ÎCCJ, Secția penală

Decizia nr. 137/A/2016

Deliberând asupra apelului de față:

În baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin încheierea din 29 februarie 2016 Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în baza art. 341 alin. (6) lit. a) C. proc. pen., a respins ca nefondată plângerea formulată de petentul A., cu domiciliul ales la cabinetul de avocat B., împotriva ordonanței nr. x/P/2015 din data de 27 octombrie 2015 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și a ordonanței nr. 245/II/2/2015 din data de 04 decembrie 2015 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, în contradictoriu cu intimații C., D. și E. și a menținut soluția dispusă prin actele atacate, această soluție fiind definitivă.

În baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 339 alin. (1)-(3) și art. 339 alin. (4) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) și (2), art. 21 alin. (1), (2) și (3), art. 124 alin. (1) și art. 126 alin. (1) din Constituția României, excepție invocată de petentul A. prin avocatul ales.

S-a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești la data de 14 ianuarie 2016 sub nr. x/42/2016, petentul A. a formulat plângere împotriva soluției adoptate prin ordonanța nr. x/P/2015 din data de 27 octombrie 2015 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și a soluției adoptate prin ordonanța nr. 245/II/2/2015 din data de 04 decembrie 2015 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, în contradictoriu cu intimații C., D. și E.

În motivarea plângerii formulate, petentul A. a arătat că soluția de clasare dispusă încalcă legile și Constituția României, dar și Convenția pentru apărarea drepturilor omului și că prin soluția de clasare, practic, se dă libertate judecătorilor să practice abuzul de drept, pe motiv că aceștia, fiind magistrați, nu trebuie să răspundă în fața legii cu privire la abuzurile săvârșite, ceea ce este în contradicție cu Convenția amintită, dar și cu Constituția și legile României.

În esență, a solicitat infirmarea soluției dată în cele două ordonanțe și trimiterea cauzei la instituția competentă pentru efectuarea de cercetări și audieri conform cu cele de mai sus și înaintarea dosarului către instanță spre judecată.

La data de 12 februarie 2016, petentul A. a depus la dosar o cerere prin care a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 339 alin. (4) raportat la art. 339 alin. (1)-(3) C. proc. pen., în raport de dispozițiile art. 124 alin. (1) (Înfăptuirea justiției), art. 126 alin. (1) (Instanțele judecătorești), art. 16 alin. (1) și (2) (Egalitatea în drepturi) și art. 21 alin. (1), (2) și (3) (Accesul liber la justiție) din Constituția României, coroborate cu art. 6 parag. 1 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În motivarea excepției petentul a arătat prin ordonanța nr. x/P/2015 din 27 octombrie 2015 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, cauză în care a avut calitatea de persoană vătămată, s-a dispus clasarea cauzei pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu prev. de art. 297 C. pen., reclamată în sarcina magistratului judecător C., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală, clasarea cauzei pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. a), b) din Legea nr. 241/2005 în sarcina avocatei D., întrucât fapta nu există, și clasarea cauzei pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual prev. de art. 321 C. pen. în sarcina notarului E., întrucât fapta nu există.

A mai arătat că a formulat plângere împotriva acestei ordonanțe la procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, care i-a fost însă respinsă prin ordonanța nr. 245/II/2/2015 din 04 decembrie 2015, apreciindu-se că soluția procurorului este legală și temeinică, iar ulterior plângere împotriva ordonanței nr. x/P/2015 din 27 octombrie 2015 la instanța de judecată, formându-se prezenta cauză penală.

A susținut că înțelege să formuleze excepția de neconstituționalitate având în vedere faptul că, în opinia sa, ciclul procesual format de plângerea adresată procurorului ierarhic superior celui care a dat soluția atacată este nu numai inutil, ci și neconstituțional, și de aceea, a înțeles să invoce excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor legale mai sus citate, al căror conținut a fost redat. A mai arătat că aprecierea făcută are în vedere disp. art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, conform cărora procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiilor legalității, imparțialității și controlului ierarhic, iar potrivit acestui principiu orice soluție a procurorului este verificată de șeful său ierarhic superior, verificare care se materializează într-o rezoluție pusă pe actul de soluționare și în semnarea adresei de înaintare a soluției respective către destinatar.

