizează nemotivarea hotărârii, precum și motivarea contradictorie, dar încheierea atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția.

Așadar, observând considerentele încheierii criticate se constată că aceasta cuprinde motivele pentru care instanța a apreciat că sunt îndeplinite condițiile suspendării, respectiv începerea urmăririi penale pentru o infracțiune care poate avea o influență hotărâtoare asupra soluției ce urmează a se pronunța în cauză, precum și că nu există contradictorialitate între dispozitivul încheierii recurate și considerentele acesteia, astfel încât acest motiv va fi respins ca nefondat.

Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Conform dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., instanța poate suspenda judecata când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea.

Textul de lege menționat reglementează unul dintre cazurile suspendării legale facultative, din economia acestuia rezultând că, pentru a se putea dispune măsura suspendării, trebuie să fie îndeplinite cumulativ două condiții, respectiv: 1. începerea urmăriri penale și 2. infracțiunea pentru care s-a început urmărirea penală să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a se pronunța în cauză.

Se constată că adoptarea măsurii suspendării depinde de aprecierea instanței, care este datoare să examineze și să aibă în vedere, atât începerea urmăririi penale, cât și înrâurirea hotărâtoare a infracțiunii pentru care s-a început urmărirea penală asupra soluției ce urmează a se pronunța în cauză.

Din această perspectivă Înalta Curte reține că încheierea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței, Curtea de apel reținând, în mod corect, că în cauză sunt îndeplinite condițiile necesare pentru a se dispune suspendarea judecării cauzei.

Este de subliniat că, fiind vorba despre o suspendare facultativă, măsura dispunerii suspendării în temeiul de lege pretins încălcat reprezintă atributul exclusiv al judecătorului de a aprecia dacă o asemenea măsură se justifică și îndeplinește condițiile cerute de textul de lege invocat.

Prin caracterul permisiv al dispozițiilor art. 244 C. proc. civ., judecătorul are posibilitatea să cenzureze în fiecare caz utilitatea suspendării, întregul sistem de drept procedural românesc bazându-se pe dreptul de apreciere al judecătorului, prerogativă pe care instanța de apel a exercitat-o în sensul adoptării măsurii suspendării cauzei.

Într-o altă exprimare, cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte reține faptul că aceste prevederi nu au caracter imperativ, ci lasă la aprecierea instanței de judecată oportunitatea suspendării cauzei aflate pe rol. Așadar, instanța poate suspenda judecarea cauzei atunci când se ivesc indiciile unei infracțiuni, dacă se face dovada că, într-adevăr, sesizarea organului de urmărire penală a avut loc pentru o faptă care ar avea o înrâurire directă asupra soluționării cauzei civile pendinte.

În atare condiții, în mod legal, instanța de apel a apreciat că măsura suspendării solicitată de intimata-pârâtă întrunește cerințele art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., aceasta fiind și întemeiată având în vedere legătura dintre prezenta cauză, având ca obiect cererea de executare a celor două contracte de garanție, reținând astfel, în mod corect, că nu se poate face abstracție de faptul că aceste scrisori de garanție au fost emise în legătură cu lucrarea de achiziție publică spre care se îndreaptă tocmai sesizarea organelor de urmărire penală și începerea în fapt și în drept a urmăririi penale, emiterea acestor scrisori de garanție constituind, potrivit legii (H.G. nr. 264/2003 și H.G. nr. 925/2006), o condiție necesară de atribuire a lucrării.

Înalta Curte, notează că nu se poate susține cu temei că suspendarea judecării cauzei conduce la tergiversarea cauzei și la perpetuarea unei stări de incertitudine cu privire la dreptul A. de a obține sumele de bani datoare de B., astfel cum menționează recurenta, atâta vreme cât instanța de apel a apreciat că se impune măsura suspendării în raport de dispozițiile art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. în urma unei analize riguroase a condițiilor impuse de acest text de lege.

Posibilitatea de a decide asupra suspendării, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, este de natură să contribuie la realizarea dreptului la un proces echitabil, ca și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil. în vederea unei mai bune administrări a actului de justiție, precum și în respectarea principiului aflării adevărului, instanța este datoare să valorifice în interesul tuturor părților din proces, dispozițiile legale incidente fără a aduce atingere drepturilor și interesele legitime ale celorlalte părți.

Termenul în care este înfăptuită justiția este esențial pentru garantarea eficacității sale, însă susținerea recurentei referitoare la faptul că, prin admiterea cererii de suspendare, instanța de judecată creează un dezechilibru semnificativ în ceea ce privește soluționarea cu celeritate a prezentei cauze, nu poate fi primită, atâta vreme cât pentru considerente ce definesc caracterul echitabil al procedurii judiciare celeritatea nu trebuie să vină în contradicție cu dreptul de apreciere al judecătorului asupra oportunității luării măsurii suspendării în speță.

Este de necontestat că art. 6 parag. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale consacră, într-o largă accepție, asigurarea și recunoașterea, aplicarea universală și efectivă a obligației de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil.

În soluționarea cauzei, instanța de apel a dovedit pe deplin că a respectat cu rigurozitate spiritul european al echității juridice, ținând cont de toate garanțiile conferite privitoare la exercitarea dreptului la apărare, contradictorialitate și al egalității armelor în procesul civil.

Înalta Curte, în raport de argumentele evocate și cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva încheierii din 9 februarie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva încheierii din 9 februarie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/85/2012.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 aprilie 2016.