ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 222/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată, la data de 7 mai 2014, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, suspendarea executării Deciziei din 10.04.2014 emise de pârât până la soluționarea definitivă a cererii de anulare a deciziei.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin Sentința civilă nr. 2.016 din 24 iunie 2014, Curtea de Apel București a respins cererea reclamantei A. SRL de suspendare a executării Deciziei din 10.04.2014 prin care Consiliul Național al Audiovizualului i-a aplicat amendă în cuantum de 200.000 RON pentru încălcarea art. 39 alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002.

A reținut instanța, în esență, în ceea ce privește condiția cazului bine justificat, că reclamanta nu a invocat nici un motiv ori argument în susținerea existenței unei îndoieli serioase cu privire la legalitatea actului atacat, principiul legalității actelor administrative fiind respectat de CNA la emiterea deciziei.

Referitor la condiția pagubei iminente, prima instanță a apreciat că nu este îndeplinită în cauză, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură de excepție, care se justifică numai dacă actul administrativ conține dispoziții a căror îndeplinire i-ar produce reclamantei un prejudiciu greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza anulării ulterioare a actului, amenda contravențională fiind stabilită printr-un act administrativ care se bucură de prezumția de legalitate și neputând constitui, prin ea însăși, o pagubă.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva soluției instanței de fond, reclamanta A. SRL a formulat recurs, solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea sentinței recurate în sensul admiterii cererii de suspendare a deciziei CNA până la soluționarea definitivă a cererii de anulare a acesteia.

Susține recurenta-reclamantă că instanța în mod greșit a apreciat că nu ar fi îndeplinită condiția existenței unui caz bine justificat, pentru că decizia contestată încalcă legea cu privire la condițiile obligatorii de stabilire a sancțiunilor prevăzute de art. 90 alin. (1) din Legea audiovizualului prin raportare la art. 144 alin. (3) din Decizia CNA nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, aparența de nelegalitate a deciziei fiind evidentă sub aspectul nerespectării criteriilor de individualizare prevăzute de lege cu ocazia determinării sancțiunii.

Mai arată că decizia atacată ignoră aspectele speței, circumscrise noțiunii de interes public justificat, în virtutea căreia legislația audiovizualului și legea penală permit difuzarea unor astfel de materiale indiferent de intervalul orar.

În ceea ce privește condiția preîntâmpinării unui prejudiciu iminent, a demonstrat cu probele depuse la dosar că, raportat la valoarea extrem de mare a sancțiunii aplicate de CNA și la obligațiile de plată ale sale, executarea sumei imputate ar determina imposibilitatea derulării activității, repercutându-se și asupra angajaților săi.

Invocă și Recomandarea nr. R(89)8 din 13.09.1989 a Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei referitoare la protecția jurisdicțională provizorie în materie administrativă, prin care s-a arătat că executarea imediată și integrală a actelor administrative contestate sau susceptibile de a fi contestate poate, în anumite circumstanțe, cauza persoanelor un prejudiciu ireparabil și pe care echitatea îl impune ca fiind de evitat în măsura posibilului.

Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimatul-pârât Consiliul Național al Audiovizualului a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.

5.1 Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 24 iunie 2015, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., sens în care a fost pronunțată încheierea de ședință din 4 noiembrie 2015.

II. Soluția instanței de recurs

Înalta Curte, analizând recursul declarat de reclamantă, apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

Instanța de control judiciar reține că prin Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 s-au instituit proceduri speciale de suspendare a executării actului administrativ, proceduri prevăzute de art. 14 și art. 15 din lege, atât în faza procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din actul normativ indicat, cât și în faza sesizării instanței cu cererea de anulare a respectivului act administrativ.

În cauza de față, acțiunea introductivă se circumscrie dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în conformitate cu care în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

Rezultă, din prevederile legale citate, că măsura suspendării executării unui act administrativ este limitată sub aspect temporal, putând fi dispusă, în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, numai până la data pronunțării instanței de fond. Rațiunea acestei limitări este evidentă, constând în aceea că, prin pronunțarea unei soluții cu privire la fondul cauzei, fie se constată legalitatea actului administrativ și, deci, punerea în executare devine imperativ necesară, fie se constată nelegalitatea actului și se dispune desființarea acestuia, iar suspendarea executării nu se mai impune, rămânând fără obiect.

Înalta Curte reține că prin cererea ce face obiectul dosarului de față, reclamanta a solicitat, în condițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării deciziei CNA din 10.04.2014.

Prin Sentința civilă nr. 499 din 24 februarie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2/2014, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta A. SRL în contradictoriu cu pârâta Consiliul Național al Audiovizualului, privind anularea actului administrativ care a făcut obiectul cererii de suspendare de față.

Cum instanța de fond s-a pronunțat la data de 24.02.2015, respingând acțiunea în anulare formulată de reclamantă, se constată că sentința prin care s-a respins cererea de suspendare a executării actului contestat și-a încetat efectele la data pronunțării instanței de judecată asupra fondului cauzei, împrejurare în care cererea de suspendare a executării apare ca rămasă fără obiect.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, constatând că cererea de suspendare formulată a rămas fără obiect.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. SRL împotriva sentinței civile nr. 2016 din 24 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie 2016.

Procesat de ED