Așadar, soluția procurorului de netrimitere în judecată este verificată de procurorul ierarhic superior din cadrul parchetului din care acesta face parte, în cadrul controlului intern, declanșat în aplicarea principiului subordonării ierarhice, potrivit art. 132 alin. (1) din Constituția României și art. 64 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

În consecință, în măsura în care procurorul ierarhic superior a fost de acord cu soluția respectivă în caz contrar el având posibilitatea conferită de art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 (soluțiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale), respectiv aceea de a infirma motivat soluția respectivă, ce șanse reale mai sunt ca același șef ierarhic să-și infirme propriul punct de vedere (situația contrară semnificând că nu și-a îndeplinit corespunzător atribuțiile de serviciu).

A mai susținut că textul de lege invocat ca neconstituțional contravine dispozițiilor art. 124 alin. (1) (Înfăptuirea justiției), art. 126 alin. (1) (Instanțele judecătorești) din Constituția României, art. 16 alin. (1) și (2) din Constituția României (Egalitatea în drepturi) și art. 21 alin. (1), (2) și (3) (Accesul liber la justiție) din Constituția României, coroborate cu disp. art. 6 parag. 1 (Dreptul la un proces echitabil) și art. 13 (Dreptul la un recurs efectiv) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În acest sens, petentul a apreciat că sunt îndeplinite cele 5 condiții ce rezultă, implicit sau explicit, din dispozițiile Legii nr. 47/1992, respectiv dispoziția legală atacată ca neconstituțională să facă parte dintr-o lege sau ordonanță a guvernului - această condiție este îndeplinită, fiind vorba despre o dispoziție dintr-o lege. De asemenea, excepția de neconstituționalitate să fie ridicată în fața unei instanțe de judecată sau de arbitraj, condiție îndeplinită implicit în speță, să fie ridicată numai de una dintre părțile din dosar, condiție îndeplinită, de asemenea, în speță, A. fiind petentul din cauză, textul de lege atacat ca neconstituțional să aibă legătură cu soluționarea cauzei - în mod evident și această condiție este îndeplinită, având în vedere că ciclul procesual parcurs până în prezent este obligatoriu, precum și faptul că excepția nu poate fi invocată în fața organelor de urmărire penală. O altă condiție este ca dispoziția legală atacată ca neconstituțională să nu fi fost declarată ca atare printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale, iar din cunoștințele petentului și avocatului său până în prezent nu s-a produs acest lucru.

În raport de cele de mai sus, petentul a solicitat să se aprecieze că cererea de sesizare a Curții Constituționale este întemeiată și să se pronunțe o încheiere în acest sens, încheiere în cuprinsul căreia instanța să-și exprime punctul de vedere asupra excepției. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Analizând actele dosarului de urmărire penală atașat, judecătorul de cameră preliminară

a constată că plângerea formulată de petentul A. este nefondată.

Prin ordonanța din data de 27 octombrie 2015, emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, în Dosarul nr. x/P/2016, s-a dispus clasarea cauzei pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 C. pen., reclamată în sarcina magistratului judecător C., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală; clasarea cauzei pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a), b) din Legea nr. 241/2005 în sarcina avocatei D., întrucât fapta nu există; clasarea cauzei pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual prevăzută de art. 321 C. pen. în sarcina notarului E., întrucât fapta nu există. Prin aceeași ordonanță s-a dispus declinarea competenței de efectuare a urmăririi penale în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Buzău cu privire la faptele reclamate în sarcina numiților F., H. și I.

Împotriva acestei ordonanțe s-a formulat plângere la procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, și prin ordonanța nr. 245/II/2/2015 din data de 04 decembrie 2015, s-a dispus respingerea plângerii formulate de petentul A. împotriva soluției din Dosarul nr. x/P/2015 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, întrucât aceasta este temeinică și legală.

Împotriva acestor soluții, la data de 14 ianuarie 2016, în temeiul art. 340 C. proc. pen., petentul A. a formulat plângere la Curtea de Apel Ploiești, cauza fiind înregistrată sub nr. x/42/2016, așa cum s-a arătat mai sus.

Judecătorul de cameră preliminară a constată că situația de fapt expusă de procurori în cuprinsul ordonanțelor atacate este confirmată de actele din dosarul de urmărire penală nr. x/P/2015 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, astfel că aceasta și motivarea procurorilor au fost însușite în totalitate și de judecătorul de cameră preliminară și nu au mai fost reluate, apreciind că în cauza de față aspectele semnalate de petent nu pot fi încadrate ca elemente ale unei infracțiuni de abuz în serviciu, dat fiind specificul activității unei instanțe de judecată.

Față de aceste considerente, a apreciat că plângerea formulată de petentul A. împotriva ordonanței nr. x/P/2015 din data de 27 octombrie 2015 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și a ordonanței nr. 245/II/2/2015 din data de 04 decembrie 2015 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, în contradictoriu cu intimații C., D. și E., este nefondată, astfel că, în baza art. 341 alin. (6) lit. a) C. proc. pen., a dispus respingerea acesteia și menținerea soluției dispusă.

În ceea ce privește cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 339 alin. (1)-(3) și art. 339 alin. (4) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) și (2), art. 21 alin. (1), (2) și (3), art. 124 alin. (1) și art. 126 alin. (1) din Constituția României, invocată de petentul A. judecătorul de cameră preliminară a dispus respingerea acesteia.

S-a reținut că în motivarea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția invocată, petentul, prin avocatul ales, a arătat, în esență, că excepția de neconstituționalitate a fost invocată pentru că, în opinia sa, ciclul procesual format de plângerea adresată procurorului ierarhic superior celui care a dat soluția atacată este nu numai inutil, ci și neconstituțional, așa cum s-a arătat pe larg mai sus. Din conținutul acestei motivări s-a reținut că petentul este nemulțumit de modul în care C. proc. pen. în vigoare configurează sistemul căilor de atac împotriva unei soluții de clasare ori de renunțare la urmărire.

Judecătorul de cameră preliminară a reținut că așa cum a statuat și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 519 din 07 iulie 2015, liberul acces la justiție, prevăzut de art. 21 din Constituția României, semnifică faptul că orice persoană se poate adresa instanțelor judecătorești pentru apărarea drepturilor, a libertăților sau a intereselor sale legitime, iar nu faptul că acest drept nu poate fi supus niciunei condiționări. De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție în completul de 5 judecători a stabilit prin Decizia nr. 14 din 09 februarie 2015 că, pentru ca o cerere de sesizare a Curții Constituționale a României să fie admisibilă și să creeze obligația trimiterii sale la Curtea Constituțională, este necesar ca respectiva cerere să aibă legătură cu soluționarea cauzei și să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice din cauză. Aceeași instanță a mai stabilit că examinarea acestor aspecte presupune stabilirea existenței unui interes procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, incidența acestuia apreciindu-se din perspectiva relevanței și pertinenței asupra soluționării cauzei.

S-a constatat că este adevărat că în cauză par a fi îndeplinite condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1) și (2) din Legea nr. 47/1992, respectiv dispoziția legală atacată ca fiind neconstituțională să facă parte dintr-o lege, să fie ridicată în fața unei instanțe de judecată, să fie ridicată de una dintre părțile din dosar, să aibă legătură cu soluționarea cauzei și să nu fi fost declarată ca atare printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale, însă nu este îndeplinită și condiția privind efectul real, concret pe care admiterea unei atare excepții l-ar putea produce asupra cursului procesului penal și asupra situației juridice din cauză, și nici cea a existenței unui interes procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate.

Totodată, condiția privind legătura cu cauza nu poate fi interpretată ca una pur formală, ci trebuie subsumată ideii de interes al părții de a invoca excepția de neconstituționalitate, așa cum s-a stabilit și prin deciziile nr. 113/A din 31 martie 2015, nr. 242/A din 25 iunie 2015 și nr. 333/A din 29 septembrie 2015, toate pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală.

În acest sens, judecătorul de cameră preliminară a reținut că, indiferent de soluția pe care ar putea să o adopte Curtea Constituțională, accesul la o instanță judecătorească este garantat de dispozițiile art. 340 C. proc. pen., iar faptul că soluția procurorului de netrimitere în judecată este verificată de procurorul ierarhic superior din cadrul parchetului din care acesta face parte, în cadrul controlului intern, nu poate fi interpretat ca o repetare a controlului intern, așa cum susține petentul, întrucât, chiar dacă inițial procurorul ierarhic superior a fost de acord cu soluția adoptată de procurorul de caz, acesta poate să-și schimbe opinia și, implicit, soluția, dacă pe parcursul soluționării plângerii apar elemente care să impună o altă soluție.

S-a mai reținut că din cuprinsul motivelor invocate de petent se desprinde mai mult ideea că nemulțumirea sa vizează de fapt modul în care C. proc. pen. actual configurează sistemul căilor de atac cu privire la soluțiile de clasare sau renunțare la urmărirea penală, dispuse prin ordonanță sau rechizitoriu, însă atribuțiile privind această reglementare revin legislativului și exced controlului de constituționalitate, apreciindu-se sub acest aspect excepția invocată fiind inadmisibilă, întrucât tinde la completarea legii procesual penale.

Prin

urmare

, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, judecătorul de cameră preliminară a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 339 alin. (1)-(3) și art. 339 alin. (4) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) și (2), art. 21 alin. (1), (2) și (3), art. 124 alin. (1) și art. 126 alin. (1) din Constituția României, invocată de petentul A. prin avocatul ales, iar în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga petentul să plătească statului 200 RON  cheltuieli judiciare. În ceea ce privește calea de atac ce se poate exercita față de soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, judecătorul de cameră preliminară a apreciat că aceasta este apelul, având în vedere că în materie penală nu mai există calea de atac a recursului, dar și dispozițiile art. 7 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Împotriva acestei încheieri, la data de 02 martie 2016, cu privire la dispoziția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, pententul A., prin avocat B., a formulat apel și a solicitat, în esență, admiterea apelului și admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate susținând că sunt îndeplinite condițiile prev. de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

În esență, a susținut că în noua reglementare procesual penală intrată în vigoare la 01 februarie 2014, persoana se poate adresa instanței numai după expirarea timpului de 20 zile, în care ar fi trebuit să răspundă procurorul și în măsura în care petentul are obligația, ca în termen de 20 de zile de la primirea comunicării să formuleze motivele plângerii, nu există obligația corelativă a procurorului general sau a procurorului ierarhic superior de a răspunde în același termen. În conformitate cu art. 146 din Constituția României, a arătat că justiția se înfăptuiește prin instanțele de judecată, inclusiv Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pentru toate aceste considerente, a solicitat admiterea apelului, desființarea încheierii atacate numai sub aspectul respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale și admiterea acesteia pentru că sunt îndeplinite cele cinci condiții necesare, conform art. 29 alin. (1) și (2) din Legea nr. 47/1992 pentru sesizarea Curții Constituționale.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind stabilit termen de judecată la data de 05 aprilie 2016.

Examinând apelul formulat, în baza actelor și lucrărilor de la dosar, Înalta Curte va respinge apelul formulat de petentul A., ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 339 alin. (1)-(3) și alin. (4) C. proc. pen., Înalta Curte reține că, potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 (modificată și republicată), Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă.

Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Analizând admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale din perspectiva dispozițiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, republicată, se constată că admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerințe stipulate expres de textul legislativ:

a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural creat în fața unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;

b) activitatea legii, în sensul că excepția privește un act normativ, lege sau ordonanță, după caz, în vigoare;

c) prevederile care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

d) interesul procesual al rezolvării prealabile a excepției de neconstituționalitate.

Înalta Curte constată că petentul A. a formulat o cerere prin care a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor 339 alin. (1)-(3) și alin. (4) C. proc. pen., cerere care a fost respinsă.

Pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, aceasta trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a petentului, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză, întrucât cererea nu are legătură cu soluționarea cauzei.

Astfel, conform art. 339 C. proc. pen., faptul că soluția procurorului de netrimitere în judecată este verificată de procurorul ierarhic superior din cadrul parchetului din care acesta face parte, în cadrul controlului intern, nu poate fi interpretat ca o repetare a controlului intern, așa cum susține petentul, întrucât, chiar dacă inițial procurorul ierarhic superior a fost de acord cu soluția adoptată de procurorul de caz, acesta poate să-și schimbe opinia și, implicit, soluția, dacă pe parcursul soluționării plângerii apar elemente care să impună o altă soluție.

Înalta Curte reține că motivele invocate de petentul A. constituie de fapt nemulțumirea sa privind modul în care C. proc. pen. actual reglementează căile de atac cu privire la soluțiile de clasare sau renunțare la urmărirea penală, dispuse prin ordonanță sau rechizitoriu, însă aceste atribuții revin legislativului și exced controlului de constituționalitate.

Astfel, prin cererea de sesizare a Curții Constituționale nu se urmărește constatarea neconstituționalității dispozițiilor art. 339 alin. (1)-(3) și alin. (4) C. proc. pen., ci se urmărește o completare a acestor dispoziții și pentru alte situații tranzitorii, astfel încât, cererea formulată nu are legătură cu soluționarea prezentei cauze. Modificarea sau completarea legii este de competența exclusivă a legiuitorului, Curtea Constituțională neavând o astfel de competență, rolul acesteia fiind acela de garant a! supremației Constituției României.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondat, apelul declarat de petentul A. împotriva încheierii penale din 29 februarie 2016 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, iar în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va obliga apelantul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de petentul A. împotriva încheierii penale din 29 februarie 2016 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă apelantul la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică, azi, 05 aprilie 2016.